ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7760/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor la data de 2 februarie 2007 reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în statele Uniunii Europene în ce-l privește pe pârâtul C.Ș., pentru o perioadă

de cel mult 3 ani.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 29 noiembrie 2006, în

baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, fiind

aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 269/C din 2

martie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor acțiunea a fost respinsă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt

imperative, iar față de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția

pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale măsura

restrângerii solicitată nu este necesară în speță.

Reclamanta a declarat apel împotriva

acestei sentințe, susținând că în conformitate cu Acordul de readmisie

cetățenii vor fi readmiși fără formalități deosebite, dacă nu îndeplinesc

condițiile legale în vigoare pentru intrarea și șederea pe teritoriul statului

respectiv și în cazul de față măsura restrângerii se justifică pentru apărarea

ordinii, conform art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin decizia civilă nr. 245/A din 29

mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, apelul a

fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că, potrivit normelor comunitare accesul la libera circulație nu poate

fi limitat pentru simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea,

circulația și ieșirea străinilor din țară, o astfel de măsură putând fi luată

doar dacă este pusă în pericol securitatea națională, siguranța publică,

protecția sănătății sau a moralei, ceea ce presupune o amenințare serioasă și

suficientă care să afecteze interesele fundamentale ale societății, ceea ce în

speță nu s-a dovedit.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând schimbarea acesteia în sensul

admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține, în esență, că din dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea

măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate

este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, se arată în continuare, se circumscrie situațiilor

expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității

naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului

migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe

plan intern, cât și extern, așa cum se arată și în Decizia Curții

Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Legea nr. 248/2005 asigură

implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la

drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Analizând recursul, în limita susținerilor

recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și art. 4 din Constituția României, potrivit căruia

prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile

contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă,

condițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se

dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate

publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai

pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la

liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării

României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile

dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut

prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din

Directivă.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Franța pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuia să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât doar pe motiv

de ședere ilegală în Franța, ar fi încălcat principiul proporționalității.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 245/A din 22

mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2007.