ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5976/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea introductivă de

instanță înregistrată la data de 26 ianuarie 2007 la Tribunalul Galați și

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 248/2005 reclamantul Ministerul

Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în Belgia pentru o perioadă de cel mult trei ani

pentru pârâtul Ș.C.

În motivare a arătat că pârâtul a

fost returnat din Belgia la data de 9 noiembrie 2006 în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară, iar potrivit dispozițiilor art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 restrângerea exercitării dreptului de liberă

circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Dreptul la liberă circulație este în

strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român precum și a

tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat, iar respectarea

acestora impune oprirea migrației ilegale a pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 250 din 5

februarie 2007 Tribunalul Galați, secția civilă, a respins acțiunea reținând că

instanța națională are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure

efectul direct și deplin înlăturând, chiar din oficiu, orice normă internă

contrară.

De asemenea instanța a reținut că nu

sunt incidente în cauză motivele de ordine publică, siguranță sau sănătate

publică.

Împotriva acestei sentințe

reclamantul a declarat apel.

Se susține că potrivit art. 38 lit.

a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 singura condiție necesară pentru

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este

aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră a

încheiat acord de readmisie, nu și de verificarea procedurii și a condițiilor

în care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl prezintă

persoana în cauză pentru valorile sociale protejate.

Autoritățile române nu pot cenzura

măsura returnării dispusă de un alt stat.

Prevederile art. 52 din Legea nr.

248/2005 sunt aplicabile după aderarea României la Uniunea Europeană în sensul

că limitarea dreptului la liberă circulație se dispune doar cu privire la

statul care a dispus returnarea.

Prin decizia nr. 147 A din 24

aprilie 2007 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins apelul.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că norma comunitară în materie are prioritate față de norma internă.

Astfel, în raport de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care

statuează că restrângerea dreptului la liberă circulație se poate dispune

pentru persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie, au prioritate dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE care

prevede că restrângerea libertății de circulație și ședere a cetățeanului

Uniunii și a membrilor lor de familie indiferent de cetățenie nu poate fi

dispusă decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică, motive ce nu pot fi invocate în scopuri economice.

Împotriva acestei decizii

reclamantul a formulat recurs.

Deși criticile nu sunt prezentate

potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., analiza lor permite încadrarea

în pct. 9 art. 304 C. proc. civ.

Decizia este criticată pentru că

potrivit prevederilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr.

248/2005 singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate este aceea a

returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat

un acord de readmisie.

Libera circulație a cetățenilor nu

este absolută ci se desfășoară potrivit regulilor prevăzute în conținutul Legii

nr. 248/2005.

Autoritățile române nu pot cenzura

măsura luată de alt stat iar măsura restrângerii dreptului de liberă circulație

luată de România nu încalcă vreo dispoziție constituțională, ci dimpotrivă se

circumscrie dispozițiilor art. 53 din Constituție deoarece controlul migrației

ilegale din România spre statele europene este o problemă a securității

naționale și a ordinii publice.

De asemenea nu încalcă vreunul din

instrumentele juridice internaționale.

La data returnării pârâtului România

nu era membră a Uniunii Europene, deci nu erau incidente dispozițiile

Directivei nr. 2004/38/CE.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după

aderarea României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European

și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care,

norma internă impune drept singură condiție a restrângerii dreptului la libera

circulație, este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în

baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, pentru motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2)

din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să fie înfrânt și astfel, să

fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în

lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta,

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare, să nu mai poate

fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens, hotărârea din 4

iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt

obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca

serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea

atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei nr. 147 A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie

2007.