ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7760/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7760/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Bihor la data de 2 februarie 2007 reclamanta Direcția Generală de
Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație
în statele Uniunii Europene în ce-l privește pe pârâtul C.Ș., pentru o perioadă
de cel mult 3 ani.
În motivarea acțiunii reclamanta a
arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 29 noiembrie 2006, în
baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, fiind
aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 269/C din 2
martie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor acțiunea a fost respinsă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond a reținut că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt
imperative, iar față de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția
pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale măsura
restrângerii solicitată nu este necesară în speță.
Reclamanta a declarat apel împotriva
acestei sentințe, susținând că în conformitate cu Acordul de readmisie
cetățenii vor fi readmiși fără formalități deosebite, dacă nu îndeplinesc
condițiile legale în vigoare pentru intrarea și șederea pe teritoriul statului
respectiv și în cazul de față măsura restrângerii se justifică pentru apărarea
ordinii, conform art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin decizia civilă nr. 245/A din 29
mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, apelul a
fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a
reținut că, potrivit normelor comunitare accesul la libera circulație nu poate
fi limitat pentru simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea,
circulația și ieșirea străinilor din țară, o astfel de măsură putând fi luată
doar dacă este pusă în pericol securitatea națională, siguranța publică,
protecția sănătății sau a moralei, ceea ce presupune o amenințare serioasă și
suficientă care să afecteze interesele fundamentale ale societății, ceea ce în
speță nu s-a dovedit.
Reclamanta a declarat recurs
împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând schimbarea acesteia în sensul
admiterii acțiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs
se susține, în esență, că din dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)
din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea
măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate
este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are
încheiat acord de readmisie.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)
din Legea nr. 248/2005, se arată în continuare, se circumscrie situațiilor
expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității
naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului
migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe
plan intern, cât și extern, așa cum se arată și în Decizia Curții
Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Legea nr. 248/2005 asigură
implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală
a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Analizând recursul, în limita susținerilor
recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se
constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005
prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă
circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul
persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea
actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin
raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de
art. 148 alin. (2) și art. 4 din Constituția României, potrivit căruia
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile
contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea
judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din
actul aderării.
Conform dispozițiilor art. 307 alin.
(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația
de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat
și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și
obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de
imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie
interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulație pe
teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din
Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a
Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în
anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea
Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în
materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă,
condițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de
circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se
dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate
publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul
proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile
fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși calitatea de
membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge
libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai
pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are
încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la
liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva
2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu
legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării
României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile
dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
În cauză, așa cum corect s-a reținut
prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din
Directivă.
Intimatul-pârât a fost returnat din
Franța pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și condamnat pentru
săvârșirea vreunei fapte penale.
Or, față de art. 27 alin. (2) din
Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuia să respecte principiul
proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin
restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât doar pe motiv
de ședere ilegală în Franța, ar fi încălcat principiul proporționalității.
Pentru considerentele expuse,
recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de
reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 245/A din 22
mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie
2007.