ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 387/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la 12 ianuarie 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A., în calitate de Luptător Rănit pentru victoria Revoluției Române din decembrie 1989, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, precum și la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferențele de venit ale reclamantei după rănirea prin împușcare).

Sentința pronunțată de tribunal în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1636 din 8 octombrie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva hotărârii de fond a introdus apel reclamanta.

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 70 din 16 martie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul promovat de aceasta.

Recursul exercitat în cauză Reclamanta A. a atacat pe calea recursului decizia instanței de apel. În dezvoltarea motivului de nelegalitate subsumat cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, respectiv dispozițiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. A precizat că B., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum apreciază instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui) și că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde acesta acționa în calitate de subiect de drept. Pe acest aspect, Curtea de Apel a apreciat greșit că ar exista un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte. Dacă s-ar accepta teza primei instanțe de control care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte, asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui "for’’ superior, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini, etc. În accepțiunea recurentei, interpretarea dată de instanța de apel raportului dintre fostul președinte și Statul român este greșită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanță și că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului președinte. În cererea de recurs au fost invocate și dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., arătându-se că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției române din 1989. Recurenta a solicitat, în considerarea motivelor evocate, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea părții la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. A arătat că Statul român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte și nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte. Un atare raport între actualele organisme ale Statului român, instaurat după 1989 și fostul președinte nu poate fi conceput în condițiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989. În opinia intimatului, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 mai 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 12 ianuarie 2021, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Critica axată pe aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus, se subsumează motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă prezintă un caracter nefondat. Potrivit acțiunii în despăgubiri promovate pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului material și moral cauzat de rănirea sa prin împușcare urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989. Demersul în instanța civilă a fost determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Așa cum în mod corect a stabilit și instanța de apel, reclamanta nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte B.. Aceasta, întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile - fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate - și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Reclamanta a pretins în calea de atac că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale". Un astfel de argument este însă unul care contestă chiar temeiul juridic al demersului inițiat (art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ.) și are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își prezintă recurenta argumentele atunci când pretinde o "inversare a termenilor raportului juridic". Raționamentul expus în recurs este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Intimatul pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist. Mai reține Înalta Curte că analogia pe care o face recurenta cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În memoriul de recurs au fost invocate dispozițiile art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să se indice argumente care să justifice incidența lor și fără să se aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite. Pentru considerentele expuse, constatând că soluția instanței de apel este legală pe aspectul legitimității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele pentru existența ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Față de soluția dispusă, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta fiind, de fapt, parte căzută în pretenții și care nu este îndreptățită la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.