ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6731/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub 5558/111/2006, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în

statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul B.S., ca urmare a

faptului că aceasta a fost returnat din Franța, în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 140/C din 6

februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au

devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă

circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind

posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea

publică sau siguranța publică.

În aceste condiții, dispozițiile

art. 52 din Legea nr. 248/2005 și-au încetat aplicabilitatea.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii

dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării

cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să

condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 194 din 10 mai 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, deși pârâta a fost returnată din Franța la o dată anterioară

aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei

situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a

găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru

al Uniunii Europene.

Simpla neîndeplinire a

formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea de pe teritoriul țării nu

este de natură a constitui, în sine, o conduită care să constituie, prin ea

însăși, o măsură de limitare a libertății de circulație. O asemenea îngrădire a

dreptului la libera circulație implică existența unei amenințări serioase la

cerințele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale

societății.

Așa cum în mod corect a reținut

instanța de fond, conform art. 2 din Protocolul nr.4, adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea

dreptului la libera circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate

democratică pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii

publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei.

Or, raportat la aceste aspecte,

depășirea termenului de ședere legală de către intimat, nu impune luarea

măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al

criticilor formulate de către apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație, pentru

securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea

faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional

la Convenție, s-a arătat că sancțiunea impusă de legea internă (art. 38 al

Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internațională,

întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie

într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public (așa

cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr.4).

De asemenea, s-a făcut referire la

Directiva 2004/38/CE, susținându-se că aceasta nu face parte din dreptul

intern, impunând statelor o obligație de rezultat, de a o transpune.

În plus, prin restrângerea dreptului

la liberă circulație, conform art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu se încalcă

dreptul comunitar privind libera circulație, deoarece este vorba de o măsură

dispusă cu privire la propriul resortisant și nu față de resortisanții altor

state membre ale U.E.

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material și a reglementării

internaționale în soluționarea cauzei.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele de drept internațional.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune

drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca

persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede

că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”, iar în paragraful 4

al aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face

obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică”.

Or, astfel de motive care să impună

restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din

faptul însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală), pentru că ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze

și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

De aceea, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea internațională,

dând preeminență acesteia din urmă.

La această interpretare o obligau

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când

este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea

principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de

art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenție, situație neregăsită în

speță.

În ce privește susținerea că normele

comunitare (Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în speță, deoarece ele nu

au fost transpuse încă în legislația internă, trebuie observat că, aplicând

dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură

posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge

rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel,

prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității

Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului propus de respectiva directivă”.

Or, potrivit dreptului comunitar

[art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a

li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 194/A din 10 mai

2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie

2007.