ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 821/2007

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1240

din 20 octombrie 2006, Tribunalul București, în baza art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului I.V. din

două infracțiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 37 lit. b) C.

pen., în două infracțiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c)

și alin. (2

1

) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen.

În baza noii încadrări

juridice inculpatul I.V. a fost condamnat la două pedepse de câte 7 ani

închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 7 ani

închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

Instanța a menținut starea

de arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 26 aprilie 2006 la zi.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut următoarele considerente:

La data de 24 decembrie

2005, în jurul orei 18,30, inculpatul împreună cu alte persoane, călătorind

într-un tramvai pe linia 21, l-a amenințat pe numitul S.M. cu un briceag și l-a

deposedat de un telefon mobil și două lănțișoare de aur.

La data de 24 februarie

2006, în jurul orelor 19,00, într-un autobuz al liniei 85, inculpatul prin

amenințări, l-a deposedat pe numitul A.P.S. de un telefon mobil marca Nokia

G.Gage.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub

două aspecte.

Inculpatul a susținut că nu

există probatorii relevante care să ateste săvârșirea celor două infracțiuni de

tâlhărie, prezumția de nevinovăție nefiind infirmată, iar în subsidiar, a

criticat hotărârea pentru greșita individualizare a pedepsei.

Prin decizia penală nr. 859/

A din 6 august 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului,

reținându-se că tribunalul a făcut o analiză corectă și completă a

probatoriului administrat, stabilind situația de fapt corespunzătoare

adevărului și dând activității infracționale a inculpatului încadrarea juridică

legală.

Împotriva deciziei a

declarat recurs inculpatul, solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susținând în continuare

că nu există probe concludente pentru a fi condamnat iar în subsidiar, a

solicitat reducerea pedepsei aplicate, considerând că în cauză s-a făcut o

greșită individualizare a pedepsei.

Recursul inculpatului nu

este fondat.

Motivele de recurs invocate

de inculpat se încadrează în cazurile de casare prev. de art. 385

9

pct.14 și 18 C. proc. pen., dar ele nu subzistă în cauză.

Există eroare gravă de fapt când

situația de fapt, astfel cum a fost reținută prin hotărârea atacată, este

contrară actelor și probelor administrate în cauză.

Pentru a constitui caz de

casare în sensul prev. de art. 385

9

pct.18 C. proc. pen., eroarea de

fapt trebuie să fie gravă, respectiv să fie esențială, în sensul de a fi

influențat asupra soluției cauzei, și evident, neîndoielnică.

Situația de fapt a fost

reținută de instanță coroborând declarațiile părții vătămate S.M. cu

declarațiile martorilor I.F.Șt. și R.V., date atât în faza de urmărire penală,

cât și în faza cercetării judecătorești precum și cu procesele verbale de

recunoaștere de către partea vătămată de către martorul I.F.Șt. din albumul

foto și din grup, pe de o parte și din coroborarea declarațiilor părții

vătămate A.P.S., date atât la urmărirea penală, cât și la cercetarea

judecătorească, cu procesele verbale de recunoaștere de către partea vătămată

din albumul foto și din grup, cu declarațiile martorilor C.I., C.A.I. și B.I.,

pe de altă parte.

Declarația de nerecunoaștere

a inculpatului în mod corect a fost înlăturată de instanță, deoarece

susținerile sale nu se coroborează cu nici o probă administrată în cauză, așa

cum prevăd dispozițiile art. 69 C. proc. pen.

Atât partea vătămată S.M.,

cât și martorul I.F.Șt. l-au recunoscut fără ezitare pe inculpatul I.V. ca

fiind persoana care l-a deposedat de telefonul mobil și de cele două lănțișoare

din aur, vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii acestei fapte fiind pe

deplin dovedită de probele administrate în cauză, probe care au fost de natură

să răstoarne prezumția de nevinovăție prev. de art. 52 C. proc. pen., iar inculpatul

într-adevăr nu a reușit să dovedească lipsa de temeinicie a probelor de

vinovăție, conform art. 66 C. proc. pen.

Referitor la fapta săvârșită

împotriva părții vătămate A.P.S., inculpatul a avut, de asemenea, o poziție de

nerecunoaștere. El a recunoscut faptul că în ziua respectivă a fost în

troleibuzul 85 și a văzut un grup de „drogați care erau pe un băiat” dar nu a

intervenit în nici un fel. Această apărare a inculpatului în mod corect a fost

înlăturată, de instanță, întrucât partea vătămată l-a recunoscut pe inculpat

atât din planșa foto, cât și din grup, ca fiind una dintre persoanele care prin

amenințare l-au deposedat de bunuri, respectiv persoana care l-a controlat în

buzunar și i-a luat cheile de la locuință, aspect ce rezultă și din

declarațiile martorilor C.I., C.A.I. și B.I.

În consecință, instanța de

fond a efectuat o minuțioasă analiză a materialului probator, reținând o

situație de fapt corectă, fiind reținută de instanța de apel.

Referitor la

individualizarea pedepsei nu subzistă cazul de casare prev. de art. 385

9

pct.14 C. proc. pen.

Având în vedere dispozițiile

părții generale a codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială,

gradul de pericol social concret deosebit de ridicat al faptelor, modalitatea

de săvârșire a acestora, respectiv mai multe persoane, prin amenințare cu un cuțit,

precum și persoana inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră, are antecedente

penale, dând dovadă de perseverență infracțională (anterior săvârșirii faptelor

a fost condamnat la pedepse cu închisoare tot pentru săvârșirea unor infracțiuni

contra patrimoniului) instanța de fond a respectat dispozițiile art. 72 C. pen.,

criteriile generale de individualizare a pedepsei, instanța de apel menținând

în mod corect sentința și sub acest aspect.

Toate aceste considerente

atrag concluzia că recursul inculpatului este nefondat și va fi respins ca

atare în temeiul art. 385

15

pct.1 lit. b) C. proc. pen..

Conform art. 385

16

alin. (2) C. proc. pen., va fi computată din pedeapsa aplicată inculpatului

recurent, timpul reținerii și al arestării preventive de la 26 aprilie 2006 la

13 februarie 2007.

În baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va fi obligat recurentul la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul I.V. împotriva deciziei penale nr. 859/ A din 6

decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 26 aprilie 2006

la 13 februarie 2007.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 februarie 2007.