ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6904/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6904/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Brașov sub nr.

97/2006, reclamanții W.E.W., W.R.M., P.F.G., P.K.W., D.M.F., G.D.C.M. și D.W.W.

au chemat în judecată pe intimata SC B. SA, prin lichidator judiciar SC C. SA

Bacău, contestând decizia nr. 8 din 30 noiembrie 2005 emisă de intimată și

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea acesteia

și obligarea intimatei la emiterea deciziei de restituire în natură către

contestatori, a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. 8971 Brașov, nr.

top 5135-5136, compus din casă de piatră și teren de 819,70 mp, sub sancțiunea

plății de daune cominatorii în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere de la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la emiterea deciziei, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, contestatorii au arătat că au formulat notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001, iar intimata a respins această notificare, cu

motivarea că actele doveditoare nu au fost depuse în copii legalizate sau

certificate pentru conformitate cu originalele, fiind astfel încălcate prevederile

art. 22.4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

condițiile în care textul de lege evocat reglementează altă ipoteză decât cea

avută în vedere la respingerea notificării.

Au arătat, de asemenea, că printr-o adresă anterioară (nr. 50 din 1

martie 2004) li s-a comunicat reclamanților Hotărârea Consiliului de

Administrație nr. 2 din 26 februarie 2004 a SC B. SA, prin care s-a stabilit

restituirea în natură a imobilului către moștenitorii foștilor proprietari,

condiționat de plata investiției făcute după naționalizare.

Prin sentința civilă nr. 44/S din 17 martie 2006 a Tribunalului Brașov

contestația a fost admisă în parte, dispunându-se anularea deciziei nr. 8 din

30 noiembrie 2005 emisă de intimată, cu obligarea acesteia la emiterea la

emiterea unei noi decizii prin care să soluționeze notificarea , sub sancțiunea

plății de daune cominatorii și fiind respinse restul pretențiilor.

În motivarea hotărârii, instanța a reținut că nu poate decât să

analizeze legalitatea celor statuate prin decizia atacată, neputând dispune

asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul analizei în cadrul procedurii

prealabile.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, iar reclamanții au

formulat cerere de aderare la apel.

Prin decizia civilă nr. 143/Ap din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel

Brașov au fost respinse apelul și cererea de aderare la această cale de atac.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile, recurs care

a fost admis prin decizia civilă nr. 1383 din 14 februarie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, iar

decizia și sentința tribunalului au fost casate, cauza fiind trimisă spre

rejudecare primei instanțe de fond.

În motivarea acestei decizii, s-a apreciat că în mod greșit instanțele

nu au soluționat cauza în fond, prin stabilirea stării de fapt și aplicarea

legii în raport cu aceasta, limitându-se la obligarea intimatei de a emite o

nouă decizie.

La reluarea judecății, a fost pronunțată sentința civilă nr. 493/S din 5

noiembrie 2007 potrivit căreia a fost admisă cererea, anulată decizia nr. 8 din

30 noiembrie 2005 emisă de intimată și obligată aceasta să emită decizie de

restituire în natură a imobilului situat în Brașov, (compus din casă de piatră

și teren de 819,70 mp), sub sancțiunea plății de daune cominatorii pe fiecare

zi de întârziere, de la rămânerea definitivă a hotărârii până la executare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că obiectul analizei îl

constituie exclusiv legalitatea deciziei atacate, stabilirea calității de

moștenitori a contestatorilor dobândind putere de lucru judecat, aspectul

nefiind criticat în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual.

În această limită a analizei s-a arătat că respingerea de către intimată

a notificării în procedura administrativă, exclusiv pe considerentul că nu au

fost depuse actele doveditoare în forma prevăzută de lege, nu este conformă

prevederilor art. 22.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, persoana juridică notificată având obligația să solicite

notificatorului prezentarea originalelor înscrisurilor.

De asemenea, tribunalul a reținut că notificarea formulată a mai fost

soluționată anterior de Consiliul de Administrație al societății intimate

(anterior intrării acesteia în lichidare), iar decizia atacată, respectiv cea

cu nr. 8 din 30 noiembrie 2005, a fost emisă fără ca hotărârea anterioară să fi

fost anulată în justiție sau revocată măcar formal.

Or, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în

forma inițială, astfel cum aceasta era în vigoare la data emiterii primei

hotărâri, imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale

sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă

sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite,

în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de

conducere ale unității deținătoare.

S-a reținut că intimata este societate cu capital majoritar de stat

(acțiunile statului fiind deținute de A.V.A.S.), aflată actualmente în

procedura lichidării voluntare, procedură care a fost declanșată în urma

Hotărârii nr. 1 din 30 martie 2003 a Adunării Generale Extraordinare a

Acționarilor, aspect ce rezultă în mod direct și din prima dintre deciziile

menționate, prin care intimata a dispus restituirea în natură a imobilului,

ceea ce nu ar fi fost posibil în situația în care societatea ar fi avut capital

privat.

Așadar, intimata se încadrează în categoria persoanelor juridice

(unități deținătoare) prevăzute de art. 20 alin. (1) din lege, deciziile emise

de aceasta în soluționarea notificărilor formulate pe calea acestui act

normativ trebuind să fie emise de organele sale de conducere.

Hotărârea nr. 12 din 20 februarie 2004 a fost adoptată în mod legal de

organul de conducere al societății intimate, respectiv de Consiliul de

Administrație al acesteia, la un moment în care societatea avea capacitate

deplină de exercițiu respectiv, nu intrase în lichidare, așa încât sunt

incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 31/1954,

potrivit cărora persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește

obligațiile prin organele sale, iar actele juridice făcute de organele

persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele

persoanei juridice însăși.

În consecință, s-a apreciat că nu există niciun temei legal pentru ca

lichidatorul desemnat ulterior declanșării procedurii de lichidare voluntară să

nesocotească sau să revină asupra hotărârilor legal adoptate în perioada în

care societatea își exercita drepturile și își executa obligațiile prin

organele sale de conducere, cu atât mai mult cu cât deciziile sau dispozițiile

adoptate pentru soluționarea notificărilor formulate pe calea Legii nr. 10/2001

nu pot fi revocate unilateral, de persoana juridică emitentă, odată ce

notificarea a fost soluționată.

Ca atare, tribunalul a apreciat că decizia atacată este nelegală, având

în vedere că aceasta a fost emisă în condițiile în care notificarea formulată

de contestatori fusese anterior soluționată, iar hotărârea respectivă nu a fost

în mod legal anulată, așa încât emiterea unei a doua decizii cu privire la

aceeași notificare fiind nelegală și echivalând cu o revocare unilaterală a

primei decizii, făcută în afara condițiilor legii.

În ceea ce privește solicitarea contestatorilor de a dispune obligarea

intimatei să emită o nouă decizie, prin care să restituie acestora, în natură,

imobilul în litigiu, instanța de fond a constatat că această cerere este

întemeiată, din dispozițiile generale ale Legii nr. 10/2001 rezultând că pentru

admisibilitatea unei cereri de restituire este necesar a se face dovada, în

esență, a următoarelor elemente: dovada calității de persoane îndreptățite în

înțelesul art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată,

dovada dreptului de proprietate la data preluării abuzive, dovada modului de

preluare a imobilului de către stat și, de asemenea, să nu existe vreun

impediment legal la restituirea în natură, dintre cele prevăzute expres de

Legea nr. 10/2001.

În speță, s-a constatat că aceste condiții sunt îndeplinite întrucât din

probele administrate în cauză a rezultat că imobilul a aparținut autorilor

reclamanților (D.V. și D.G.), preluarea bunului realizându-se în temeiul

Ordinului de rechiziționare emis la data de 25 august 1948 de Primăria

municipiului Brașov (în baza Legii rechizițiilor din 27 februarie 1940),

ulterior imobilul fiind predat Statului în temeiul Ordinelor nr. 25549 din 11

august 1948 și nr. 28535 din 1 septembrie 1948, astfel încât sunt incidente dispozițiile

art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 în ce privește caracterul abuziv al

preluării.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta SC B. SA, care în dezvoltarea

criticilor a arătat că dispoziția de restituire în natură a imobilului în

litigiu către contestatori a fost luată de Consiliul de Administrație al

intimatei, prin Hotărârea nr. 12/2004, care însă nu a fost supusă aprobării

Adunării Generale a Acționarilor, astfel încât reținerea ca valabilă a acestei

hotărâri de către prima instanță contravine prevederilor art. 20.3 lit. b) din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât Consiliul de

Administrație al societății intimate nu a fost împuternicit de Adunarea

Generală să emită decizii având ca obiect cererile formulate în baza Legii nr.

10/2001. În felul acesta, s-a susținut, decizia atacată de contestatori a fost

emisă de entitatea abilitată să se pronunțe asupra notificării.

În privința soluției de restituire în natură a imobilului, s-a susținut

că măsura este condiționată de plata contravalorii extinderii și

îmbunătățirilor aduse de pârâtă edificatului( investiție evaluată la suma de

187.800 lei).

O ultimă critică a vizat momentul de la care a început să curgă calculul

daunelor cominatorii acordate de prima instanță, moment care corespunde,

potrivit susținerii apelantei, datei rămânerii irevocabile a hotărârii.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 18/Ap din 21

februarie 2008 a Curții de Apel Brașov.

În considerentele deciziei s-a reținut că prima instanță a aplicat

corect prevederile art. 20.3 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, cu referire la Hotărârea nr. 12/2004 a Consiliului de

administrație al societății pârâte (întrucât această structură funcționează

printre organele de conducere ale unei societăți comerciale cu capital

majoritar de stat), mai ales în condițiile în care, la data emiterii

respectivei hotărâri, societatea nu intrase în procedura falimentului, având

astfel capacitate de exercițiu și putând emite acte de dispoziție prin

intermediul organelor sale de conducere.

S-a apreciat de asemenea, că lichidatorului nu-i poate fi recunoscută

calitatea de organ de conducere ierarhic superior și astfel, atributul

revocării hotărârii Consiliului de administrație (pentru a face incidente

dispozițiile art. 20.4 din Normele metodologice).

Critica vizând soluția de restituire dispusă de instanță fără

condiționarea de restituirea contravalorii extinderii și îmbunătățirilor aduse

de societate a fost respinsă, cu motivarea că o astfel de pretenție nu poate fi

formulată direct în apel, având în vedere că o asemenea cerere nu a fost dedusă

judecății în primă instanță.

Cu privire la momentul de la care s-a stabilit prin hotărârea atacată

calculul daunelor cominatorii, s-a apreciat că acesta a fost în mod corect

raportat la data rămânerii definitive a hotărârii, exercitarea recursului fiind

limitată la cerințele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 C. proc.

civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-pârâtă, ale cărei

critici au vizat următoarele aspecte:

- Greșita apreciere pe care au realizat-o instanțele fondului asupra

legalității Hotărârii nr. 12/2004 emisă de Consiliul de Administrație al SC B.

SA Brașov, având în vedere dispozițiile art. 20.3 lit. b) din Normele de aplicare

a Legii nr. 10/2001 care, enumerând organele de conducere ale societății, fac

distincție între adunarea generală a acționarilor, pe de o parte, și consiliul

de administrație sau administratorul societății, pe de altă parte.

Or, consiliul de administrație putea adopta decizii doar dacă i s-au

acordat puteri speciale în acest sens iar în speță, nu a existat o asemenea

împuternicire dată consiliului de administrație al societății recurente, de a

emite hotărâri prin care să admită sau să respingă cereri de revendicare

formulate conform Legii nr. 10/2001.

- Instanța de apel nu a ținut seama de faptul decizia nr. 8 din 30

noiembrie 2005, de respingere a cererii de restituire a imobilului, reprezintă

în realitate, finalizarea procedurilor administrative reglementate de Legea nr.

10/2001, fiind emisă în baza hotărârii A.G.A. (nr. 1 din 17 noiembrie 2005)

prin care lichidatorul a fost mandatat expres în acest sens de către acționarul

majoritar.

Această decizie este în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 113 lit. g) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora organele de conducere ale societății emit hotărâri prin care se pronunță

asupra cererilor de restituire, cu aprobarea adunării generale a acționarilor,

cea care poate hotărî asupra capitalului social.

- Decizia este contradictorie, în condițiile în care se pronunță mai

întâi asupra legalității hotărârii Consiliului de administrație nr. 12/2004,

apreciind ca ilegală decizia nr. 8 din 30 noiembrie 2005 emisă prin lichidator,

pentru ca ulterior să aprecieze întemeiată cererea reclamanților de obligare a

lichidatorului la emiterea unei noi decizii.

Criticile recurentei, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în

condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivelor de

recurs reglementate de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., față de împrejurarea

că dezvoltarea argumentelor de nelegalitate permite încadrarea în dispozițiile

menționate.

Intimații nu au formulat întâmpinare, obligatorie în condițiile art. 308

alin. (2) C. proc. civ.

Examinând criticile aduse deciziei, Înalta Curte constată caracterul

nefondat al acestora, având în vedere următoarele:

Instanțele fondului au reținut într-adevăr, caracterul nelegal al

deciziei nr. 8/2005 emisă de către societatea recurentă, în primul rând cu

referire la hotărârea anterioară (nr. 12/2004) a Consiliului de Administrație

al aceleiași societăți, hotărâre prin care se dispusese restituirea în natură a

imobilului.

În acest sens, s-a apreciat că nu era posibil să se revină asupra

actului de dispoziție al societății prin care fusese soluționată într-un anume

fel notificarea reclamanților, decât nesocotindu-se prevederile din Normele

metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 20.4) care dau

putere unei asemenea revocări doar organului ierarhic superior celui emitent al

actului.

Or, s-a considerat că nu are o asemenea calitate lichidatorul judiciar,

cel care a emis decizia atacată în instanță și ca atare, aceasta din urmă are

caracter nelegal.

Susținerea recurentei potrivit căreia prima hotărâre nu putea produce

efecte juridice, întrucât ea trebuia să fie aprobată de către adunarea generală

a acționarilor (în caz contrar fiind nesocotite dispozițiile art. 113 lit. g)

din Legea nr. 31/1990), este corectă.

Într-adevăr, în conținutul hotărârii nr. 12/2004 se face mențiunea că a

fost adoptată de către toți membrii Consiliului de Administrație, dar și că va

fi supusă aprobării A.G.A. (aprobare care nu s-a demonstrat că ar fi intervenit

ulterior).

Separat însă, de acest aspect de nelegalitate (revocarea unui act al

unității deținătoare printr-o decizie emisă de un organ care nu îndeplinea

calitatea de a fi ierarhic superior primului emitent), instanțele au analizat

nelegalitatea celei de-a doua decizii din perspectiva cerințelor Legii nr.

10/2001.

Din acest punct de vedere, s-a reținut corect că reclamanții au făcut

dovada calității de persoane îndreptățite la restituire [ca moștenitori ai

celor deposedați, conform art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, acest aspect fiind de altfel, dezlegat prin decizia de casare a

instanței de recurs], dovada faptului că imobilul a fost preluat abuziv (în

condițiile în care trecerea acestuia la stat s-a realizat pe baza unor ordine

de rechiziție din august respectiv, septembrie 1948), așa încât sunt incidente

dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

Cum nu a rezultat existența vreunui impediment legal la restituire,

soluția instanțelor este corectă și dă eficiență principiului restituirii în

natură [reglementat, ca atare, de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin.

(1), art. 9 din Legea nr. 10/2001].

Susținerea unui drept de creanță al pârâtei (decurgând din extinderea și

îmbunătățirile efectuate la imobil) nu se putea constitui într-un impediment la

restituirea în natură, având în vedere pe de o parte, faptul că formularea unei

asemenea pretenții a avut loc abia în faza apelului [cu nesocotirea art. 294

alin. (1) C. proc. civ.] și pe de altă parte, împrejurarea că legea [art. 11

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001] condiționează restituirea în natură a

imobilului de rambursarea sumei constând în valoarea despăgubirii primite (la

momentul preluării bunului), iar nu de valorificarea unui drept de creanță

decurgând din pretinse îmbunătățiri (care pot face obiectul recuperării în

condițiile dreptului comun).

Ca atare, dacă aspectele formale, vizând imposibilitatea revocării unui

act al unității deținătoare, deși în realitate acesta nu-și putea produce

efectele juridice, în absența aprobării adunării generale a acționarilor, sunt

într-adevăr criticabile, în ce privește legalitatea deciziei din punct de

vedere al condițiilor de fond (respectiv, analizarea cerințelor Legii nr.

10/2001), soluția este corectă.

În consecință, soluția adoptată, de anulare a deciziei prin care se

refuză restituirea imobilului este corectă și în acord cu prevederile legii

speciale de reparație.

- Critica referitoare la caracterul contradictoriu al soluției, constând

în aceea că, pe de o parte, se contestă abilitatea lichidatorului de a emite

decizie prin care să se pronunțe asupra notificării și, pe de altă parte, că

acesta este obligat să emită o nouă decizie, ceea ce ar denota inconsecvența

instanței, este de asemenea, nefondată.

Potrivit considerentelor expuse anterior, s-a arătat în ce constă

caracterul nelegal al deciziei, aspecte care nu se subsumează lipsei de

abilitate a lichidatorului în a emite decizii.

În același timp, recurenta ignoră faptul că este vorba de efectele unei

hotărâri judecătorești care se impun părților din proces cu caracter

obligatoriu. În executarea lor, societatea pârâtă nu poate invoca faptul că nu

ar avea calitatea să emită decizii, pentru că aceasta ar însemna negarea

efectelor judecății care, desfășurându-se într-un anume cadrul procesual, înseamnă

că a recunoscut și calitatea de părți celor care au participat la procedura

judiciară.

Față de considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite

neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC B. SA prin lichidator judiciar C. S.P.R.L. Bacău

împotriva deciziei nr. 18/Ap din 21 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie

2008.