AFFAIRE AMZUTA c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle
AFFAIRE AMZUTA c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 20214/02
prezentată de Constantin AMZUTA
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), în ședință la 28 septembrie 2006 în o cameră compusă din:
D-nii B.M. Zupančič, președinte,
J. Hedigan,
J. Casadevall,
V. Zagrebelsky,
D-na A. Gyulumyan,
D-nii E. Myjer,
D-na I. Ziemele,
judecători,
și de d-l V. Berger,
grefier de secțiune,
Vu cererea sus-menționată introdusă la 29 aprilie 2002,
Vu decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei,
Vu observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
PE FAPT
Reclamantul, d-l Constantin Amzuță, este cetățean român, născut în 1920 și rezident la București. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, Beatrice Ramașcanu, director la ministerul Afacerilor Externe.
A. Geneza cauzei
Reclamantul este avocat la Baroul din București. În 1993, la vârsta de 73 de ani, a depus o cerere de retragere și care a vizat versarea pensiei la cassa de asigurări a avocaților din București. Reclamantul a informat cassa de intenția sa de a continua activitatea de avocat.
Printr-o decizie din 16 august 1993, aceasta din urmă a fixat valoarea pensiei, dar a notificat reclamantului refuzul acesteia de a i-o versa pe motiv că cumulul pensiei de retragere și veniturilor obținute ca urmare a exercitării profesiei de avocat nu era permis de lege. Și-a bazat decizia pe o ordonanță a consiliului Uniunii avocaților din România adoptată în aplicarea art. 5 din decretul nr. 251/1978 din 10 iulie 1978 privind pensia și alte drepturi de securitate socială ale avocaților, conform căruia un avocat retras poate continua să-și exercite activitatea cu condiția ca versarea pensiei să fie suspendată.
B. Prima procedură de contencios administrativ privind versarea pensiei de retragere
La 17 august 1993, reclamantul a inițiat o acțiune împotriva Uniunii avocaților, casei de asigurări a avocaților și Baroului din București, solicitând anularea deciziei casei de asigurări a avocaților din 16 august 1993 și versarea pensiei de retragere.
Printr-un apel din 27 decembrie 1993, curtea de apel din București a admis pretențiile reclamantului. A anulat decizia casei de asigurări a avocaților din 16 august 1993 și a ordonat acestei din urmă plata pensiei de retragere a reclamantului de la 1 octombrie 1993. Curtea a judecat că art. 5 din decretul nr. 251/1978 a fost abrogat în mod implicit de legea nr. 2/1991 privind cumulul funcțiilor, care stipula că exercitarea unei activități remunerate și obținerea unei pensii de retragere nu sunt incompatibile, și de Constituție, care consacra dreptul la muncă (art. 38) și dreptul la retragere (art. 43).
Printr-o hotărâre din 29 martie 1994, Curtea Supremă de Justiție, pe apelul Uniunii avocaților și casei de asigurări a avocaților, a confirmat sentința curții de apel.
C. A doua procedură privind valoarea pensiei de retragere
Printr-o decizie din 8 decembrie 1994, cassa de asigurări a avocaților a fixat valoarea pensiei reclamantului la 1.112.466 lei români, [aproximativ 518 EUR]. Nemulțumit de această valoare, reclamantul a intentat o acțiune în fața curții de apel din București pentru un nou calcul al valorii pensiei de retragere.
Printr-un apel din 31 iulie 1995, curtea de apel a fixat, ca urmare a unei expertize judiciare, valoarea pensiei de retragere la 1.995.910 lei români, [aproximativ 740 EUR]. Printr-o decizie de recepție cu pronunț amânat din 5 martie 1996, curtea de apel din București a constatat că cassa de asigurări a avocaților trebuia să plătească această sumă reclamantului de la 1 decembrie 1994.
Cassa de asigurări a avocaților a contestat acest apel care a fost respins de Curtea Supremă de Justiție la 1 februarie 1996.
La 14 august 1997, reclamantul a adresat o cerere casei de asigurări a avocaților pentru versarea pensiei. La 4 septembrie 1997, aceasta din urmă i-a comunicat refuzul de a-i versa pensia. Cassa a invocat în acest scop art. 23 din legea nr. 51/1995 din 7 iunie 1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, care prevede că calitatea de avocat încetează în momentul în care interesatul dobândește calitatea de retras. Pe baza acestui articol, cassa a susținut că reclamantul nu putea primi pensia decât în momentul în care ar fi încetetat activitatea de avocat.
D. A treia procedură de contencios administrativ care vizează versarea pensiei de retragere
La 27 noiembrie 1997, reclamantul a inițiat o acțiune de contencios administrativ, solicitând versarea pensiei și a dobânzilor de la 1 decembrie 1994.
Printr-o hotărâre din 2 decembrie 1999, curtea de apel din București a respins pretențiile reclamantului pentru nerespectarea procedurii prevăzute de legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. A constatat că pentru ca reclamantul să poată beneficia de pensia stabilită, trebuia să dovedească calitatea de retras conform art. 23 litera c) din legea precizată. În acest caz, nu mai avea calitatea de avocat și acest fapt ar fi constatat printr-o decizie a Consiliului Baroului, conform art. 78 din Statutul profesiei de avocat, care ar avea drept consecință radierea reclamantului din tabloul avocaților. Cu toate acestea, conform art. 81 din Statutul profesiei de avocat, avocatul retras putea cere să continue exercitarea profesiei, Consiliul Baroului luând act de această cerere și decidând conform acestei dispozitii legale. Din aceasta, atâta timp cât reclamantul exercita profesia de avocat și plătea contribuția de vârstă la cassa de asigurări a avocaților, versarea pensiei era imposibilă.
Printr-un apel din 25 ianuarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința din 2 decembrie 1999 a curții de apel din București. A constatat că reclamantul a dobândit calitatea de retras și că cassa de asigurări a avocaților trebuia să procedeze la versarea pensiei. A trimis cauza înapoi în fața curții de apel pentru ca aceasta să decidă asupra valorii pensiei de retragere pe baza unei expertize contabile.
Fragmentul relevant din acest apel este redactat după cum urmează:
«Este incontestabil că printr-ul apel definitiv nr. 509 din 31 iulie 1995, decizia de recepție cu pronunț amânat a curții de apel din București (secția administrativă), apelul nr. 182 din 1 februarie 1996 al Curții Supreme de Justiție (secția administrativă), apelul nr. 242 din 29 martie 1994 și apelul nr. 680 din 21 septembrie 1994, reclamantul a dobândit cu autoritate de lucru judecat calitatea de retras pentru a fi atins vârsta legală pentru pensionare.
Toate apelurile sus-menționate au devenit definitive înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 51/1991 și neversarea pensiei nu este imputabilă reclamantului.
Excepția privind cumulul pensiei pentru avocați nu are bază legală.
Instanța care a judecat pe fond cauza și-a bazat sentința pe dispozițiile art. 23 litera c) din legea nr. 51/1995 deși acest articol a fost declarat neconstitucional de decizia nr. 45 din 12 mai 1995 [a Curții Constituționale].
După cum s-a decis prin decizia sus-menționată, pensia se acordă pentru munca anterioară, astfel încât ea nu poate împiedica continuarea exercitării profesiei de avocat; decizia Curții Constituționale nr. 32 din 13 aprilie 1994 (...) a tranșat în același sens.
În ultima parte a deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curții Constituționale, s-a susținut că nu exista incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat și calitatea de retras pentru limită de vârstă deoarece în caz contrar ar exista discriminare în raport cu alți pensionari care pot cumula pensia cu salariul în sensul legii nr. 2/1991.
Ținând seama de faptul că avocatul exercită o profesie liberală, condiția încetării exercitării profesiei asortită de radierea din tabloul avocaților reprezintă o completare a legii, fără a vorbi despre faptul că reclamantul a dobândit dreptul de a-i fi versată pensia pentru o perioadă începând cu 1 decembrie 1994 prin decizii definitive.»
După trimitere, printr-o hotărâre din 11 septembrie 2001, curtea de apel din București a respins pretențiile reclamantului pe motiv că nu a dobândit calitatea de retras.
Fragmentul relevant din acest apel este redactat după cum urmează:
«În primul rând, deși reclamantul invocă dispozițiile art. 3 din legea nr. 2/1991 privind cumulul funcțiilor care dispune că cumulul pensiei și salariului este posibil, ținând seama de faptul că în cauză se luau în considerare dispozițiile speciale din legea nr. 51/1995, versarea pensiei se realizează în momentul încetării exercitării profesiei.
În speța de față, în momentul introducerii acțiunii, la 27 noiembrie 1997, [reclamantul] solicita o pensie stabilită pe cale judiciară, reactualizată, și nu o pensie în temeiul unei decizii de retragere la sfârșitul exercitării profesiei de avocat.
De aceea, curtea concluzionează că reclamantul nu are dreptul la versarea pensiei atâta timp cât nu încetează activitatea.
În al doilea rând, în speța de față, conform deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curții Constituționale, s-a considerat că dispozițiile art. 23 litera c) din legea nr. 51/1995 sunt neconstitucionale în ceea ce privește interzicerea cumulului pensiei și venitului realizat [de reclamant] ca avocat.
Dar în speța de față, reclamantul a îndeplinit condițiile pentru a putea beneficia de o pensie stabilită pe cale judiciară. În schimb, nu a dobândit calitatea de retras conform legii nr. 51/1995 deoarece nu s-a conformat cu procedura specială prevăzută de art. 81 din Statutul profesiei de avocat.
În al treilea rând, printr-o decizie din 21 februarie 2001, cassa de asigurări a avocaților a admis cererea reclamantului vizând reactualizarea valorii pensiei pentru limită de vârstă stabilite de decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 de la 1 noiembrie 2000, la valoarea de 10.770.704 lei. Decizia din 1994 este valabilă, pensia fiind modificată doar în ceea ce privește valoarea acesteia. Reclamantul are posibilitatea de a vedea executată această decizie.
(...)
Ținând seama de considerațiile de mai sus, acțiunea reclamantului nu îndeplinește condițiile prevăzute de legea nr. 29/1990 [privind contencios administrativ], deoarece nu a demonstrat încălcarea unuia dintre drepturile recunoscute de lege și va fi respinsă ca neîntemeiată.»
Reclamantul a formulat recurs de cassație împotriva apelului curții de apel. A susținut ca punct principal că litigiul se referea la versarea pensiei de retragere conform apelurilor definitive ale curții de apel din 31 iulie 1995 și ale Curții Supreme de Justiție din 25 ianuarie 2001, a căror autoritate de lucru judecat nu a fost respectată în procedura inițiată la 27 noiembrie 1997.
Printr-un apel din 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului. A judecat mai întâi că apelurile invocate de reclamant nu ordonau casei de asigurări a avocaților versarea pensiei stabilite. A considerat apoi că în ciuda calității de retras, reclamantul nu putea încasa pensia pentru că nu a încetetat exercitarea profesiei de avocat conform art. 23 litera c din legea nr. 51/1995. A constatat de asemenea că, în ciuda faptului că deciziile nr. 45 din 12 mai 1995 și nr. 51 din 7 iunie 1995 ale Curții Constituționale au declarat neconstitucional art. 23 din legea nr. 51/1995, aceste decizii au fost pronunțate înainte de promulgarea legii. Or, ambele camere ale Parlamentului au adoptat legea în versiunea sa inițială cu o majoritate de două treimi, ceea ce a respins obiecția de neconstitutionalitate conform art. 145 din Constituție.
E. Tranzacția încheiat între reclamant și cassa de asigurări a avocaților la 11 iunie 2003
La 11 iunie 2003, reclamantul a încheiat o tranzacție (Tranzacție) cu cassa de asigurări a avocaților pentru a pune capăt litigiului care-i opunea în legătură cu versarea pensiei. Fragmentul relevant din această tranzacție este redactat după cum urmează:
«Ținând seama de activitatea profesională continuă a d-lui Constantin Amzuță pe parcursul a 60 de ani și de vârsta sa (83 de ani);
Ținând seama de faptul că, din păcate, a apărut un litigiu între cele două părți, care durează de aproximativ nouă ani, referitor la pensia de retragere a d-lui Constantin Amzuță de la 1 decembrie 1994; că de la această dată acesta nu a primit nimic din ceea ce i se cuvea, ceea ce a cauzat în mod evident prejudiciu intereselor sale; că în prezent ambele părți intenționează să pună capăt acestui litigiu, în mod legal, echitabil și moral, ținând seama și de modificarea Statutului profesiei de avocat, stabilind prin prezentul acord amiabil și valoarea pensiei de retragere care va fi versată d-lui Constantin Amzuță de la 1 iunie 2003 (...);
I. Părțile sunt de acord că decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 a consiliului casei de asigurări a avocaților a stabilit în mod expres că d-lui Constantin Amzuță trebuia să-i fie versată de la 1 decembrie 1994 o pensie de retragere «majorată conform dispozițiilor legale».
Prin sentința nr. 509 din 31 iulie 1995 a curții de apel din București (secția administrativă) și prin decizia de recepție cu pronunț amânat din 5 martie 1996 a aceleiași instanțe, valoarea pensiei d-lui Constantin Amzuță a fost stabilită la 1.995.910 lei [aproximativ 740 EUR] pe lună.
Sentința nr. 509 din 31 iulie 1995 precizată a dobândit forță de lucru judecat ca urmare a respingerii apelului introdus de cassa de asigurări a avocaților prin apelul nr. 182 din 1 februarie 1996 al Curții Supreme de Justiție (secția administrativă).
Nici decizia de pensionare nr. 72 din 8 decembrie 1994 nici sentința definitivă nr. 509 din 31 iulie 1995, cum a fost completată de decizia de recepție cu pronunț amânat din 5 martie 1996 a curții de apel din București (secția administrativă) nu au fost puse în executare până acum din cauza faptului că mai multe sentințe judiciare contradictorii referitoare la modalitatea de plată (decizie de stop și ulterior de continuare a activității) au fost pronunțate.
Raportul serviciului de contabilitate al casei de asigurări a avocaților a stabilit că, aplicând majorările la suma de 1.995.910 [lei] pentru perioada de la 1 decembrie 1994 la 31 mai 2003, reclamantul a suferit un prejudiciu de 979.833.443 lei [25.657 EUR].
Părțile decid că, pentru a repara prejudiciul cauzat, d-lui Constantin Amzuță i se va acorda ca prejudiciu moral 930.000.000 lei [24.353 EUR], deci o sumă inferioară celei prevăzute în raportul serviciului de contabilitate (...).
Astfel, părțile declară în mod expres și definitiv că nu vor mai avea nicio pretenție reciprocă, că d-lui Constantin Amzuță se angajează să retragă cererea pe care a depus-o în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, căreia i va trimite o copie a prezentei tranzacții, și că se angajează să nu facă nicio altă demers pentru a-și vedea reparat prejudiciul cauzat de neversarea sumelor care i se cuveneau pentru perioada de la 1 decembrie 1994 la 1 iunie 2003, prezenta tranzacție fiind definitivă și irevocabilă.
(...)
II. De la 1 iunie 2003, cassa de asigurări a avocaților, în conformitate cu raportul serviciului de contabilitate, se angajează să verseze lunar d-lui Constantin Amzuță o pensie de retras la valoarea de 17.216.592 lei [450 EUR], majorată periodic conform dispozițiilor Statutului casei de asigurări a avocaților.»
La 20 iunie 2003, suma de 930.000.000 lei a fost plătită reclamantului.
Reclamantul nu a produs în dosarul cererii o copie a tranzacției. Curtea a fost informată despre existența acestei tranzacții printr-o scrisoare a Guvernului din 25 noiembrie 2005, după comunicarea cererii acestuia.
GRIEVURI
Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil, ținând seama de faptul că prin apelul din 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a nerespectata autoritatea de lucru judecat a apelului din 29 martie 1994.
Reclamantul se plânge în esență, sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1, de o încălcare a dreptului său de a-și vedea versată pensia de retragere.
PE DREPT
Curtea ia notă, pe de o parte, de tranzacția din 11 iunie 2003 încheiat între reclamant și cassa de asigurări a avocaților prin care reclamantul se angajează să retragă prezenta cerere și, pe de altă parte, de declarația reclamantului, prezentată în observațiile sale scrise, vizând ca Curtea să continue examinarea cererii.
A. Argumentele părților
Guvernul
În primul rând, Guvernul consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a unei încălcări a Convenției, ținând seama de tranzacția pe care a încheiat-o cu cassa de asigurări a avocaților la 11 iunie 2003. Astfel, consideră că pretinsele încălcări ale art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost recunoscute în esență și reparate prin acest act. Din aceasta, reclamantul a obținut deja reparație în cadrul procedurilor interne prin pierderea calității de victimă în sensul art. 34 din Convenție.
În al doilea rând, invocând jurisprudența Pfeifer și Plankl c. Austria, Guvernul consideră că reclamantul a renunțat la drepturile garantate de Convenție prin tranzacția din 11 iunie 2003. Deși s-a angajat să informeze Curtea despre acest act și să retragă prezenta cerere, reclamantul nu s-a conformat. Din aceasta, reclamantul a comis, în opinia sa, un abuz manifest și caracterizat al dreptului lui de recurs individual.
Reclamantul
Reclamantul susține că a fost forțat de vârsta sa înaintată să incheie tranzacția din 11 iunie 2003 și că a trebuit să accepte o sumă inferioară celei stabilite de raportul serviciului de contabilitate al casei de asigurări a avocaților și de diferitele expertize judiciare realizate în cursul procedurilor în fața tribunalelor naționale.
În ceea ce privește refuzul de a se conforma obligațiilor lui rezultate din tranzacție (informarea Curții despre tranzacție și trimiterea acesteia unei copii pentru a retrage prezenta cerere), reclamantul susține că tranzacția respectivă nu ar putea influența rezultatul prezentei cereri deoarece cassa de asigurări a avocaților, deși parte la tranzacție, nu este parte în prezenta cerere care este introdusă împotriva statului român.
B. Aprecierea Curții
Curtea observă că, în vertu al tranzacției din 11 iunie 2003 încheiat cu cassa de asigurări a avocaților, reclamantul se angajase să retragă prezenta cerere. Reclamantul nu invocă niciun motiv de nulitate al tranzacției, ceea ce permite Curții să nu fie în îndoială cu privire la validitatea acesteia conform dreptului intern. Cu toate acestea, în contradicție cu obligațiile sale, reclamantul nu a informat Curtea despre existența tranzacției și a intenționat să menționeze prezenta cerere. Din aceasta, conduita reclamantului în fața Curții contrazice poziția sa adoptată în cadrul național (Zu Leiningen c. Germania (decizie), nr. 59624/00, CEDO, 17 noiembrie 2005).
În ceea ce privește susținerea reclamantului că tranzacția din 11 iunie 2003 nu ar putea extinde efectele asupra prezentei cereri, Curtea constată următoarele.
Curtea a mai pronunțat într-o cauză în care reclamantul și Guvernul au încheiat un acord prin care primul renunța la drepturile garantate de art. 6 din Convenție. Conform jurisprudenței Curții, renunțarea la un drept garantat de Convenție - pentru atât timp cât este licită - trebuie să fie stabilită în mod echivoc și să se înconjoară cu un minim de garanții corespunzând gravității acesteia (Pfeifer și Plankl c. Austria, hotărâre din 25 februarie 1992, seria A nr. 227, p. 16, § 37).
Comisia a decis că acești criterii se aplicau într-o altă cauză în care reclamantul a încheiat un acord cu Guvernul obligandu-se să nu introducă alte cereri în fața Curții care ar fi atunci inadmisibile (Melynek c. Austria, nr. 22634/93, decizie a Comisiei din 31 august 1994, Decizii și rapoarte (DR) 79-A, p. 106).
În cauza Zu Leiningen c. Germania, Curtea a aplicat de asemenea criteriile renunțării la un drept garantat de Convenție, luând în considerare un acord amiabil prin care reclamantul se angajase, în fața persoanei fizice cu care se opunea în procedura civilă internă, să retragă cererea introdusă în fața Curții.
În prezenta cauză, reclamantul a încheiat tranzacția din 11 iunie 2003 cu cassa de asigurări a avocaților, organism care refuzase să-i verse pensia de retragere. Din aceasta, criteriile stabilite în cauza Zu Leiningen c. Germania pot fi aplicate mutatis mutandis în speța de față.
În primul rând, Curtea constată că reclamantul a renunțat la drepturile garantate de Convenție prin tranzacția din 11 iunie 2003 în mod echivoc.
În al doilea rând, în ceea ce privește susținerea reclamantului că a încheiat tranzacția cu cassa de asigurări a avocaților din cauza vârstei sale, trebuie notat că reclamantul a primit compensații materiale considerabile și că primește în prezent o pensie a cărei valoare a fost stabilită prin aceeași tranzacție. Mai mult decât atât, reclamantul putea în orice moment cere anularea tranzacției dacă ar fi contractat-o prin eroare, violență sau viclenie, ceea ce nu a făcut. În final, nu există niciun motiv să se creadă că Guvernul a exercitat presiuni asupra reclamantului pentru a-l constrânge să incheie tranzacția.
Din aceasta, Curtea consideră că tranzacția din 11 iunie 2003 a fost valabilă nu doar conform dreptului intern, ci și conform prezentei cereri. Mai mult, trebuie notat că reclamantul nu a contestat validitatea tranzacției în fața Curții, ci a preferat să nu o informeze.
La lumina celor de mai sus, și în particular a declarației valabile a reclamantului de a nu mai continua prezenta cerere, Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă în sensul art. 34 din Convenție. Mai mult, comportamentul acestuia contrair obligațiilor sale asumate în temeiul tranzacției din 11 iunie 2003, și anume de a informa Curtea despre tranzacție și de a-i trimite o copie pentru a retrage prezenta cerere, poate fi calificat ca abuziv în sensul jurisprudenței Curții (Jian c. România (decizie), nr. 46640/99, 30 martie 2004, și Keretchachvili c. Georgia (decizie), nr. 5667/02, 2 mai 2006).
Din aceasta, Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 c) din Convenție). În plus, niciun motiv rezultând din respectarea drepturilor omului garantate de Convenție sau Protocoalele acesteia nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 c) in fine din Convenție).
Din aceasta, cauza trebuie radă din rol.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Decide
să radă cererea din rol.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte