ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 51/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului

C.A.I. la liberă circulație în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de

cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franța, la data

de 17 august 2006, în baza Acordului de readmisie aprobat prin H.G. nr.

278/1994, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 52 din

Legea nr. 247/2005.

Tribunalul, prin sentința nr. 96 /S

din 5 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, soluție

menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă,

potrivit deciziei civile nr. 65/Ap din 28 mai 2007.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar,

pârâtul a obținut de la autoritățile franceze, începând cu data de 12 iunie

2006, permis de muncă ce avea la bază un contract de muncă pe perioadă

nedeterminată, cu o societate comercială din Franța, locuind și muncind pe

teritoriul acestui stat.

Apărarea reclamantei privind

existența unei necorelări între actele de autoritate ale statului francez,

privind returnarea pârâtului deși i-a fost acordat permis de muncă, a fost

înlăturată de instanța de apel, cu motivarea că, atâta timp cât existența

contractului de muncă amintit este atestată și prin semnătura reprezentantului

societății la care pârâtul a fost angajat, înscris împotriva căruia reclamanta

nu s-a înscris în fals, soluția primei instanțe corespunde scopului

dispozițiilor art. 48 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care au caracter permisiv

întrucât lasă judecătorului autoritatea de a aprecia temeinicia luării măsurii

de restrângere a dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, măsură

care nu se impune a fi luată față de pârât.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală, cu motivarea că măsura returnării dispusă de

autoritățile franceze face dovada că pârâtul nu a respectat condițiile de

ședere în spațiul Uniunii Europene, că „atestația de lucru” invocată de pârât nu

este conformă cu originalul [art. 116 alin. (1) C. proc. civ.] iar autoritățile

române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și

temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile franceze.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente care vor suplini parțial motivarea instanței anterioare:

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea

de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța „pe motiv de ședere

ilegală”, motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

În plus, față de înscrisurile depuse

în fazele procesuale anterioare, cât și în recurs rezultă că și în prezent

intimatul pârât desfășoară o activitate lucrativă pe teritoriul statului

francez, atestată și recunoscută de autoritățile fiscale și comerciale ale

acestei țări.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 65/Ap din 28 mai 2007 a Curții de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie

2008.