ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 822/2007

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 822/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 822 din 13

februarie 2007

Prin sentința penală nr. 1116 din 22

septembrie 2006 (dosarul nr. 19364/3/2006), Tribunalul București, secția I penală,

în baza dispozițiilor art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., a condamnat pe

inculpatul M.C.C. la 7 ani și 6 luni închisoare.

În baza dispozițiilor art. 61 C. pen.,

instanța a revocat beneficiul liberării condiționate privind pedeapsa de 4 ani

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 305/2004 a Tribunalului

București, dispunând contopirea restului rămas neexecutat, 475 zile, în

pedeapsa aplicată în cauza dedusă judecății, urmând ca, în final, inculpatul să

execute 7 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a), b)

și c) C. pen.

În baza dispozițiilor art. 350 alin. (1) C.

proc. pen. și ale dispozițiilor art. 88 C. pen., s-a menținut starea de arest a

inculpatului și s-a dedus prevenția de la 12 mai 2006, la zi.

Instanța a luat act că partea vătămată S.G. nu

s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat.

În baza dispozițiilor art. 191 alin. (1) C.

proc. pen., inculpatul a fost obligat la 300 RON cheltuieli judiciare către

stat, din care 100 RON, onorariul avocatului din oficiu, urmând a se avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța acesta hotărâre, instanța

de fond a reținut că, la data de 12 mai 2006, în jurul orei 11.30, partea

vătămată S.G. se afla în fața blocului în care locuiește, îndreptându-se către

domiciliul său, moment în care inculpatul s-a apropiat de ea, a lovit-o cu

pumnul în zona gâtului și i-a smuls lanțul de la gât, după care a fugit.

În acest sens, a reținut instanța, martorii T.B.I.

și V.L.G., aflați în zonă și vecini ai părții vătămate, au observat cele

întâmplate, astfel că au pornit în urmărirea inculpatului, au reușit să-l

prindă și să-l imobilizeze până la sosirea organelor de poliție, au ridicat și

au predat părții vătămate lanțul sustras, pe care inculpatul îl aruncase în

apropierea unei mașini.

Împotriva acestei sentințe inculpatul a

declarat apel, criticând, principal, lipsa rolului activ al instanței fondului,

în sensul că a judecat cauza la primul termen, fără a proceda la audieri

detaliate, ceea ce a condus la nelămurirea pe deplin a unui aspect al situației

de fapt, respectiv nu s-a reținut că deposedarea părții vătămate de lănțișor

s-a făcut fără folosirea violenței asupra acesteia.

Astfel, a arătat inculpatul că partea

vătămată însăși a declarat că nu este sigură dacă, în momentul deposedării de

lănțișor, inculpatul a lovit-o sau nu cu pumnul la nivelul gâtului, sau doar

acesta i-a smuls lănțișorul de la gât, în timp ce martorul T. a susținut că

inculpatul s-a apropiat de partea vătămată și a bruscat-o, iar martorul

Vasilescu a susținut că T. i-a spus că inculpatul doar i-a smuls lănțișorul de

la gâtul părții vătămate.

Ca urmare, inculpatul a solicitat

desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond.

În subsidar, inculpatul a criticat greșita

hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei,

considerând că pedeapsa este prea mare față de circumstanțele reale ale

săvârșirii faptei, precum și față de circumstanțele personale, respectiv că a

recunoscut și regretat constant fapta pe care a săvârșit-o în stare de sevraj,

fiind consumator de droguri, nu a exercitat violențe asupra părții vătămate, a

depus stăruință în recuperarea prejudiciului, partea vătămată nu s-a mai

constituit parte civilă, a mai fost condamnat anterior la 4 ani închisoare,

respectiv în minorat, pentru săvârșirea infracțiunii revăzută de dispozițiile art.

2 din Legea nr. 143/2000, pedeapsă care, însă, nu atrage starea de recidivă. Ca

urmare, inculpatul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 76 – art. 74 lit. b)

și c) C. pen. și reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru

fapta săvârșită. Reprezentantul parchetului a pus concluzii de admitere a

apelului inculpatului sub aspectul greșitei interziceri a dreptului prevăzut de

art. 64 lit. c) C. pen., raportat la aplicarea art. 71 C. pen., concluzii la

care s-a raliat și inculpatul prin apărătorii săi.

Prin decizia penală nr. 813 din 30.11.2006,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I

penală, în dosarul nr. 19364/3/2006,

a fost admis apelul declarat de inculpat, desființată, în parte, sentința

penală apelată, cu consecința reducerii pedepsei aplicate de la 7 ani și 6 luni

la 5 ani închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 71 – art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

Pentru a pronunța acesta hotărâre, instanța

de apel a reținut că, prima critică privind lipsa rolului activ al instanței și

având ca urmare o greșită reținere a deposedării părții vătămate de lănțișor

prin violență, nu este fondată întrucât la urmărirea penală partea vătămată a

precizat că inculpatul a lovit-o cu pumnul „în gât” și i-a smuls lanțul de aur

cu două medalioane, declarație care se coroborează cu declarațiile martorilor

date în faza de urmărire penală. în acest sens, a reținut că martorul T.B.I. se

afla cu fața spre locul incidentului, discutând cu martorul V.L.G., și a văzut

când parte vătămată a fost agresată și, inițial, ambii au crezut că i-a fost

smulsă geanta pentru că l-a văzut pe inculpat fugind cu o geantă în mână. Ambii

au fugit după inculpat și l-au văzut când acesta a intrat sub o dubită aflată

în stradă. în momentul când l-au scos de sub dubită, la locul respectiv a ajuns

și partea vătămată care le-a spus că inculpatul i-a smuls lanțul de la gât.

Partea vătămată i-a cerut inculpatului să-i înapoieze lanțul, altfel va reclama

la poliție, iar inculpatul s-a băgat sub dubită de unde a scos lanțul și 1-a

restituit, timp în care martorul T.B.I. a chemat un echipaj de poliție, care

1-a condus pe inculpat la sediul Secției 8 Poliție pentru identificare și

cercetări.

Inculpatul a recunoscut constant fapta, mai

puțin lovirea părții vătămate cu pumnul în zona gâtului. La cercetarea

judecătorească inculpatul a recunoscut că a smuls lanțul și că doar, astfel, a

atins-o pe partea vătămată.

Tot la cercetarea judecătorească, partea

vătămată a arătat că nu este sigură că inculpatul a lovit-o cu pumnul în gât,

dar probabil a lovit-o când i-a smuls lanțul. A mai reținut instanța de apel că

inculpatul nu a stăruit în audierea martorilor din lucrări, ci a solicitat doar

proba cu acte și un martor în circumstanțiere, iar, în aceste condiții, corect

a reținut instanța fondului că și numai smulgerea lanțului de la gâtul părții

vătămate constituie o acțiune de violentă, fiind astfel întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, chiar apărarea inculpatului

necontestând în apel încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu și

menținută de instanță.

Instanța de apel a reținut că este fondat

însă motivul de apel privind greșita individualizare a pedepsei. Sub acest

aspect, instanța de apel a avut în vedere că inculpatul are 21 de ani, fiind

dependent de heroină, cu tulburări de personalitate de tip polimorf, anterior

săvârșirii faptei a fost internat de două ori (12-15 aprilie 2006, 4 mai 2006)

pentru dezintoxicare, internări scurte și inutile, s-a externat la cerere,

contrar avizului medical, iar la data săvârșirii faptei se afla în sevraj. De

asemenea, a mai reținut că inculpatul a fost sancționat administrativ în anul

2003 - 2.000.000 lei și în anul 2005 - 1.000.000 lei pentru fapta prevăzută de

dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și cu 1.000.000 lei, în

anul 2004, pentru fapta prevăzută de dispozițiile art. 260 C. pen.

Totodată, pentru deținere de droguri, prin

sentința penală nr. 305 din 2 martie 2004, inculpatul a fost condamnat la 4 ani

închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 74 – art. 76 C. pen., fapta fiind

săvârșită în timpul minoratului. A fost arestat la data de 11 decembrie 2002 și

liberat condiționat la data de 22 august 2005, iar pedeapsa nu atrage stare de

recidivă.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că,

pentru săvârșirea faptei dedusă judecății, nu se impune acordarea unor

circumstanțe atenuante cum solicită inculpatul, dar pedeapsa de 7 ani și 6 luni

închisoare apare prea severă în raport de vârsta inculpatului, împrejurările

concrete ale săvârșirii faptei, prejudiciu cauzat în modalitatea în care a fost

recuperat, atitudinea și regretul manifestate contestat de inculpat.

De asemenea, a mai reținut instanța de apel

că interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 64 lit. c) C. pen.,

pe timpul executării pedepsei este contrară jurisprudenței C.E.D.O.

Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 379 pct.

2 lit. a) C. proc. pen., Curtea a admis apelul inculpatului, a desființat

parțial sentința tribunalului și, rejudecând în fond, în temeiul dispoziților art.

211 alin. (2) lit. c) C. pen., a aplicat acestuia o pedeapsă de 5 ani

închisoare, cuantum pe care 1-a considerat în acord cu dispozițiile art. 72 și

52 C. pen..

Împotriva acestei hotărâri, inculpatul a

declarat recurs, invocânt nelegalitatea și netemeinicia acesteia prin prisma

cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

punctele 10 și 14 C.

proc. pen., apreciind că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la unele probe

administrate, esențiale pentru părți, de natură să le garanteze drepturile lor

și să influiențeze soluția procesului, efectuând o judecată formală. Se

apreciază că instanțele aveau obligația să audieze martorii din lucrări, precum

și să pună în discuție necesitatea efectuării unei expertize medico-legale prin

care să se stabilească dacă inculpatul la data săvârșirii faptei avea

discernământ, întrucât din actele medicale de la dosar rezultă că acesta abia

fusese externat din spital, fiind consumator de heroină, iar la momentul

săvârșirii faptei se afla în stare de sevraj.

În subsidiar, recurentul inculpat critică

hotărârile atacate pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 72 C. pen.,

pedeapsa aplicată fiind greșit individualizată, fără a ține cont de criteriile

prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 385

10

alin. (1) C. proc. pen., motivele de recurs au fost formulate în scris.

Înalta Curte apreciază că încadrarea juridică

dată criticilor formulate prin motivele de recurs, este corectă.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii

recurate prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare indicate,

precum și prin prisma cazurilor de casare ce se iau în considerare din oficiu,

conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul declarat de inculpat este întemeiat pentru

considerentele ce succed:

În examinarea recursului se constată că, atât

în fata instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, recurentul

inculpat a susținut că a săvârșit fapta în stare de sevraj, depunând acte

medicale în sprijinul susținerilor sale, respectiv biletele de ieșire din

spital, din care rezultă că a fost internat în două perioade distincte,

respectiv în perioada 12 aprilie 2006 – 15 aprilie 2006 și în perioada 04 mai 2006

– 05 mai 2006, precum și diagnosticul acestuia, dependență de heroină și

tulburări de personalitate, fiind înscrisă mențiunea că s-a externat contrar

avizului medicului.

Or, asupra acestor susțineri ale recurentului

inculpat, care echivalează cu o cerere implicită de efectuare a unei expertize

medico-legale, cerere esențială pentru inculpat, niciuna dintre cele două

instanțe nu s-a pronunțat, deși instanța de apel, în considerentele hotărârii,

reține că inculpatul este dependent de heroină, cu tulburări de personalitate

de tip polimorf, anterior săvârșirii faptei a fost internat de două ori pentru

dezintoxicare, internări scurte și inutile, s-a externat la cerere, contrar

avizului medical, iar la data săvârșirii faptei se afla în sevraj. Ca o

consecință a acestei constatări, instanța de apel, reținând-o în cadrul

circumstanțelor reale ale săvârșirii faptei, a apreciat că se impune reducerea

pedepsei.

Având în vedere că, în săvârșirea unei fapte

prevăzute de legea penală trebuie să existe vinovăție, iar în lipsa factorilor

psihici, respectiv factorul intelectiv și cel volitiv, vinovăția nu există,

neputând fî angajată răspunderea penală, iar substanțele stupefiante,

narcotice, constituie cauze care determină tulburări psihice, instanțele, în

exercitarea rolul activ reglementat de dispozițiile art. 287 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile art. 3 și 4 C. proc. pen., aveau îndatorirea să

administreze orice probă concludentă și utilă, în vederea aflării adevărului și

în scopul justei soluționări a cauzei.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 117

alin. (1) teza a

II

a C. proc. pen., instața dispune efectuarea

unei expertize psihiatrice atunci când are îndoială asupra stării psihice a

învinuitului sau inculpatului.

Tot în cadrul aceluiași motiv de casare, Înalta

Curte analizând și critica formulată de recurentul inculpat privind audierea martorilor

din lucrări, constată că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce

succed:

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C.

proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe

urmând a fi făcută pe baza examinării tuturor probelor administrate.

În același sens, conform dispozițiilor art. 69

alin. (1) C. proc. pen., declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului

penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează

cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Potrivit

dispozițiilor art. 289 C. proc. pen., judecata cauzei se face în fața instanței

constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în

contradictoriu.

În speță, instanțele au apreciat că nu se mai

impune audierea martorilor din lucrări, întrucât fapta există indiferent dacă

inculpatul a lovit sau nu partea vătămată, în acest sens fiind invocată

practica judiciară, potrivit căreia smulgerea lanțului de la gât, chiar fără

alte forme de violențe, constituie infracțiunea de tâlhărie.

Or, în raport de dispozițiile legale mai sus

expuse, având în vedere faptul că recurentul inculpat a contestat modalitatea

de săvârșire a faptei, instanțele aveau îndatorirea să procedeze la audierea

martorilor din acte, pentru a garanta inculpatului desfășurarea unui proces

echitabil.

Prin felul în care au procedat, instanțele au

încălcat prevederile art. 3, 4, 287, 289 C. proc. pen., precum și prevederile art.

6 paragraful 3 din C.E.D.O., care conferă oricărui inculpat dreptul de a putea

interoga martorii acuzării și, pe de altă parte, dreptul de cita și interoga

martorii apărării, în condiții similare celor acordate acuzării.

Prin urmare, neaudierea martorilor din acte

în fața instanțelor, are ca rezultat restrângerea dreptului la apărare al

inculpatului și deci privarea acestuia de un proces echitabil.

Cu prilejul rejudecării cauzei, instanța de

fond va completa probatoriul cu următoarele: în conformitate cu dispozițiile art.

78 și următoarele C. proc. pen., cu referire la art. 289 C. proc. pen., se va

proceda la audierea nemijlocită a martorilor din acte, în scopul lămuririi

aspectelor referitoare la modalitatea de săvârșire a faptei.

În conformitate cu dispozițiile art. 117 C.

proc. pen., efectuarea unei expertize medico - legale pentru a se stabili, în

raport de actele medicale de la dosar, dacă la data săvârșirii faptei, starea

psihofizică a acestuia i-a permis să-și dea seama de caracterul, sensul și

valoarea socială, morală și juridică a faptei și urmările acesteia, precum și

dacă și-a putut dirigui în mod normal voința, în raport cu faptele sale.

De asemenea, cu prilejul rejudecării cauzei,

instanța de fond își va exercita atribuțiile în mod activ, în conformitate cu

dispozițiile art. 287 C. proc. pen., cu referire la art. 3 și 4 C. proc. pen.,

și va administra orice probă concludentă și utilă, în vederea aflării

adevărului și în scopul justei soluționări a cauzei.

Totodată, se impune ca instanțele să aibă în

vedere ca judecata cauzei să se realizeze în timp util, conformându-se

prevederilor art. 5 paragraful 3 și art. 6 din C.E.D.O.

În consecință, în raport de considerentele

expuse, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. c C. proc. pen.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat, va casa decizia atacată

și sentința penală nr. 1116 din 22 septembrie 2006 a Tribunalului București, secția

I

penală și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Se va menține starea de arest a recurentului

inculpat.

În baza art. 191 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat de inculpatul M.C.C.

împotriva deciziei penale nr. 813 din 30.11.2006 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Casează decizia atacată și sentința penală nr.

1116 din 22.09.2006 a Tribunalului București, secția

I

penală.

Trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul

București.

Menține starea de arest a inculpatului M.C.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13

februarie 2007.