ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6897/2008

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Cu notificarea înregistrată sub nr. 15889 din 19 septembrie 2005, reclamanții P.I. și P.V. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Făgăraș, ce se identifică în C.F. nr. 3424 Făgăraș sub nr. top 268/2, 269/2 și 270/2, imobil ce Ie-a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și care a fost înstrăinat, cu rea credință către chiriași, cu mențiunea că își întemeiază pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 245/2005. Prin dispoziția nr. 306 din 14 martie 2004, Primăria municipiului Făgăraș a respins notificarea mai sus arătată, reținând că a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și cu precizarea că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu s-a prevăzut un nou termen de notificare.

Prin cererea înregistrată la 4 aprilie 2006, reclamanții P.I. și P.V. au cerut constatarea nulității absolute a dispoziției, susținând că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 s-a instituit un nou termen pentru depunerea unor cereri de restituire a imobilelor preluate de stat, termen care expira la data de 30 noiembrie 2005, caz în care, în mod eronat, Ie-a fost respinsă, ca tardiv formulată notificarea înregistrată la data de 19 septembrie 2005. Prin sentința civilă nr. 398/S din 30 octombrie 2006, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins contestația. În motivarea sentinței instanța a reținut că termenul de depunere a notificărilor pentru restituirea imobilelor care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost prevăzut de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, anume 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, și el a fost prelungit până la data de 14 februarie 2002, prin dispozițiile O.U.G.

nr. 109/2001 și nr. 145/2001, caz în care dispoziția contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Instanța a constat și că termenul indicat de reclamanți, prevăzut la pct. 37 din Titlul VI al Legii nr. 247/2005, se aplică în cazul cererilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor care cad în sfera de aplicație a legilor fondului funciar (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 169/1997), imobile distincte și care nu cad sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 [art. 8 alin. (1)]. Instanța a mai reținut și faptul că o notificare similară, formulată de reclamanți în procedura Legii nr. 10/2001, a fost soluționată de pârâtă prin dispoziția nr. 298 din 19 iunie 2002, reclamanților fiindu-le acordate pentru imobilul în litigiu măsuri reparatorii prin echivalent justificat de împrejurarea că nu le mai poate fi restituit în natură întrucât a fost înstrăinat către chiriași în condițiile Legii nr. 112/1995, soluție care a fost menținută prin sentința civilă nr. 233/2005 a Tribunalului Brașov și, respectiv, prin decizia civilă nr. 11/Ap/2006 a Curții de Apel Brașov.

Prin decizia civilă nr. 317Ap din 26 martie 2007, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanți, pentru aceleași considerente reținute și de către prima instanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanții reiterează împrejurările de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat și apoi înstrăinat în favoarea chiriașilor, în baza unui contrat pe care îl consideră a fi lovit de nulitate absolută, precum și pe cele în care au formulat notificarea înregistrată sub nr. 15889 din 18 septembrie 2005, respectiv, argumentele pentru care apreciază că imobilul se impune să le fie restituit în natură.

Referitor la considerentele reținute de instanțele de fond reclamanții afirmă, fără a argumenta, că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 a fost instituit un nou termen pentru depunerea unor noi notificări și că atâta timp cât cea de-a doua notificare este fundamentată pe o altă cauză juridică, apreciază că sunt îndreptățiți la o nouă analiză pe fond a pretențiilor lor. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Mai întâi, este de menționat că recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii judecătorești atacate. Cu alte cuvinte, criticile formulate de către părțile nemulțumite prin intermediul acestei căi de atac trebuie să se sprijine pe conținutul hotărârii judecătorești recurate și nu pe chestiuni care sunt străine pricinii și care nu au făcut obiectul analizei instanțelor de fond.

În speța supusă analizei, criticile sunt formulate de reclamanți într-o manieră confuză, cu multiple referiri la aspecte de fapt ale cauzei, chestiuni care nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, și ele sunt fundamentate doar parțial pe considerentele de drept reținute de instanțele de fond în justificarea soluțiilor pronunțate, caz în care numai acestor critici urmează a li se răspunde în cele ce urmează.

În drept, notificarea, act procedural necesar fi efectuat de persoanele îndreptățite care urmăresc să obțină restituirea unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie din care face parte și imobilul în litigiu, a fost prevăzută prin dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care au intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001. Potrivit dispoziției legale menționate, persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii aveau obligația să notifice cererea lor entității deținătoare a imobilului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, anume până la data de 14 februarie 2002. Termenul de notificare, cuprins între data de 14 februarie 2001 și data de 14 februarie 2002, este un termen de decădere întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. În speța supusă analizei, reclamanții au formulat în termenul legal o notificare care a fost soluționată de pârâtă prin dispoziția nr. 298 din 19 iunie 2002, în sensul că le-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent motivat de faptul că imobilul nu le mai poate fi restituit în natură întrucât a fost înstrăinat către chiriași.

Legalitatea dispoziției menționată ca, de altminteri, și a contractului în baza căruia imobilul a fost înstrăinat chiriașilor, au făcut obiectul controlului judiciar, procesele fiind finalizate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive ori irevocabile (decizia civilă nr. 11/ap din 25 ianuarie 2006 și decizia civilă nr. 2048/ ale Curții de Apel Brașov). Referitor la același imobil, reclamanții au înțeles să formuleze și o a doua notificare, înregistrată sub nr. 15.889 din 18 septembrie 2005, respinsă de pârâtă prin dispoziția nr. 306 din 14 martie 2004, ca fiind formulată cu depășirea termenului legal, soluție menținută de instanțele de fond, chestiune supusă analizei în prezenta cauză.

Or, pretenția de retrocedare în natură a imobilului, formulată de reclamanți prin cea de-a doua notificare, înregistrată în afara termenului prevăzut art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, presupune în mod necontestat repunerea în discuție a unei chestiuni care a făcut deja obiectul unei alte judecăți și care a fost finalizată prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, fapt care nu este permis de lege. Cu alte cuvinte, reclamanții nu pot solicita și nu pot obține repunerea în discuție a tipului de măsuri reparatorii care le-au fost acordate pentru repararea prejudiciului ce le a fost cauzat prin preluarea fostei lor proprietăți de stat, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, cu ocazia soluționării primei notificări.

Sub acest aspect, în mod just instanțele de fond au reținut că nu poate fi primită apărarea reclamanților potrivit căreia prin dispozițiile Legii nr. 245/2005 s-a instituit un nou termen de notificare și că, atâta timp cât înțeleg să și întemeieze cea de a doua notificare pe dispozițiile actului normativ menționat, în speță ar fi dată o altă cauză juridică decât cea reținută în judecățile finalizate anterior, fapt care impunea o analiză pe fond a pretențiilor lor.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prin actul normativ mai sus arătat nu s-a instituit, astfel cum formal invocă reclamanții, posibilitatea depunerii și un nou termen pentru formularea unor noi notificări în scopul obținerii reanalizării soluțiilor pronunțate asupra notificărilor formulate în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, în cauză nu s-a reținut a fi incidență excepția puterii lucrului judecat ci doar efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești deja pronunțate și care erau în legătură cu raportul juridic dedus judecății. În acest context, este de menționat că, în mod corect instanțele de fond au constatat că termenul la care fac referire de reclamanții, prevăzut de art. pct. 37 din Titlu VI din Legea nr. 247/2005 și care expira la data de 30 noiembrie 2005, este un termen care se aplică doar cererilor în materie funciară și nu și notificărilor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, cum hotărârile recurate au fost date cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.I. și P.V. împotriva deciziei nr. 31 /Ap. din 26 martie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.