ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2710/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 4107 din 17 octombrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 5567/2002, Tribunalul a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca. Prin sentința civilă nr. 159 din 15 ianuarie 2003 pronunțată în dosarul 12907/2002, Judecătoria Cluj Napoca a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Cluj și constatând intervenit conflictul de competență, cauza a fost trimisă Curții de Apel Cluj, pentru pronunțarea regulatorului de competență. Curtea de Apel Cluj, prin încheierea nr. 190 din 25 februarie 2003 pronunțată în dosarul nr. 951/2003, a stabilit competența în favoarea Tribunalului Cluj, soluția fiind menținută prin decizia nr. 3513 din 16 septembrie 2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Tribunalul Comercial Cluj, prin sentința nr. 2068 din 20 decembrie 2005, a admis în parte acțiunea reclamantului C.L.M. Cluj Napoca, împotriva pârâților Z.A. și SC P.A. SRL Cluj Napoca și a admis în totalitate acțiunea reconvențională. Pârâții au fost obligați să plătească reclamantului suma de 135.242.943 lei chirie restantă, majorată cu rata inflației și penalități prevăzute în contractul de închiriere. S-a constatat că sporul de valoare adus imobilului, respectiv suprafețelor închiriate din imobilul înscris în CF nr. 17439 Cluj din Str. Bolyai, este în sumă de 222.903 Ron, conform expertizei efectuată în cauză, reclamantul fiind obligat la plata acestei sume, în favoarea pârâților. S-a stabilit un drept de retenție asupra imobilului până la plata integrală a sumelor, reclamantul fiind obligat la 806,36 Ron cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, s-a reținut că în anul 1990, între fostul I.C.R.A.L. Cluj și Z.A. a intervenit contractul de închiriere nr. 34 din 14 mai 1990, având ca obiect 7 încăperi situate în subsolul imobilului din Str. Bolyai cu destinație de pivniță și care urmau a fi folosite ca depozit, chiria pentru acest spațiu fiind de 774 lei/lună. La încetarea existenței ca persoană juridică a I.C.R.A.L., contractul a fost preluat de Consiliul Local al Municipiului Cluj, fiind prelungit termenul de închiriere, ulterior încheindu-se un nou contract sub nr. 2075 din 30 mai 2000. Instanța de fond a reținut din actele dosarului, că pârâții au o obligație restantă cu titlu de chirie de 135.242.940 lei, la care se adaugă rata inflației și penalități de întârziere.

Refuzul achitării chiriei a fost justificat de pârâți în considerarea îmbunătățirilor aduse imobilului în scopul utilizării acestuia ca local de alimentație publică. În baza art. 1420 pct. 2 și art. 1421 C. civ., reclamantului îi revenea obligația de a preda spațiul în starea necesară utilizării lui pentru scopul avut în vedere data închirierii. Instanța de fond a constatat, din actele dosarului că pentru schimbarea spațiului din depozit în spațiu de administrație publică, pârâții au fost nevoiți să efectueze îmbunătățiri majore, iar acestea sunt recunoscute de reclamant. Întrucât lucrările de amenajare și îmbunătățirii aduse spațiului exced obligațiilor contractuale ale chiriașului, iar schimbarea destinației nu era în sarcina sa, sporul de valoare adus imobilului, ca urmare a restituirii spațiului către reclamant, ar duce la îmbogățire fără just temei în favoarea reclamantului și în dauna pârâților.

Prin expertiza tehnică realizată în cauză s-a stabilit că sporul de valoare adus imobilului este de 222.903 Ron. Întrucât compensarea solicitată de reclamant urmează a se face la momentul executării sentinței, moment care presupune și actualizarea creanței, cererea de compensare a fost refuzată de către titular. În temeiul art. 244 C. civ., s-a încuviințat dreptul de retenție în favoarea pârâților. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.L.M. Cluj Napoca, solicitând admiterea acestuia, cu consecința admiterii în întregime a acțiunii și respingerea cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată la ambele instanțe. Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2007, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a stabilit că sporul de valoare adus imobilului în litigiu este de 187.200 Ron, obligând reclamantul la plata către pârâți a acestei sume.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale instanței de fond. În considerentele a acestei decizii, instanța de apel a reținut cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la rezilierea contractului de închiriere, că acest fapt rezultă indirect din instituirea dreptului de retenție în favoarea pârâților, până la încasarea integrală a valorii despăgubirilor. De altfel, chiar prin motivele de apel se recunoaște chiar de către apelant (recl.) că prin acceptarea de către instanță a obligației restante cu titlu de chirie, se confirmă existența motivului de reziliere. S-a mai argumentat că în aplicarea dispozițiilor art. 1444 C. civ., incidente în cauză și în raport de conținutul convenției pârâților, se impune a se verifica dacă lucrările realizate de pârâți pot fi considerate numai mici operații locative iar în caz contrar, dacă acestea au fost sau nu realizate cu acordul reclamantului.

În primul rând nu se contestă de părți că lucrările efectuate de pârâți depășesc sfera micilor reparații locative, iar în raport cu acest drept trebuie analizat dacă a existat acordul locatorului pentru acestea. Din actele dosarului nu a reieșit un acord expres, direct și explicit, dar din alte probe depuse la dosar, respectiv din contractele de închiriere, încheiate succesiv și prin care, cu privire la același spațiu se schimbă destinația acestuia, acest acord este implicit. Un alt aspect examinat de instanța de apel este acela privind categoria lucrărilor pentru care pârâții sunt îndreptățiți la despăgubiri, respectiv la valoarea acestora întrucât, prin apel se susține că toate lucrările se încadrează în categoria lucrărilor de întreținere și care erau în sarcina chiriașului.

Lucrările realizate au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică, efectuat în cauză, iar acestea exced categoriei lucrărilor de întreținere, de conservare, sau simple îmbunătățiri. Raportul de expertiză tehnică inițial, completarea acestuia realizată în faza procesuală a apelului și răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamant evidențiază lucrările executate, caracterul necesar al acestora, valoarea lor, fiind enumerate și lucrările care pot fi ridicate fără a fi distruse sau a produce distrugeri prin dislocarea lor, precum și lucrările care, în opinia expertului, pot fi considerate voluptorii (în valoare de 34.406 Ron).

Prin urmare, instanța de apel a reținut că lucrările executate s-au făcut cu acordul tacit al locatorului, că acestea au adus un spor de valoare imobilului și că intimații sunt îndreptățiți să fie dezdăunați cu o sumă reprezentând contravaloarea acestora, mai puțin cu suma de 34400 Ron, respectiv suma de 187.200 Ron inclusiv TVA. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul C.L.M. Cluj Napoca, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 C. proc. civ. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în principal și în subsidiar în temeiul pct. 6 și 9 C. proc. civ., fără a încadra criticile formulate potrivit temeiurilor de drept indicate.

Critica formulată în temeiul pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea formelor prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că la completarea expertizei efectuate în faza procesuală a apelului s-a încălcat procedura prevăzută de art. 208, respectiv reclamantul nu a fost citat la lucrări. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul susține că în raport de obiectivele stabilite de instanța de apel, în completarea expertizei se impunea ca expertul să efectueze lucrarea la fața locului, ori prin întocmirea suplimentului de expertiză fără citarea părților, deci cu neobservarea formelor legale, atât prin necitarea părților cât și prin răspunsul incomplet la obiecțiuni s-a produs o vătămare reclamantului, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea probei cu expertiză.

Pentru acest motiv, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii prevăzută în apel, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. În subsidiar, autorul recursului a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței de fond, pentru motivele pe care le-a dezvoltat la pct. II din cerere. Astfel, se susține că în mod greșit instanța a reținut aplicabile în speță prevederile art. 1444 C. civ., întrucât în cauză nu sunt dovedite pretențiile de dezdăunare formulate de pârâți. De asemenea, se susține că tot în mod eronat instanța de apel a reținut existența unui acord implicit al reclamantului locator cu privire la lucrările de îmbunătățire efectuate de pârâți, având în vedere că expertul nu a precizat data efectuării acestor îmbunătățiri, reclamantul fiind pus în fața faptului împlinit cu ocazia verificărilor de rutină la spațiul în cauză.

Astfel conchide recurentul că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. Recurentul mai arată că procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 14 mai 1990, în baza căruia instanța a reținut că s-a făcut dovada executării îmbunătățirilor, nu a fost avut în vedere de expert, împrejurare ce rezultă din răspunsul expertului la obiecțiunile reclamantului. În dezvoltarea criticii privind cuantumul acelor cheltuieli care reprezintă lucrări efectuate în temeiul obligațiilor contractuale și cuantumul lucrărilor care pot fi ridicate de pârâți, reclamanta recurentă susține că expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite de instanță și face o enumerare pe capitole a lucrărilor cuprinse în obligațiile contractuale și a celor ce pot fi ridicate de pârâți, concluzionând că nu există nici o datorie a acestuia, în conexiune cu lucrul asupra căruia s-a instituit un drept de retenție.

O altă critică, dezvoltată la pct. III din recurs vizează nelegala compensare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu expert, cu diferența de taxă judiciară de timbru stabilită în plus în sarcina pârâților, recurenta arătând că cele două cheltuieli nu pot fi compensate, fiecare derivând din alt raport juridic. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Aceste dispoziții nu pot fi ignorate în condițiile în care, în actuala reglementare, recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac. Se constată astfel că recurenta a invocat în expunerea motivelor de recurs prevederile pct. 5 ale art. 304 C. proc.

civ., în principal și în subsidiar pct. 6 și 9 ale aceleași articol, criticile nefiind susținute prin indicarea dispozițiilor legale greșit aplicabile sau încălcate. Întreaga argumentație formulată de recurent vizează situația de fapt și materialul probator administrat în cauză, care în lumina celor arătate mai sus nu mai pot fi puse în discuție în acest stadiu procesual. În privința susținerii reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este de observat că trimiterea se face tot la modalitatea de administrare a unei probe, deci cu excederea limitelor de examinare în recurs, deși trebuie reținut că pe fond această critică este nefondată.

Expertul, în completarea expertizei tehnice aflată la fila x din apel a reevaluat de fapt expertiza inițială, individualizând și identificând lucrări și cheltuieli aferente, în sensul obiectivelor stabilite de instanță, deci nu a mai efectuat o cercetare la fața locului, mai mult, reclamantul prin obiecțiunile făcute la acest supliment de expertiză nu a invocat o încălcare a normelor de procedură în materie de convocare a părților la expertiză, critica fiind făcută prin cererea de recurs și neconducând în fond la o vătămare a părții, câtă vreme, nemulțumirea recurentului a fost sintetizată în acele obiecțiuni depuse la dosar și la care s-a răspuns. Celelalte susțineri ale recurentului, mai sus expuse, se referă strict la situații de fapt, deja stabilite și în nici un caz nu pot fi încadrată în temeiurile de drept invocate.

Cât privește critica formulată cu referire la compensarea cheltuielilor de judecată, este de observat că legiuitorul nu face distincție între diferitele cheltuieli ocazionate cu procesul, astfel încât, în considerarea prevederilor art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ., corect instanța de apel a dispus compensarea în cauză. Așadar, având în vedere că o reanalizare a materialului probator administrat în cauză nu mai poate fi pus în discuție în acest stadiu procesual, după cum nici o altă critică nu este fondată, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., va da eficiență acestor dispoziții și va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat. În considerarea prevederilor art. 274 C. proc.

civ., va obliga recurentul la plata sumei de 2281 lei cheltuieli de judecată către intimați-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.L.M. Cluj Napoca, împotriva deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, ca nefondat. Obligă recurentul la plata sumei de 2281 lei cheltuieli de judecată, către intimați pârâți. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 septembrie 2007.