ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1489/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub 633/90/2007, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în

Italia, cu privire la pârâta S.E., ca urmare a returnării acesteia din statul

menționat (la 7 decembrie 2006), în baza acordului de readmisie încheiat cu

România.

Prin sentința civilă nr. 235 din 23

februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au

devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă

circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind

posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea

publică sau siguranța publică. De asemenea, s-a constatat aplicabilitatea art.

2 din Protocolul nr. 4, adițional la C.E.D.O., potrivit căruia, oricărei

persoane îi este recunoscut dreptul la libera circulație.

Curtea de apel Pitești a admis, prin

decizia civilă nr. 120/A din 28 martie 2007, apelul declarat de reclamantă și a

schimbat sentința, în sensul admiterii acțiunii și limitării dreptului la

liberă circulație al pârâtei, pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de 1 an,

începând cu data pronunțării hotărârii.

Prin decizia nr. 4404 din 31 mai

2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta S.E. și reținând că judecata

cauzei s-a făcut în condițiile nelegalei citări a acesteia, a dispus casarea

hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății, a fost

pronunțată decizia civilă nr. 320 din 19 septembrie 2007, conform căreia Curtea

de Apel Pitești a menținut sentința primei instanțe, respingând ca nefondat

apelul declarat de reclamantă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, deși pârâta a fost returnată din Italia la o dată anterioară

aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei

situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a

găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru

al Uniunii Europene.

Simpla neîndeplinire a formalităților

privind intrarea, circulația, ieșirea de pe teritoriul țării nu este de natură

a constitui, în sine, o conduită care să atragă, prin ea însăși, o măsură de

limitare a libertății de circulație. O asemenea îngrădire a dreptului la libera

circulație implică existența unei amenințări serioase la ordinea publică, de

natură a afecta interesele fundamentale ale societății.

În considerarea principiului

supremației dreptului comunitar, instanța este obligată să facă aplicarea

efectului direct al Directivei 2004/38/CE, care reglementează libera circulație

și să constate, în raport de imperativele normelor comunitare, că nu se impun

măsuri de restrângere a liberei circulații a persoanei.

Cum reclamanta nu a făcut dovada

incidenței, în ce o privește pe pârâtă, a vreuneia din situațiile de excepție

prevăzute de art. 27 din Directivă, s-a concluzionat în sensul caracterului

nefondat al apelului exercitat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea

în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr.

248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și

îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație, pentru securitate

națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor

penale, protecția sănătății sau a moralei.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional

la Convenție, s-a arătat că sancțiunea impusă de legea internă (art. 38 al

Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internațională,

întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie

într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public (așa

cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4).

De asemenea, s-a făcut referire la

Directiva 2004/38/CE, susținându-se că aceasta nu face parte din dreptul

intern, impunând statelor o obligație de rezultat, de a o transpune.

În plus, prin restrângerea dreptului

la liberă circulație, conform art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu se încalcă

dreptul comunitar privind libera circulație, deoarece este vorba de o măsură

dispusă cu privire la propriul resortisant și nu față de resortisanții altor

state membre ale U.E. Totodată, s-a susținut că prin Legea nr. 157/2005, de

ratificare a Tratatului privind aderarea României la Uniunea Europeană, s-a

prevăzut posibilitatea unei derogări în privința liberei circulații a

lucrătorilor, ceea ce justifică înlăturarea, pentru o perioadă, a normelor

dreptului comunitar.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Aprecierea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele de drept internațional și comunitar.

Astfel, dispozițiile invocate, ale

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul

nr. 4, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și cu art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune

drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca

persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede

că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”, iar în paragraful 4

al aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face

obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică”.

În mod asemănător, normele comunitare (art. 27 din

Directiva 2004/38/CE) admit restrângerea libertății de circulație pentru motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, atunci când în

adoptarea lor este respectat principiul proporționalității.

Or, astfel de motive care să impună

restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din

faptul însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală), pentru că ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

De aceea, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea internațională,

dând preeminență acesteia din urmă.

La această interpretare o obligau

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru a se permite persoanei,

cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre

ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs,

neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data

aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când

este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea

principiului proporționalității în adoptarea măsurii, situație neregăsită în

speță.

În ce privește susținerea că normele

comunitare (Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în cauză, deoarece ele nu

au fost transpuse încă în legislația internă, trebuie observat că, aplicând

dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură

posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge

rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel,

prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității

Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului propus de respectiva directivă”.

Or, potrivit dreptului comunitar

[art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a

li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

De asemenea, susținerea potrivit

căreia aplicabilitatea Directivei ar fi înlăturată de prevederea din Legea nr.

157/2005, de ratificare a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană (anexa

VII), ignoră faptul că această derogare se referă la libera circulație a

lucrătorilor în statele membre ale Uniunii și nu la libera circulație a

persoanei (acesta din urmă fiind dreptul fundamental a cărui limitare s-a

solicitat în speță).

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei și Administrative împotriva deciziei nr. 320/A din 19

septembrie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2008.