ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5455/2008

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, la data de 28 noiembrie 2006, sub nr. 3315/91/2006, reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SA (fostă SC I.T.A. SA), solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la emiterea unei decizii motivate cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafață de 817 mp, situat în Focșani, județul Vrancea. Pe parcursul procesului, pârâta a precizat denumirea corectă a acesteia, ca fiind SC I.T.A. SA, fostă SC M.T. SA. Reclamanta a depus, de asemenea, o precizare a acțiunii, prin care a arătat că, deoarece pârâta este privatizată, conform art. 26 alin. (1) și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S.

urmează să emită decizie pentru măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care a solicitat citarea în cauză a acesteia. Prin sentința civilă nr. 654 din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, s-a admis excepția invocată de pârâta SC I.T.A. SA, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a acestei părți. S-a respins excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâta A.V.A.S., ca neîntemeiată. S-a admis în parte acțiunea privind restituirea imobilului și a fost obligată pârâta A.V.A.S. să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente valorii de piață pentru terenul în suprafață de 777 mp, situat în intravilanul municipiului Focșani, (contur roșu, schița anexă la raportul de expertiză N.D.), fostă proprietate a autorului reclamantei.

S-a respins acțiunea față de pârâta SC I.T.A. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive. În pronunțarea acestei sentințe civile, prima instanță a reținut că pârâta SC I.T.A. SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind persoană juridică deținătoare a imobilului, în ipoteza prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001, ci societate comercială privatizată, iar restituirea în natură a bunului nu este posibilă. Acest aspect a fost recunoscut, ca atare, și de către reclamantă. Excepția prematurității acțiunii, invocată de către pârâta A.V.A.S. este neîntemeiată deoarece, potrivit copiei notificării din 17 iulie 2001 și actelor anexate acesteia, rezultă că, depunând minimul de diligențe, pârâta putea definitiva dosarul administrativ, în sensul soluționării notificării și propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Schița la care pârâta face referire în adresa trimisă reclamantei, la un interval de 4 ani și jumătate de la notificare, putea fi obținută de aceasta, în urma unei corespondențe cu societatea deținătoare, în condițiile în care i se înaintase un extras cadastral O.C.O.T. Vrancea. Pe fond, prima instanță a reținut, din actele anexate notificării, că reclamanta este moștenitoarea defunctului N.N. și este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. Din raportul de expertiză N.D. și completarea acestuia reiese că suprafața de teren de 777 mp, astfel cum a fost individualizat în dispozitivul sentinței, a aparținut autorului reclamantei și este evidențiat în patrimoniul actualei SC S.T.

SA. Acest teren nu a fost cuprins în nicio documentație de expropriere și nu s-au acordat despăgubiri. Cum această societate comercială este privatizată, potrivit art. 27 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, acțiunea este întemeiată în parte, urmând ca pârâta A.V.A.S. să fi obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente, corespunzătoare valorii de piață a imobilului. Prin decizia civilă nr. 38 A din 13 februarie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S., fiind obligată aceasta la 1000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării, în termen de 60 de zile de la primirea cererii persoanei îndreptățite, organele de conducere ale instituției publice implicate în privatizare, prevăzute de art. 27 alin. (2), vor stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, valoarea și modalitatea măsurilor reparatorii corespunzătoare, convenite prin negociere. În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că termenul de 60 de zile, prevăzut la alin. (1), poate fi prelungit numai la cererea persoanei îndreptățite, în vederea completării dovezilor necesare, sau în caz de imposibilitate a prezentării persoanei îndreptățite, dovedită cu înscrisuri.

Prelungirea termenului, în vederea completării dovezilor necesare, nu poate depăși 24 de luni de la data înregistrării notificării, sub sancțiunea soluționării cererii pe baza actelor doveditoare existente la dosar. Or, pârâta nu numai că nu a respectat acest termen, dar, deși notificarea înregistrată la data de 17 iulie 2001 fusese însoțită de actele doveditoare, aceasta a solicitat petentei originalul înscrisurilor respective și dovada preluării abuzive a imobilului de către stat sau de către unitatea deținătoare. În consecință, pârâta nu a respectat prevederile legale menționate și nu a emis o dispoziție motivată cu privire la notificarea reclamantei, considerând că neprezentarea originalului actelor doveditoare justifică refuzul emiterii deciziei prevăzute de lege.

A considera că acțiunea promovată în instanță, în aceste condiții, este prematură sau imposibilă ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și să fie împiedicate persoanele îndreptățite la valorificarea drepturilor în justiție. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru următoarele motive: Este nelegală argumentarea instanțelor privind admiterea acțiunii reclamantei. Această acțiune este inadmisibilă deoarece notificarea se comunică instituției publice implicate în privatizare numai pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin intermediul procedurii administrative, reclamanta trebuia să dovedească legitimarea de persoană îndreptățită, iar A.V.A.S. să clarifice, după depunerea tuturor actelor doveditoare în susținerea notificării, poziția față de aceste pretenții și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea măsurilor reparatorii. Competența instanței putea interveni numai în măsura în care se emitea această dispoziție sau decizie motivată, prin finalizarea procedurii administrative, decizia respectivă putând face obiectul analizei organului judiciar, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Or, în speță, A.V.A.S. nu a soluționat și nu a emis o asemenea decizie, cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent referitoare la imobilul în litigiu.

Din analiza dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării. Intimata nu a comunicat, în susținerea cererii sale, toate actele necesare în vederea completării dosarului întocmit conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, acte necesare pentru emitere unei dispoziții motivate cu privire la obiectul notificării. Prin adresa V.P1/1644/2006, A.V.A.S. a comunicat intimatei necesitatea completării dosarului administrativ aferent notificării, cu actele doveditoare necesare pentru soluționarea notificării, în conformitate cu art. 23 din Lege. În consecință, recurenta se află, în continuare, în termenul legal de analiză a notificării, fiind necesară efectuarea demersurilor de către intimată pentru completarea dosarului administrativ și probarea pretențiilor sale, urmând ca dispoziția sau decizia motivată să se emită ulterior.

Pentru aceste motive, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a reiterat excepția prematurității acțiunii, respectiv respingerea acesteia ca inadmisibilă. Pe fond, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 întrucât instituția implicată în privatizare poate să propună doar acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, ceea ce reprezintă o excepție de la principiul instituit de art. 21 din Lege, respectiv acela al restituirii în natură, care este de strictă interpretare. În cazul reglementat de textul de lege sus-menționat este necesară verificarea legalității evidențierii imobilului în patrimoniul societății comerciale privatizate, care are drept consecință stabilirea posibilității de restituire sau nu, în natură, a imobilului pretins, principiu care primează față de celelalte măsuri reparatorii în echivalent.

Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației de către A.V.A.S. poate avea două date de referință, fie data înregistrării notificării, fie data depunerii tuturor actelor doveditoare, în completare. Așadar, hotărârea instanței, de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii motivate, este și contrară intereselor intimatei întrucât soluționarea notificării ar duce în acest moment la respingerea acesteia față de materialul probator incomplet. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac exercitate, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea sentinței pronunțate de Tribunalul Vâlcea, în sensul admiterii excepției invocate, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În dosar a depus întâmpinare intimata-reclamantă, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta susține că nu putea fi obligată decât la propunerea de acordare a despăgubirilor, în condițiile legii speciale, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma sa actuală, sens în care a și procedat prima instanță, prin sentința confirmată ulterior de către Curtea de Apel. Prin această hotărâre a fost stabilit numai dreptul la despăgubire al reclamantei, în condițiile speciale ale legii noi, la care s-a făcut referire expresă atât în considerentele, cât și în dispozitivul sentinței civile.

Valoarea de piață a bunului, în limitele căreia urmează să se facă propunerea de despăgubiri, este indicată drept criteriu legal și generic al sumei finale, fără însă ca instanța să stabilească o valoare concretă. De altfel, nici expertiza întocmită în cauză, privind imobilul în litigiu, nu a avut un asemenea obiectiv. Ca atare, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, conform cărora stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se realizează de către Comisia Centrală, constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca atribuție principală emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Soluția instanței corespunde și prevederilor art. 1 alin. (2) din Capitolul I Titlul VII al actului normativ enunțat mai sus, potrivit cărora dispozițiile prezentului titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizie motivată a conducătorului instituției publice implicate în privatizare. Pentru aceste considerente, critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii este neîntemeiată. Pe de altă parte, prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal, se află într-o situație juridică identică, și anume, au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri. Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor restrânge, după intrarea ei in vigoare.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a cererilor de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării, și nu dispozițiile art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

În condițiile alin. (2) din textul de lege menționat, notificarea privind măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale se adresează instituției implicate în privatizare. Conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, notificarea trebuia rezolvată în termen de 60 de zile de la data primirii, prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, de către organele de conducere ale instituției publice implicate în privatizare, termenul respectiv putând fi prelungit doar la cererea persoanei îndreptățite, în vederea completării probelor necesare sau în cazul imposibilității de prezentare a acesteia, dovedită cu înscrisuri.

În ultima ipoteză, termenul de soluționare a notificării, în scopul completării dovezilor necesare, nu putea depăși 18 luni de la data înregistrării notificării, sub sancțiunea soluționării cererii pe baza actelor doveditoare existente la dosar. Termenul de soluționare a notificării a fost depășit cu mult de către recurentă, cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel, notificarea reclamantei fiind înregistrată la data de 17 iulie 2001 la B.E.J. B.M.F. (fila 5 dosar fond) și la data de 27 iulie 2001 la A.V.A.S. (fila 26 din același dosar), care nu a emis nici până în prezent o dispoziție sau decizie motivată. Astfel cum deja s-a arătat, termenul de 60 de zile nu putea fi prelungit decât la cererea persoanei îndreptățite, pentru completarea probatoriului, sau în cazul imposibilității de prezentare dovedită, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Posibilitatea depunerii actelor doveditoare până la data soluționării notificării, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, nu justifică, în niciun caz, refuzul de soluționare, cu atât mai mult cu cât, pentru instituțiile implicate în privatizare care trebuia să soluționeze cererile persoanelor îndreptățite, existau dispozițiile speciale, prevăzute de art. 28, care se refereau la posibilitatea prelungirii doar în cazurile menționate în textul de lege, precum și un termen limită de rezolvare, și anume în cel mult 18 luni de la înregistrarea notificării. De asemenea, deși recurenta pretinde insuficiența materialului probator depus de intimata reclamantă, în susținerea notificării, Curtea de Apel a reținut că aceasta era însoțită de toate actele doveditoare, menținând hotărârea primei instanțe privind calitatea petentei, de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru imobilul în litigiu.

Ca atare, Înalta Curte nu poate rediscuta situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, în raport de probele administrate în cauză, privind calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, față de structura actuală a recursului, care nu mai cuprinde motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv care permitea o asemenea analiză. În consecință, atitudinea recurentei, de a nu rezolva cererea în termenul stabilit de lege, îi este imputabilă și echivalează cu un refuz de restituire, care deschide calea persoanei îndreptățite de a sesiza instanța cu cerere de soluționare a notificării sale.

Și din această perspectivă, criticile pârâtei sunt neîntemeiate, rolul instanței nefiind limitat doar la soluționarea contestației formulate în condițiile art.26 din Legea republicată, organul judiciar fiind competent să soluționeze și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității învestite cu rezolvarea cererii de a răspunde la notificare. În același sens s-a stabilit și prin decizia pronunțată în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie de la data publicării în M.OF. (12 noiembrie 2007), în condițiile art. 329 C. proc. civ. Astfel, acțiunea formulată de reclamantă nu se poate considera că este prematură, contrar celor susținute de recurentă, deoarece dreptul la soluționarea notificării și la obținerea unei propuneri de măsuri reparatorii din partea A.V.A.S.

s-a născut în patrimoniul solicitantei de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea pretențiilor sale, în condițiile textului deja examinat. De asemenea, susținerile pârâtei, în sensul unui răspuns defavorabil cererii reclamantei, în cazul în care decizia Curții de Apel ar rămâne irevocabilă, sunt neîntemeiate deoarece pârâta a fost obligată la soluționarea notificării nu în mod generic, indiferent de modalitatea de rezolvare, ci la soluționarea într-un anume fel, respectiv la propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale. Faptul că această obligație stabilită în sarcina pârâtei presupunea verificarea îndeplinirii condițiilor în persoana reclamantei, de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în modalitatea despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale, reprezintă o susținere corectă a recurentei.

Ea avea o asemenea obligație de verificare în limitele termenului de rezolvare a notificării, această obligație revenind ulterior instanței, în condițiile în care termenul respectiv a expirat fără ca cererea să fie soluționată de către pârâtă. Calitatea de persoană îndreptățită la restituire a fost deja stabilită de instanțe în raport de probele administrate și nu mai poate fi rediscutată, pentru argumentele prezentate anterior, în legătură cu structura actuală a recursului. În ceea ce privește examinarea legalității privatizării societății comerciale în patrimoniul căreia este evidențiat imobilul, niciun moment, pe parcursul procesului, nu s-a invocat vreun motiv de nelegalitate a privatizării, astfel încât susținerea respectivă este pur generică și nu poate fi verificată în lipsa unor motive concrete de nelegalitate.

Pe de altă parte, nu simpla evidențiere a unui imobil în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate determină imposibilitatea restituirii în natură a bunului respectiv, ci situația concretă a acestuia, analizată din perspectiva încadrării într-unul dintre cazurile prevăzute de lege, în care o asemenea măsură nu poate fi dispusă (de exemplu, când terenul este ocupat de construcții autorizate sau în ipotezele reglementate de dispozițiile art. 18 din Lege). În speță, pentru terenul în litigiu, s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate seria M 09 nr. 0237 din 12 ianuarie 1994 în favoarea SC M.T. SA (actual SC S. SA) și imobilul este ocupat de construcții aflate în proprietatea acestei societăți, după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert N.D., avut în vedere la pronunțarea sentinței confirmate prin decizia recurată în prezentul dosar.

În concluzie, în absența criticilor privind certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru teren, bunul a fost dobândit de titulară cu respectarea condițiilor legale, ceea ce determină acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent [art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001] și, în plus, nu este liber de construcții, ceea ce generează aceeași modalitate de reparație, conform art. 10 alin. (1) din actul normativ în discuție. De altfel, verificarea finală a posibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu revine Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, în condițiile art. 16 alin. (4) din Capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligarea pârâtei la efectuarea propunerii de despăgubiri în condițiile legii speciale nefiind un impediment pentru modificarea modalității de restituire, dacă organismul menționat constată existența unei asemenea posibilități.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, enunțate mai sus, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod. În baza art. 316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă V.C., reprezentând onorariu de avocat conform chitanței nr. 78 din 17 septembrie 2008.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 38A din 13 februarie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă V.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2008.