ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5102/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția civilă, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a chemat în judecată pe pârâtul S.I., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Belgia, la data de 4 mai 2006, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu această țară, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G.

nr. 5/2006. Tribunalul, prin sentința civilă nr. 1062 din 23 noiembrie 2006, a admis cererea și a dispus restrângerea dreptului la liberă circulație pe o perioadă de trei luni, începând cu data pronunțării hotărârii, cu privire la statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor pentru care pârâtul face dovada că are drept de intrare. Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 2/A din 15 ianuarie 2007, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar României, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, respectiv a Directivei Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE, care, în art. 27 prevede posibilitatea restrângerii libertății de circulație pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 îi creează apelantului o situație mai grea, în condițiile în care în sarcina acestuia nu s-a reținut vreuna din situațiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE. Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs intimata-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte. În motivarea cererii de recurs este reiterată situația de fapt, returnarea pârâtului din Belgia la data de 4 mai 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, se susține incidența în cauză a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, faptul că pârâtul a recunoscut că a fost returnat pentru nerespectarea condițiilor de intrare și de ședere în Belgia și că măsura dispusă de autoritățile belgiene în baza acordului de readmisie nu poate fi cenzurată de autoritățile române.

Se mai susține că, potrivit art. 25 din Constituția României și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus unor îngrădiri legale și condiții, stabilite prin Legea nr. 248/2005. Recursul este nefondat. La data pronunțării deciziei recurate, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în calea de atac a apelului, cale devolutivă de atac, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile. Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal, Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Belgia la data de 4 mai 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 2/A din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2007.