ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 51/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului C.A.I. la liberă circulație în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franța, la data de 17 august 2006, în baza Acordului de readmisie aprobat prin H.G. nr. 278/1994, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 52 din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul, prin sentința nr. 96 /S din 5 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, soluție menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 65/Ap din 28 mai 2007. Pentru a adopta această soluție, instanțele anterioare au reținut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, pârâtul a obținut de la autoritățile franceze, începând cu data de 12 iunie 2006, permis de muncă ce avea la bază un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu o societate comercială din Franța, locuind și muncind pe teritoriul acestui stat.

Apărarea reclamantei privind existența unei necorelări între actele de autoritate ale statului francez, privind returnarea pârâtului deși i-a fost acordat permis de muncă, a fost înlăturată de instanța de apel, cu motivarea că, atâta timp cât existența contractului de muncă amintit este atestată și prin semnătura reprezentantului societății la care pârâtul a fost angajat, înscris împotriva căruia reclamanta nu s-a înscris în fals, soluția primei instanțe corespunde scopului dispozițiilor art. 48 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care au caracter permisiv întrucât lasă judecătorului autoritatea de a aprecia temeinicia luării măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, măsură care nu se impune a fi luată față de pârât.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală, cu motivarea că măsura returnării dispusă de autoritățile franceze face dovada că pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene, că „atestația de lucru” invocată de pârât nu este conformă cu originalul [art. 116 alin. (1) C. proc. civ.] iar autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile franceze.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente care vor suplini parțial motivarea instanței anterioare: La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile. Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța „pe motiv de ședere ilegală”, motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE. În plus, față de înscrisurile depuse în fazele procesuale anterioare, cât și în recurs rezultă că și în prezent intimatul pârât desfășoară o activitate lucrativă pe teritoriul statului francez, atestată și recunoscută de autoritățile fiscale și comerciale ale acestei țări.

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 65/Ap din 28 mai 2007 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.