ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6897/2008

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Cu notificarea

înregistrată sub nr. 15889 din 19 septembrie 2005, reclamanții

P.I. și P.V. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în

Făgăraș, ce se identifică în C.F. nr. 3424 Făgăraș sub nr. top 268/2, 269/2 și

270/2, imobil ce Ie-a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și

care a fost înstrăinat, cu rea credință către chiriași, cu mențiunea că își

întemeiază pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 245/2005.

Prin dispoziția nr. 306 din 14 martie 2004,

Primăria municipiului Făgăraș a respins notificarea mai sus arătată, reținând

că a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr.

10/2001 și cu precizarea că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu s-a

prevăzut un nou termen de notificare.

Prin cererea înregistrată la 4 aprilie 2006,

reclamanții P.I. și P.V. au cerut constatarea nulității absolute a dispoziției,

susținând că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 s-a instituit un nou termen

pentru depunerea unor cereri de restituire a imobilelor preluate de stat,

termen care expira la data de 30 noiembrie 2005, caz în care, în mod eronat,

Ie-a fost respinsă, ca tardiv formulată

notificarea

înregistrată la data de 19 septembrie 2005.

Prin sentința civilă nr. 398/S din 30 octombrie

2006, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins contestația.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că termenul de

depunere a

notificărilor pentru restituirea imobilelor care cad în sfera

de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost prevăzut de

dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001, anume 6 luni de la intrarea

în vigoare a legii, și el a fost prelungit până la data de 14 februarie 2002,

prin dispozițiile O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, caz în care dispoziția

contestată

a fost emisă cu respectarea

dispozițiilor legale incidente.

Instanța a constat

și că termenul indicat de reclamanți, prevăzut

la pct. 37 din Titlul

VI

al Legii nr. 247/2005, se aplică în cazul cererilor

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor care

cad în sfera de aplicație a legilor fondului funciar (Legea nr. 18/1991

și Legea nr. 169/1997), imobile distincte și care

nu cad sub incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 [art. 8 alin. (1)].

Instanța a mai

reținut și faptul că o notificare similară, formulată

de

reclamanți în procedura Legii nr. 10/2001, a fost soluționată de pârâtă prin

dispoziția nr. 298 din 19 iunie 2002, reclamanților fiindu-le acordate pentru

imobilul în litigiu măsuri reparatorii prin echivalent justificat de

împrejurarea că nu le mai poate fi restituit în natură

întrucât a fost înstrăinat către chiriași în condițiile Legii nr.

112/1995,

soluție care a fost menținută prin sentința civilă nr.

233/2005 a Tribunalului Brașov și, respectiv, prin decizia civilă nr.

11/Ap/2006 a Curții de Apel Brașov.

Prin decizia civilă nr. 317Ap din 26 martie

2007, Curtea de Apel

Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins

apelul declarat de reclamanți, pentru aceleași

considerente reținute și

de către prima instanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții,

invocând incidența art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanții reiterează

împrejurările de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat și

apoi înstrăinat în

favoarea chiriașilor, în

baza unui contrat pe care îl consideră a fi lovit

de nulitate absolută, precum și pe cele în care au

formulat notificarea înregistrată sub nr. 15889 din 18 septembrie 2005,

respectiv, argumentele pentru

care

apreciază că imobilul se impune să le fie restituit în natură.

Referitor la considerentele reținute de

instanțele de fond reclamanții afirmă, fără a argumenta, că prin dispozițiile

Legii

nr. 247/2005 a fost instituit un nou

termen pentru depunerea unor noi

notificări și că atâta timp cât cea

de-a doua notificare este fundamentată pe o altă cauză juridică, apreciază că

sunt îndreptățiți la o nouă analiză pe fond a pretențiilor lor.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit

pentru

următoarele considerente:

Mai întâi, este

de menționat că recursul este o cale extraordinară

de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul

hotărârii judecătorești

atacate.

Cu alte cuvinte, criticile formulate de

către părțile nemulțumite prin intermediul acestei căi de atac trebuie să se

sprijine pe conținutul hotărârii judecătorești recurate și nu pe chestiuni care

sunt străine pricinii și care nu au făcut obiectul analizei instanțelor de

fond.

În speța supusă analizei, criticile sunt

formulate de reclamanți într-o manieră confuză, cu multiple referiri la aspecte

de fapt ale cauzei, chestiuni care nu pot face obiectul analizei instanței de

recurs, și ele sunt fundamentate doar parțial pe considerentele de drept

reținute de instanțele de fond în justificarea soluțiilor pronunțate, caz în

care numai acestor critici urmează a li se răspunde în cele ce urmează.

În drept, notificarea, act procedural necesar

fi efectuat de persoanele îndreptățite care urmăresc să obțină restituirea unor

imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, categorie din care face parte și imobilul în litigiu, a fost prevăzută

prin dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care au intrat în

vigoare la data de 14 februarie 2001.

Potrivit dispoziției legale menționate,

persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii aveau obligația să notifice

cererea lor entității deținătoare a imobilului în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a legii, termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr.

109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, anume până la data de 14 februarie 2002.

Termenul de notificare, cuprins între data de

14 februarie 2001 și data de 14 februarie 2002, este un termen de decădere

întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 21 alin. (5)

din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

astfel de bunuri.

În speța supusă analizei, reclamanții au

formulat în termenul legal o notificare care a fost soluționată de pârâtă prin

dispoziția nr. 298 din 19 iunie 2002, în sensul că le-au fost acordate măsuri

reparatorii prin echivalent motivat de faptul că imobilul nu le mai poate fi

restituit în natură întrucât a fost înstrăinat către chiriași.

Legalitatea dispoziției menționată ca,

de altminteri, și a contractului în baza căruia imobilul a fost înstrăinat

chiriașilor, au făcut obiectul controlului judiciar, procesele fiind finalizate

prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive ori irevocabile

(decizia civilă nr. 11/ap din 25 ianuarie 2006 și decizia civilă nr. 2048/ ale

Curții de Apel Brașov).

Referitor la același imobil, reclamanții au

înțeles să formuleze și o a doua notificare, înregistrată sub nr. 15.889 din 18

septembrie 2005, respinsă de pârâtă prin dispoziția nr. 306 din 14 martie 2004,

ca fiind formulată cu depășirea termenului legal, soluție menținută de

instanțele de fond, chestiune supusă analizei în prezenta cauză.

Or, pretenția de retrocedare în natură a

imobilului, formulată de reclamanți prin cea de-a doua notificare, înregistrată

în afara termenului prevăzut art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, presupune

în mod necontestat repunerea în discuție a unei chestiuni care a făcut deja

obiectul unei alte judecăți și care a fost finalizată prin pronunțarea unor

hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, fapt care nu este

permis de lege.

Cu alte cuvinte, reclamanții nu pot solicita și

nu pot obține repunerea în discuție a tipului de măsuri reparatorii care le-au

fost acordate pentru repararea prejudiciului ce le a fost cauzat prin preluarea

fostei lor proprietăți de stat, în temeiul dispozițiilor Decretului nr.

223/1974, cu ocazia soluționării primei notificări.

Sub acest aspect, în mod just instanțele de

fond au reținut că nu poate fi primită apărarea reclamanților potrivit căreia

prin dispozițiile Legii nr. 245/2005 s-a instituit un nou termen de notificare

și că, atâta timp cât înțeleg să și întemeieze cea de a doua notificare pe

dispozițiile actului normativ menționat, în speță ar fi dată o altă cauză

juridică decât cea reținută în judecățile finalizate anterior, fapt care

impunea o analiză pe fond a pretențiilor lor.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prin

actul normativ mai sus arătat nu s-a instituit, astfel cum formal invocă

reclamanții, posibilitatea depunerii și un nou termen pentru formularea unor

noi notificări în scopul obținerii reanalizării soluțiilor pronunțate asupra

notificărilor formulate în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 iar, pe de altă parte, în cauză nu s-a reținut a fi incidență excepția

puterii lucrului judecat ci doar efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești

deja pronunțate și care erau în legătură cu raportul juridic dedus judecății.

În acest context, este de menționat că, în mod

corect instanțele de fond au constatat că termenul la care fac referire de

reclamanții, prevăzut de art. pct. 37 din Titlu

VI

din

Legea nr. 247/2005 și care expira la data de 30 noiembrie 2005, este un termen

care se aplică doar cererilor în materie funciară și nu și notificărilor

prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, cum hotărârile recurate au fost date

cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a

respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții P.I. și P.V. împotriva deciziei nr. 31 /Ap. din 26 martie 2007 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie

2008.