A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18482/03 prezentate de Mehmet Nuri KARAKOYUN și Mehmet Salih TURAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 septembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, judecătorii mei A. Mularoni, D. Jočienė, și a dlui Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 mai 2003, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: "Dnii Mehmet Nuri Karakoyun și Mehmet Salih Turan, sunt cetățeni turci, născuți în 1971 și, respectiv, 1977 și rezidenți în Istanbul. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către F. Karakaș Doćan, avocată la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Dl Karakoyun este proprietarul casei de ediție Septembrie 2001, în temeiul articolului 2 alineatul (1) suplimentar din Legea nr. 5680, Parchetul lângă curtea de securitate a statului Ö Õ iul a dispus confiscarea numărului 292 al Õhebdomadarului Azadiya Walet (1-7 septembrie 2001) pe motiv că făcea propagandă în beneficiul PK (Partea Lucrătorilor din Kurdistan) La 7 septembrie 2001, dl Turan a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului. Tribunalul a interogat cu privire la numărul sesizat. Reclamantul a declarat că una dintre cele două secțiuni conținea fotografia lui Abdullah Öcalan cu subtitrarea: Ne bazăm pe faptul că oamenii trăiesc împreună cu culturile lor. Democrația și pacea nu se pot realiza fără acceptarea identității și a culturii. Acest articol conține, de asemenea, declarații din partea HADEP (Partea democrației poporului), din partea ladului (Asociația pentru Drepturile Omului) și din partea anumitor artiști, precum și din partea lui Osman Öcalan. Articolul a fost pregătit pe baza unor informații noi găsite pe internet. 5 este publicat un articol care nu se referă la acțiuni și idei organizaționale, ci conține punctele de vedere ale lui Abdullah Öcalan cu privire la știință și tehnică. Acest articol a fost pregătit pe baza unor noi colectate pe internet și date de agențiile de presă. La pagina 4 se află un articol despre Halil Uysal care a publicat o carte în Turcia. Recurentul a protestat pentru nevinovăția sa. Printr-un act de acuzare din 7 septembrie 2001, Parchetul a intentat o acțiune penală împotriva reclamanților șefului de propagandă în favoarea PKK. Prin hotărârea din 10 mai 2002, Curtea de Securitate a statului daltan a condamnat fiecare reclamant la o amendă penală de 124 365 600 La 4 iunie 2002, reclamanții au formulat un recurs împotriva hotărârii Curții de Securitate a statului. La 10 mai 2002, reclamanții au solicitat o audiere în fața Curții de Casație. La 20 noiembrie 2002, procurorul general aproape de Curtea de Casație și-a prezentat avizul scris prin care solicita confirmarea hotărârii atacate. Acest aviz nu a fost comunicat reclamanților. Prin hotărârea din 12 decembrie 2002, pe baza Codului de procedură penală, Curtea de Casație a respins cererea în instanță a reclamanților și a confirmat hotărârea atacată. La 13 ianuarie 2003, biroul pentru executarea sentințelor de judecată a Parchetului lângă curtea de securitate a statului a fost informat cu privire la hotărârea din 10 mai 2002 în calitate de autoritate de lucru judecat. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 2 din convenție, reclamanții susțin că publicarea unor articole similare în ziare naționale nu dă naștere unei urmăriri penale. Ei se plâng că cererea lor privind desfășurarea unei ședințe în fața Curții de Casație a fost respinsă. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții susțin că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu le-a fost notificat. Invocând articolele 1, 10, 14 și 18 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost condamnați la penalitate și că au interzis temporar publicarea săptămânii lor. Ei susțin că dreptul lor la libertatea de exprimare a fost ignorat ca urmare a publicării unei reviste în limba kurdă. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții susțin că confiscarea numărului de la Õhebdomadar și interzicerea temporară a publicării timp de șapte zile le-au cauzat un prejudiciu material. În plus, au fost condamnați la o amendă penală. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții declară lipsa unei căi de atac interne pentru a contesta condamnarea lor. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții susțin că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu le-a fost notificat. Invocând articolele 1, 10, 14 și 18 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost condamnați la penalitate și la interdicția temporară a publicării acestuia. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 2 din convenție, reclamanții susțin că publicarea unor articole similare în ziare naționale nu dă naștere unei urmăriri penale. Ei se plâng că cererea lor privind desfășurarea unei ședințe în fața Curții de Casație a fost respinsă. În această privință, Curtea constată că acesta se confundă cu cel întemeiat pe art. 10 din Convenție. Prin urmare, trebuie examinat din această perspectivă. În ceea ce privește lipsa de încuviințare în fața Curii de Casație, Curtea amintește că dreptul fiecăruia la audierea echitabilă a cauzei sale poate implica dreptul la o audiere publică. Cu toate acestea, Comisia nu poate concluziona că art. 6 implică întotdeauna dreptul la o astfel de audiere, indiferent de natura chestiunilor care trebuie soluționate. Prin urmare, în cazul în care au avut loc dezbateri publice în cursul procesului în primă instanță, absența lor la gradul doi sau trei poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză. Astfel, cele consacrate exclusiv unor puncte de drept și nu de fapt, pot îndeplini condițiile prevăzute la art. 6 chiar dacă Curtea de Casație nu a acordat reclamantului posibilitatea de a se exprima în persoană în fața ei (a se vedea, printre altele, Ekbatani c. Suedia, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A n 134, p. 14, § 31, și Jan-Ake Andersson c. Suedia, Hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A n 212-B, p. 46, §§ 27 28). În cazul de față, Curtea constată că Curtea de Casație și-a justificat mai întâi refuzul de a ține o ședință pe baza Codului de procedură penală. În al doilea rând, Curtea de Casație nu a pronunțat asupra fondului litigiului, hotărârea sa este consacrată exclusiv interpretării normelor de drept și a avut loc o ședință publică în fața instanței de primă instanță, Curtea de Securitate a statului da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V. Prin urmare, lipsa unor dezbateri publice de gradul doi nu este de natură să submineze echitatea procedurii, astfel cum se prevede la art. 6. Prin urmare, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții invocă absența unei căi de atac interne pentru a contesta condamnarea lor. Curtea arată că o procedură penală a fost pronunțată împotriva reclamanților și că cauza lor a fost ascultată de instanța de securitate a statului, care i-a condamnat printr-o hotărâre din 10 mai 2002. Ulterior, părțile interesate au formulat un recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Casație, care l-a confirmat la 12 decembrie 2002. Reclamanții au formulat astfel un recurs împotriva acestei hotărâri, iar instanțele competente s-au pronunțat cu privire la obiecțiunile lor. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână (art. 10) și lipsa de comunicare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație [art. 6 alineatul (1) ] Denumirea cererii inadmisibile pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Președinte
de la requête n
o
18482/03
présentée par Mehmet Nuri KARAKOYUN et Mehmet Salih TURAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 26 septembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P. Costa,
président,
A.B. Baka,
M
mes
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mai 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Mehmet Nuri Karakoyun et Mehmet Salih Turan, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1971 et 1977 et résidant à Istanbul. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Mehmet Nuri Karakoyunlu
», laquelle publie en langue kurde l’hebdomadaire
Azadiya Welat
.
Par une décision du 1
er
septembre 2001, sur le fondement de l’article
2 §
1 additionnel de la loi n
o
5680, le parquet près la cour de sûreté de l’État d’Istanbul ordonna la confiscation du numéro 292 de l’hebdomadaire
Azadiya Walet
(1-7 septembre 2001) au motif qu’il faisait de la propagande au profit du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan)
Le 7 septembre 2001, M. Turan fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État. Le parquet l’interrogea au sujet du numéro saisi. Le requérant déclara que la une de l’hebdomadaire comportait la photographie d’Abdullah Öcalan avec le sous-titre
: «
Nous prenons pour fondement que les peuples vivent ensemble avec leurs cultures. La démocratie et la paix ne peuvent se réaliser sans l’acceptation de l’identité et de la culture.
». En page 2 est publiée une déclaration présentée comme une nouvelle information. En page 3 sont publiés la photographie d’Osman Öcalan et un article intitulé «
La paix viendrait avec les actions de masses.
», dont le contenu concerne l’annulation de la réunion du 1
er
septembre 2001. Cet article contient également des déclarations du HADEP (Parti de la démocratie du peuple), de l’İHD (Association des droits de l’homme) et de certains artistes, ainsi que celle d’Osman Öcalan. L’article a été préparé à partir de nouvelles trouvées sur Internet. En page
5 est publié un article qui ne concerne pas les actions et les idées de l’organisation mais contient les points de vue d’Abdullah Öcalan au sujet de la science et de la technique. Cet article a été préparé à partir de nouvelles recueillies sur Internet et données par les agences de presse. En page 4 se trouve un article concernant Halil Uysal qui a publié un livre en Turquie. Le requérant protesta de son innocence.
Par un acte d’accusation du 7 septembre 2001, le parquet intenta une action pénale contre les requérants du chef de propagande au profit du PKK.
Par un arrêt du 10 mai 2002, la cour de sûreté de l’État d’Istanbul condamna chacun des requérants à une amende pénale de 124
365
600
livres turques. Elle interdit également la publication de l’hebdomadaire pendant sept jours.
Le 4 juin 2002, les requérants formèrent un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour de sûreté de l’État.
Le 10 mai 2002, les requérants demandèrent la tenue d’une audience devant la Cour de cassation.
Le 20 novembre 2002, le procureur général près la Cour de cassation rendit son avis écrit demandant la confirmation de l’arrêt attaqué.
Cet avis ne fut pas communiqué aux requérants.
Par un arrêt du 12 décembre 2002, sur le fondement du code de procédure pénale, la Cour de cassation rejeta la demande d’audience des requérants et confirma l’arrêt attaqué.
Le 13 janvier 2003, le bureau de l’exécution des peines du parquet près la cour de sûreté de l’État fut informé de l’arrêt du 10 mai 2002 passé en force de chose jugée.
Le 7 avril 2003, les requérants s’acquittèrent de l’amende pénale.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, les requérants font valoir que la publication d’articles similaires dans des quotidiens nationaux ne donne pas lieu à poursuite. Ils se plaignent que leur demande concernant la tenue d’une audience devant la Cour de cassation a été rejetée.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié.
Invoquant les articles 1, 10, 14 et 18 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été condamnés au pénal et de l’interdiction temporaire de la publication de leur hebdomadaire. Ils allèguent que leur droit à la liberté d’expression a ainsi été méconnu en raison de la publication d’une revue en langue kurde.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants soutiennent que la confiscation du numéro litigieux de l’hebdomadaire et l’interdiction temporaire de publication durant sept jours leur ont causé un dommage matériel. De plus, ils ont été condamnés à une amende pénale.
Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants allèguent l’absence de voie de recours interne pour contester leur condamnation.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié.
Invoquant les articles 1, 10, 14 et 18 de la Convention ainsi que l’article
1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent d’avoir été condamnés au pénal et de l’interdiction temporaire de la publication de l’hebdomadaire en cause.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, les requérants font valoir que la publication d’articles similaires dans des quotidiens nationaux ne donne pas lieu à poursuite. Ils se plaignent que leur demande concernant la tenue d’une audience devant la Cour de cassation a été rejetée.
S’agissant de la première partie du grief, la Cour constate que celui-ci se confond avec celui tiré de l’article 10 de la Convention. Dès lors, il doit être examiné sous cet angle.
Quant à l’absence d’audience devant la Cour de cassation, la Cour rappelle que le droit de chacun à ce que sa cause soit entendue équitablement peut impliquer le droit à une audience publique. Elle ne saurait pourtant conclure que l’article 6 implique toujours le droit à une telle audience, indépendamment de la nature des questions à trancher. Dès lors, pourvu que des débats publics aient eu lieu pendant le procès en première instance, leur absence au deuxième ou troisième degré peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit. Ainsi celles consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les conditions de l’article 6 même si la Cour de cassation n’a pas donné au requérant la faculté de s’exprimer en personne devant elle (voir, entre autres,
Ekbatani c. Suède
, arrêt du 26 mai 1988, série A n
o
134, p. 14, §
31, et
Jan-Ake Andersson c. Suède
, arrêt du 29 octobre 1991, série A n
o
212-B, pp.
45
‑
46, §§ 27
‑
28).
Dans le cas d’espèce, la Cour note que la Cour de cassation a d’abord justifié son refus de tenir une audience sur le fondement du code de procédure pénale. Ensuite, la Cour de cassation n’a pas statué sur le fond du litige, son arrêt est uniquement consacré à l’interprétation des règles de droit, et il y a eu une audience publique devant la juridiction de première instance, la cour de sûreté de l’État d’Istanbul (voir,
a contrario
,
Göç c.
Turquie
[GC], n
o
‑
V). Partant, l’absence de débats publics au deuxième degré n’est pas de nature à entacher l’équité de la procédure, telle que prévue à l’article 6.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants allèguent l’absence d’une voie de recours interne pour contester leur condamnation.
La Cour relève qu’une procédure pénale a été diligentée à l’encontre des requérants et que leur cause a été entendue par la cour de sûreté de l’État, laquelle les a condamnés par un arrêt du 10 mai 2002. Puis, les intéressés ont formé un pourvoi contre cet arrêt devant la Cour de cassation, qui l’a confirmé le 12 décembre 2002. Les requérants ont ainsi disposé en droit national de recours effectifs et les juridictions compétentes se sont prononcées sur leurs griefs.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs des requérants tirés de la méconnaissance de leur droit à la liberté d’expression (article 10) ainsi que de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation (article
6 § 1)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président