ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7466/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7466/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că este certă

producerea

evenimentului vătămător asupra reclamantului în 21

decembrie 1989, în timp ce participa în Piața Universității la manifestațiile

împotriva regimului comunist, fiind rănit prin împușcare, internat de urgență

cu diagnosticul „plagă împușcată regiunea poplitee stângă cu hemoragie

externă".

Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor

și Serviciul

Român de Informații nu pot sta în judecată ca parte pârâtă

deoarece nu sunt autori ai faptei prejudiciabile și nici comitent al prepusului

care se face vinovat de fapta de vătămare corporală a reclamantului.

Reclamantul a invocat față de acești pârâți o răspundere civilă

delictuală pentru faptă

proprie, conform art. 998-999 C. civ.,

coroborat cu art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Se

invocă principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii, faptă săvârșită de

organele

persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcției lor și în limitele puterii

care le-au

fost conferite.

Or reclamantul nu

a indicat organele de conducere ale acestor trei persoane juridice, nu a

indicat persoanele fizice cu atribuții de conducere, nu a indicat ce atribuții

ale funcției

de conducere exercitau aceste

persoane și modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de

organizare și actele administrative interne ale persoanelor juridice.

Nu poate fi reținută nici răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului, tocmai

pentru că nu s-a dovedit calitatea de comitent,

respectiv de prepus. Victima este ținută să

dovedească existența raportului de prepușenie, pe de o parte, dar și

săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus în cadrul

funcțiilor încredințate de comitent.

Reclamantul nu a

fost în măsură să indice concret acea persoană care ar fi avut calitatea de

prepus a unuia dintre cei trei pârâți sau a câte unui prepus al fiecăruia din

cei trei

pârâți care au săvârșit fapta în

limitele funcției încredințate de acești pârâți și cu respectarea

instrucțiunilor

și ordinului dat de comitenți.

Neindicarea

autorului faptei, justificată pe o imposibilitate de a o indica ca urmare a

neidentificării ei în procesul penal, nu justifică acțiunea civilă a

reclamantului îndreptată împotriva unei persoane juridice pentru care singura

justificare a calității pasive este aceea

de

a fi singurele entități juridice care aveau personal înarmat și care acționau

pe baza unui

ordin de păstrare a ordinii publice în decembrie 1989.

În considerentele

hotărârii sale instanța de apel a arătat că, într-o cerere, calității

procesuale pasive trebuie să-i corespundă aptitudinea pârâtului de a fi tras la

răspundere în

raportul juridic în vederea

ocrotirii dreptului pretins a fi încălcat. Această calitate procesuală

se

determină în raport de obiectul dedus judecății.

Reclamantul a

indicat generic și impersonal persoanele ce au calitatea de pârâți, ori nu se

pot determina titularii obligației de reparare a dreptului încălcat decât prin

individualizarea lor.

Răspunderea

civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice este angajată

ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul

exercitării funcțiilor ce le revin, vor fi săvârșit o

faptă ilicită

cauzatoare de prejudicii.

În mod corect a

stabilit instanța de fond că lipsa indicării elementelor concrete: organe de

conducere, atribuții, persoane fizice cu atribuții de conducere etc, duce la

lipsa

calității procesuale pasive întrucât

pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei

persoane juridice

victima prejudiciului trebuie să facă proba elementelor răspunderii pornind de

la fapta organelor persoanei juridice.

Nu este suficient

a se indica denumirea persoanei juridice ci și a organelor sale, a persoanelor

cu funcție de conducere, întrucât răspunderea civilă delictuală nu poate fi

angajată impersonal sau global.

Reclamantul a

declarat recurs împotriva acestei hotărâri critica, motivată în drept pe

dispozițiile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizând următoarele aspecte:

Instanța de fond

și instanța de apel au reținut că este certă producerea evenimentului

vătămător ce a condus la rănirea reclamantului

dar în mod greșit au respins acțiunea pe

considerentul că în cauză nu

sunt indicați autorii faptelor și raportul de prepușenie dintre aceștia și cei

cinci intimați.

Instanțele au aplicat greșit legea, respectiv art. 1000 alin. (3) C.

civ., coroborat cu art.

35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954

deoarece comitenții răspund pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor iar

faptele ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana

juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.

Simpla neindicare

a persoanelor fizice, prepuși ai comitenților, nu duce la admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a M.Ap.N., M.I.R.A. și S.R.I.

Prin întâmpinările depuse de intimații Ministerul Public, Parchetul de

pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de

Informații s-a solicitat respingerea recursului, hotărârile anterioare fiind

legale și temeinice.

Analizând

hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs,

Înalta Curte a apreciat că recursul este întemeiat

pentru următoarele considerente:

Temeiul juridic

al cererii de chemare în judecată, fundamentul raportului juridic

dedus judecății, 1-a constituit împușcarea

reclamantului în Piața Universității în data de 21

decembrie 1989,

aspect probat cu actele medicale depuse la dosar.

A impune

reclamantului, pentru a se reține calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Internelor și Reformei Administrative, Ministerului Apărării Naționale și

Serviciului Român de Informații, să arate care sunt organele acestora,

respectiv persoanele cu funcții de conducere, este excesiv.

Este de

notorietate, astfel încât nu mai trebuia dovedit de către reclamant, faptul că

în evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliția și

securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat.

Conform art. 1000 alin. (3) C. civ., comitenții răspund de prejudiciul

cauzat de prepușii

lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Motivul

acestei responsabilități fiind o greșeală ce legea prezumă că e proprie

comitentului, acesta poate fi acționat direct de cei care au suferit o pagubă

prin fapta prepusului lor, fără să fie chemați în judecată și prepușii.

Stabilirea

raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită

de instanță, pe baza probelor administrate. Ceea ce interesează este

determinarea

persoanei fizice sau juridice

în interesul căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul

săvârșirii

faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucțiuni

și directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea

desfășurată în îndeplinirea însărcinării încredințate.

Specific speței este faptul că, nici până la data pronunțării în

recurs, nu s-a stabilit de

către organele competente, căror

structuri ale statului au aparținut cei care au tras în persoanele aflate în

Piața Universității în data de 21 decembrie 1989. Notorietatea anterior

menționată, face ca indicarea în calitate de

pârâți a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Ministerului

Apărării Naționale și Serviciului Român de Informații să fie

suficientă

pentru a se putea cerceta fondul cauzei. În măsura în care vreunul dintre

acești pârâți va invoca faptul că niciun prepus al său nu a tras în Piața

Universității în 21

decembrie 1989, va

trebui să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le

conform

art. 1169 C. civ.

Dacă vor fi

probate toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale și nu

se va proba cu certitudine care este persoana care

1-a rănit pe reclamant, cei trei pârâți vor fi

obligați în solidar,

urmând ca apoi să întreprindă demersurile necesare pentru identificarea celui

vinovat de producerea pagubei, pentru a se putea regresa împotriva lui.

Față de cele ce

preced, instanțele de fond au interpretat eronat prevederile art. 1000 alin.

(3) C. civ., astfel încât sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Întrucât

instanțele au pronunțat soluția în temeiul unei excepții procesuale, fără să se

intre în cercetarea fondului, ca efect al admiterii recursului, în condițiile

art. 312 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea atacată va fi casată.

În temeiul art.

297 alin. (1) C. proc. civ. va fi admis apelul exercitat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 693 din 27 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a

V-a civilă, și, în urma desființării sentinței, cauza va fi trimisă spre

rejudecare aceluiași tribunal

pentru administrarea

de dovezi din care să rezulte prejudiciul suferit de reclamant.

Prin motivele de

apel au fost formulate critici numai împotriva sentinței nu și a încheierii

prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului

Public, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernului României.

Drept urmare, ca o consecință a limitelor

devoluțiunii, sub acest aspect soluția dată de prima

instanță a rămas

irevocabilă. De altfel, faptul că reclamantul intenționează să obțină

pronunțarea unei hotărâri numai în contradictoriu cu Ministerul Apărării

Naționale,

Ministerul de Interne și

Serviciul Român de Informații rezultă și din precizarea motivelor de

recurs de la fila 75 din dosarul de recurs. în

consecință, rejudecarea în fond după casare se

va face numai în

contradictoriu cu Ministerului Internelor și Reformei Administrative,

Ministerului Apărării Naționale și Serviciul Român de Informații.

În condițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul avocatului care a acordat asistență

judiciară recurentului va fi majorat la 200 lei, urmând ca, în temeiul art. 69

alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Ministerul Justiției să fie obligat la plata

onorariului din fondul special constituit în acest scop.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul G.R. împotriva deciziei civile nr. 108 A din data de 13 martie 2006

a Curții de Apel București, secția a VII- a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, și în consecință:

Casează

decizia și admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.

693 din

27 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o

desființează și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Obligă Ministerul Justiției să

plătească 200 lei cu titlu de onorariu de avocat din oficiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 noiembrie 2007.