ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5702/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11

octombrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul

S.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă

pârâtului dreptul la libera circulație în statele Uniunii Europene pentru o

perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 81 din data

de 12 ianuarie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins cererea ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Pârâtul a fost returnat din Italia

la data de 27 iulie 2006, dar, din probatoriul administrat în cauză a rezultat

că pârâtul a locuit în Italia în baza unui permis de ședere eliberat de

autoritățile italiene în 1999 și prelungit în 2004, are o adresă stabilă și un

contract de închiriere a locuinței, este angajat în muncă pe perioadă

nedeterminată din 26 mai 2005, așa încât nu sunt aplicabile dispozițiile art.

38 din Legea nr.248/2005.

Prin decizia nr. 191 din 22 martie

2007 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Dreptul la liberă circulație

comportă îngrădiri ce pot fi stabilite de state pentru protejarea intereselor

lor, dar, fiind vorba despre un drept fundamental al omului, îngrădirile

trebuie făcute restrictiv.

Potrivit art. 38 alin. (1) și art.

39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, restrângerea dreptului la liberă circulație

poate fi dispusă de tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul

persoanei, ceea ce înseamnă că instanța este competentă să aprecieze nu doar

asupra termenului interdicției, ci și asupra oportunității unei asemenea

măsuri, ceea ce nu presupune cenzurarea legislației altui stat.

În cauza de față, în raport de actele depuse la dosar, în mod corect a

stabilit tribunalul că măsura cerută de reclamantă nu se impune a fi luată față

de pârât.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta

arată că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 27 iulie 2006, în baza

acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin

Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte

contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru

șederea pe teritoriul părții contractante.

Chiar dacă pârâtul s-ar fi aflat

legal pe teritoriul Italiei, măsura restrângerii dreptului său la liberă

circulație trebuie luată.

În conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din

Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii

restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este

aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are

încheiat acord de readmisie.

Legiuitorul constituant a stipulat

că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de

lege.

Or, aceste reguli, sunt strict

stabilite în Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate

se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și

îndeplinească obligațiile legale ce le revin.

Nerespectarea prevederilor Legii nr.

248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se

justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre

cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.

Astfel, măsura returnării dispusă de

autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă

dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii

Europene.

Recurenta susține că măsura

solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public,

având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce

atingere ordinii publice în acel stat.

De asemenea, scopul legitim constă

și în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile și

capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană.

Intimatul nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea

națională, dar și de convențiile internaționale la care România este parte.

Curtea de apel a reținut că acest drept poate fi supus anumitor limitări,

dar că, în cazul dedus judecății, probele administrate nu relevă necesitatea

restrângerii dreptului pârâtului.

Prin urmare, toate criticile recurentei referitoare la reținerea unui

caracter absolut al dreptului la liberă circulație, cu pretinsa ignorare a art.

25 din Constituție, care prevede posibilitatea limitării exercițiului acestui

drept, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză și nu se impune a fi

analizate.

Pentru a se dispune o măsură de

limitare a dreptului la liberă circulație a unui cetățean, este necesar ca, în

aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede

posibilitatea luării unei atare măsuri, instanța să respecte și dispozițiile

art. 2 pct. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, adică să verifice dacă această măsură urmărește unul din scopurile de

interes general prevăzute în pct. 3 al articolului.

Aceasta deoarece România este, încă

din anul 1993, membră a Consiliului Europei și, în această calitate, este

ținută să respecte Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), precum și

protocoalele adiționale la aceasta, iar în măsura în care o normă de drept

internă ar veni în contradicție cu acestea, să le acorde prioritate celor din

urmă.

De asemenea, dobândind statutul de

membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile

dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept

a statelor membre ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Directiva Parlamentului European și a

Consiliului nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, aplicabilă litigiului de față,

care este purtat între stat, printr-o direcție a Ministerului Administrației și

Internelor, și un particular.

Pentru aceste motive, în mod corect

s-a considerat că simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 27 iulie

2007 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a

dreptului acestuia la libera circulație în statele Uniunii Europene, câtă vreme

reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar

corespunde unuia din scopurile referitoare la asigurarea securității naționale,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății și

a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, ci,

dimpotrivă, din probatoriul administrat a reieșit, ca situație de fapt, că

pârâtul locuiește și lucrează în condiții de legalitate în Italia.

Cum reclamanta nu a fost în măsură

să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de

scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, Ministerul Internelor

și Reformei Administrative, împotriva deciziei nr. 191 din 22 martie 2007 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2007.