ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5408/2006

Asupra recursului în anulare de față;

Din analiza lucrărilor existente la

dosar reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 396 din 28

august 2002 pronunțată de Tribunalul Suceava s-a admis acțiunea formulată de

reclamanții A.L.E., ș.a., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă

Tribunalul Suceava, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și chemata

în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

Au fost obligați pârâții și chematul

în garanție să plătească reclamanților contravaloarea sumelor reținute din

venitul lunar brut în perioada 1 iunie 1999-1 aprilie 2001 cu titlu de

contribuție de asigurări de sănătate, reactualizate conform indicelui de

inflație la data executării.

La soluționarea cauzei s-au avut în

vedere probatoriile administrate, față de care s-au reținut următoarele:

Reclamanții au calitatea de procurori

la Parchetele de pe lângă Judecătoria Suceava, Tribunalul Suceava și Curtea de

Apel Suceava, calitate în care în perioada 1 iunie 1999-31 martie 2001 li s-a

reținut din salariul lunar câte 7% cu titlu de contribuție la asigurările

sociale de sănătate.

Art. 99 alin. (1) și (2) din Legea

92/1992 republicată în baza art. VI din Legea 142/1997 (M. Of. 259/1997)

prevede că magistrații beneficiază în mod gratuit de asistență medicală,

medicamente și proteze și că, condiții de acordare în mod gratuit a asistenței

medicale, a medicamentelor și a protezelor se stabilesc prin H.G., în termen de

30 de zile de la intrarea în vigoare a legii.

La 1 ianuarie 1998 a intrat în

vigoare Legea 145/1998, legea asigurărilor sociale de sănătate, care în art. 52

prevede că persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești

lunare pentru asigurările sociale de sănătate al cărui cuantum este de 7 % ce

se aplică la venitul brut. Legea 145/1998 stabilește care sunt persoanele

exceptate de la plata contribuției bănești (art. 6 și art. 55).

Legea 92/1992, pentru organizarea

judecătorească, este o lege specială; prevederile sale au prioritate față e

prevederile Legii 145/1998, legea cadru.

La 20 iulie 1998 a fost publicată

H.G. 409, publicată în M. Of. 275 din 23 iulie 1998, care în art. 1 prevede că

magistrații în activitate beneficiază în mod gratuit de servicii de asistență

medicală, de medicamente și proteze în condițiile Legii asigurările sociale de

sănătate 145/1997, iar în art. 3 prevede că contribuțiile personale, stabilite

potrivit dispozițiilor legale suportate de persoanele prevăzute la art. 1,

pentru furnizarea de servicii și achiziționarea de medicamente se decontează

acestora, pe bază de documente justificative din bugetul Ministerului Justiției

sau, după caz, al Ministerului Public.

Din coroborarea textelor de lege s-a

reținut că, chiar după intrarea în vigoare a Legii 145/1997, magistrații au

beneficiat, în mod gratuit, de asistență medicală, medicamente și proteze.

De altfel, H.G. 409 din 20 iulie

1998 a fost emisă sub titulatura privind „condițiile de acordare în mod gratuit

a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru magistrați”.

În perioada 1 iunie 1999-1 aprilie

2001 reclamanților li s-a reținut din salariu cota de 7% cu titlu de contribuție

de asigurări sociale deși textele de lege nu prevedeau acest lucru.

La 30 martie 2001, în M. Of. nr.

162, a fost publicată Legea 118 din 29 martie 2001 pentru aprobarea O.U.G.

179/1999; prin această lege, art. 99 alin. (1) din Legea 92/92 prevede că magistrații

în activitate beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și

proteze în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata

contribuției de asigurări sociale de sănătate. Potrivit art. 9 din Legea

118/2001, acest act normativ a intrat în vigoare la data publicării în

Monitorul Oficial.

Din cronologia actelor normative

sus-menționate, s-a apreciat că magistrații au beneficiat de gratuitate în

acordarea asistenței medicale fără achitarea nici unei contribuții de asigurări

sociale de sănătate până la apariția Legii 118/2001.

Cererea de chemare în garanție este

justificată deoarece sumele reținute de angajator cu titlu de contribuție

pentru asigurări sociale de sănătate se varsă la casa de asigurări de sănătate

[art. 52 alin. (3) din Legea 145/1997].

Prin decizia civilă nr. 521 din 16

aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, s-a dispus după

cum urmează asupra recursurilor formulate împotriva sentinței civile nr. 596

din 28 august 2002 a Tribunalului Suceava.

S-a respins ca tardiv recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.

S-au respins ca nefondate

recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție și C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

În motivarea deciziei de recurs s-au

reținut următoarele:

Recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Suceava s-a constatat că este tardiv, cu următoarele

argumente:

Conform art. 80 din Legea nr.

168/1999, termenul de recurs în cadrul procedurii soluționării conflictelor de

drepturi este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțată de

instanța de fond.

În cauză, hotărârea primei instanțe

a fost comunicată Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, cu respectarea

condițiilor impuse de art. 100 C. proc. civ., la data de 9 octombrie 2002 iar

cererea de recurs a fost înregistrată la data de 24 octombrie 2002, peste

termenul legal.

Asupra recursurilor declarate de

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. București și de Parchetul de lângă Curtea Supremă de

Justiție, s-au reținut următoarele:

La data de 1 ianuarie 1998 a intrat

în vigoare Legea nr. 145/1997, privind asigurările sociale de sănătate, lege ce

nu este aplicabilă magistraților și personalului auxiliar de specialitate,

deoarece prin art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 modificată prin Legea

nr. 142/1997 s-a prevăzut că magistrații în activitate și familiile acestora

beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, de aceleași drepturi

beneficiind și personalul auxiliar.

Întrucât Legea nr. 92/1992

modificată este o lege cu caracter special, aceasta are prioritate de aplicare

față de norma generală, respectiv Legea nr. 145/1997, astfel încât la apariția

Legii nr. 118/2001, reținerea sumelor nu a avut temei legal.

Legea nr. 145/1997 este legea cadru,

lege cu un caracter general în raport cu Legea nr. 92/1992 iar din

interpretarea sistematică a celor două acte normative se dă eficiență

specialului, adică Legii nr. 92/1992, conform principiului

specialia

generalibus derogant

.

Din categoria actelor normative în

materie (Legea nr. 92/1992, Legea nr. 145/1998, H.G. nr. 409/1998, Legea nr.

118/2001) rezultă că magistrații au beneficiat de gratuitate în acordarea

asistenței medicale fără achitarea unei contribuții de asigurări sociale de

sănătate până la apariția Legii nr. 118/2001, reținerile din salariu fiind

astfel lipsite de temei legal.

Împotriva sentinței civile nr. 396

din 28 august 2002 a Tribunalului Suceava și deciziei civile nr. 521 din 16

aprilie 2003 a Curții de Apel Bacău s-a declarat recurs în anulare cu motivarea

că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a Legii nr. 145/1997, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond.

Asupra recursului în anulare, Înalta

Curte constată:

Recursul în anulare este admisibil

din punct de vedere procedural deoarece la data pronunțării deciziei Curții de

Apel erau în vigoare art. nr. 330-330

4

C. proc. civ. (abrogate prin

O.U.G. nr. 58/2003), iar hotărârea poate fi atacată cu căile prevăzute de legea

în vigoare la momentul pronunțării, conform art. 725 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul în anulare nu mai poate fi

însă analizat deoarece chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că în cauza s-a

produs o încălcare esențială a legii, hotărârea irevocabilă nu mai poate fi

anulată, pentru că astfel s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al

reclamantei, drept garantat prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale la care România este parte din anul 1994.

O admitere a recursului în anulare,

în aceste condiții, ar însemna o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenție.

Potrivit art. 11 alin. (2) din

Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac

parte din dreptul intern.

Prin Legea nr. 30/1994, publicată în

M. Of. nr. 135 din 31 mai 2004, a fost ratificată Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la

această Convenție, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950.

Prin aceeași lege, la art. 2, s-a

menționat expres că se ratifică și primul Protocol adițional la Convenție,

Paris 20 martie 1952.

Prevederile constituționale

referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului sunt cuprinse

în art. 20, și sunt în sensul că,

dispozițiile constituționale privind

drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în

concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu

celelalte tratate la care România este parte;

dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

susțin dispoziții mai favorabile.

Potrivit art. 1 Protocol 1 al Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții ori

amenzi”.

În cauză, intimații-reclamanți se

bucură de un bun în sensul Convenției iar dreptul asupra acestui bun le-a fost

recunoscut în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 521 din 16 aprilie 2003 a

Curții de Apel Bacău.

În aplicarea Convenției care susține

preeminenta dreptului, intervenția statului, chiar dacă ar fi prevăzută de lege

și ar urmări protecția unui interes general, trebuie să respecte un echilibru

și o proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile propuse.

Astfel, nu este permis a cere și a

obține rejudecarea unei cauze care a fost judecată anterior definitiv și

irevocabil și care se bucură de putere de lucru judecat pentru că altfel s-ar

crea un climat de incertitudine pe plan legal și ar fi afectată siguranța

raporturilor juridice civile.

Intervenția Procurorului General

după finalizarea procedurii juridice și pronunțarea unei hotărâri irevocabile,

în sensul anulării acesteia, deși nu a fost parte, reprezintă o serioasă

ingerință în drepturile fundamentale ale individului recunoscute printr-o

hotărâre irevocabilă, în detrimentul acestuia, și duce la ruperea echilibrului

care trebuie să existe între protecția proprietății și apărarea interesului

general.

În acest sens s-a pronunțat în mod

constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

In acest sens si reținând

argumentele prezentate mai sus s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor

Omului intr-o cauza similara celei de față, în care a condamnat Statul Roman

pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, si anume

in cazul Stere si alții împotriva României.

Codul de procedură civilă a fost

modificat iar una dintre rațiuni a fost aceea de a fi adaptat jurisprudenței

CEDO, unul dintre cazuri vizând abrogarea căii de atac a recursului în anulare.

Prin urmare, față de prevederile

art. 1 Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, Înalta Curte urmează să dispună respingerea

recursului în anulare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General împotriva sentinței civile nr. 396 din 28 august

2002 a Tribunalului Suceava și a deciziei civile nr. 521 sin 16 aprilie 2003 a

Curții de Apel Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 2 iunie 2006.