ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față
În
baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
La 8 martie 2012
a fost înregistrat pe rolul Curți de Apel Alba Iulia, secția penală, Dosarul
nr. 219/57/2012 având ca obiect propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție - Direcția de Națională Anticorupție - serviciul
teritorial Alba Iulia, de luare a măsurii arestării preventive pentru o
perioadă de 29 de zile, față de inculpatul P.M.M.
În
propunerea de arestare preventivă D.N.A. - serviciul teritorial Alba Iulia a
arătat că inculpatul P.M.M. este cercetat comiterea infracțiunilor de:
-
favorizare a infractorului, prevăzută de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000
rap. la art. 264 C. pen.
-
omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) C.
pen.
-
fals intelectual, prevăzuta de art. 289 C. pen.
-
uz de fals, prevăzuta de art. 291 C. pen.
-
încercare a de a determina mărturia mincinoasă, prevăzuta de art. 261 C. pen.
și
că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. b)
și f) C. proc. pen.
Prin
rezoluțiile nr. 30/P/2012 din 10 februarie 2012 si 6 martie 2012 fată de P.M.M.
s-a început urmărirea penala pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus - arătate
iar prin ordonanțele cu același număr din data de 7 martie 2012, față de acesta
a fost pusă in mișcare acțiunea penală, fiind reținut pe o perioada de 24 de
ore, începând cu data de 7 martie 2012, ora 11.00, până la data de 8 martie 2011,
ora 11.00.
Curtea
de Apel Alba Iulia, secția penală, prin Încheierea penală nr. 1/ MP din 8
martie 2012, a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M.
formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -
Direcția Națională Anticorupție - serviciul teritorial Alba Iulia și în temeiul
art. 149 alin. 10, raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C.
proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului P.M.M., pe o perioadă
de 29 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare,
conform art. 149 C. proc. pen.
Cheltuielile
judiciare avansate de stat au rama în sarcina acestuia.
Pentru
a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Inculpatul P.M.M. este
ofițer de poliție având gradul de comisar șef, și îndeplinind de la data de 1
august 2011, funcția de șef al Poliției Orașului Teiuș.
În
subordinea sa se aflu agentul șef adjunct P.E.I., inspectorul B.I.M., agentul L.E.I.
și agentul D.N.
La
18 octombrie 2011, în calitate de agent șef adjunct în cadrul Politiei Orașului
Teiuș - Formațiunea Ordine și Siguranța Publică, în exercițiul atribuțiilor de
serviciu, P.E.I. a sancționat contravențional cu suma de 500 lei, pe numitul S.D.
Ulterior, la cererea inspectorului B.I.M.,a distrus exemplarul original al
procesului-verbal de contravenție nr. X pe care anterior l-a întocmit, a
rescris conținutul aceluiași proces-verbal, înlocuind sancțiunea amenzii cu cea
a avertismentului, unității de poliție cauzându-i-se o tulburare însemnată
bunului mers al activității, corelativ contravenientul fiind avantajat
patrimonial (art. 13
2
din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 248 C. pen.).
Ulterior,
contravenientului S.D. - agent de pază la SC B. SRL Teiuș, i s-a desfăcut
contractul de muncă pentru săvârșirea acestei contravenții.
Întrucât
din discuțiile purtate de martorii H.M.G. - șeful Fabricii B. Teiuș (filele
122-124 d. urm. pen.) și O.V. - șef al pazei Fabricii B. Teiuș (filele 125-128
d. urm. pen.), cu S.D. acesta Ie-a relatat celor doi că și-a rezolvat situația,
în sensul că i-a fost anulată amenda, cei doi martori, la data de 26 octombrie 2011,
s-au deplasat la sediul Poliției Teiuș pentru a discuta cu inculpatul P.M.M.
despre existența a 2 sancțiuni contravenționale pentru aceeași faptă.
Cu
această ocazie, inculpatul P.M.M. a fost informat de către cei 2 martori asupra
situației în care, pentru aceeași contravenție au fost întocmite doua
procese-verbale cu sancțiuni diferite.
Inculpatul
a efectuat verificări asupra celor relatate de martori, constatând că
afirmațiile celor doi sunt reale. Starea de fapt i-a fost confirmată atât de
către agentul sef adjunct P.E.I., cât și de inspectorul B.I.M.
Cu
toate că avea calitatea de conducător al unității de politie și avea obligația
de a sesiza organele judiciare cu privire la săvârșirea unei fapte penale chiar
de către cel puțin unul dintre subordonații săi, inculpatul P.M.M. i-a cerut
agentului P.E.I. sa întocmească un raport (fila 44 d. urm. pen.) în legătura cu
aceasta situație, din conținutul actului întocmit rezultând ca P.E.I. a arătat
împrejurarea ca a distrus procesul-verbal inițial si a întocmit un altul din
dorința de a-l ajuta pe contravenient să nu își piardă locul de muncă.
Mai
mult, în intervalul de timp cuprins între 26 octombrie 2011, când a luat la
cunoștință de săvârșirea unei fapte penale de către subordonatul său, și 10
ianuarie 2012, data sesizării Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, care a efectuat
ancheta față de agentul de poliție P.E.I., inculpatul nu a luat nici o măsură
pentru a înștiința organele judiciare sau pe șefii săi ierarhici asupra
faptului că un polițist, aflat în exercițiul atribuțiunilor sale de serviciu, a
săvârșit o faptă penală.
După
începerea urmăririi penale față de P.E.I., la data de 13 ianuarie 2012,
organele de anchetă au solicitat Primăriei Stremț - localitatea de domiciliu a
contravenientului S.D., să comunice dacă procesul verbal cu sancțiunea amenzii
de 500 lei a fost dat în debit. Aflând despre această situație de la Primarul
corn. Stremț, inculpatul P.M.M., la data de 16 ianuarie 2012, a emis și semnat
o adresă către Primăria Stremț (fila 117 d. urm. pen.), adresă însoțită de
copia procesului-verbal al cărui exemplar original știa ca fusese distrus,
ajutându-l astfel pe P.E.I. și îngreunând urmărirea penală in desfășurare fața
de acesta.
Adresa
și copia procesului-verbal conținând sancțiunea amenzii au fost puse la
dispoziția lui P.E.I. de inculpatul P.M.M. și au fost depuse personal de P.E.I.
la Primăria comunei Stremț, în vederea punerii in executare a sancțiunii
amenzii.
Ulterior,
la dispoziția inculpatului, P.E.I. si martora L.E.I. s-au deplasat la
domiciliul contravenientului S.D. pentru a-l determina sa achite amenda, fapt
care s-a și petrecut, aceste aspecte rezultând din declarațiile martorilor S.D.
(filele 119-121 d. urm. pen.), L.E.I. (filele 129-132 d. urm. pen.), P.E.I.
(filele 133-137 d. urm. pen.). De menționat că suma de bani cu care S.D. a
achitat amenda i-au fost înmânați acestuia de către martora L.E.I., care ar fi
avut o datorie la contravenient.
După
achitarea amenzii în condițiile dispuse de către inculpat, chitanța doveditoare
a fost preluată de la contravenientul S.D. de către cei doi agenți de poliție
și remisă în aceeași zi în mod direct inculpatului P.M.M. atunci când aceștia
s-au întors la sediul poliției.
Agentul
șef adjunct P.E.I. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 57/P/2012
din 26 ianuarie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba-Iulia pentru
fapte de corupție.
Rezultând
implicarea a doi ofițeri de poliție judiciară (P.M.M. si B.I.M.) în acțiunile
de ascundere a acestor nelegalități, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Alba s-a dispus disjungerea si declinarea cauzei la DNA - serviciul teritorial
Alba-Iulia, in vederea efectuării cercetărilor.
Realizând
gravitatea situației, cu scopul de a putea invoca cauza de nepedepsire a
desistării, inc. P.M.M. a întocmit înscrisul denumit „proces-verbal” pe care l-a
datat 4 ianuarie 2012 (filele 106-109 d. urm. pen.) și înregistrat la data de
18 ianuarie 2012, în cuprinsul căruia a consemnat că s-a sesizat cu privire la
faptele penale ale numitului P.E.I.; înscrisul a fost depus ulterior la I.P.J.
Alba - Compartimentul Control Intern.
La
fel, inculpatul a tehnoredactat un „proces-verbal”, tot cu data de 4 ianuarie
2012 pe care l-a înregistrat cu data de 18 ianuarie 2012, în care arăta în
esență, că doar la 4 ianuarie 2012, găsind în mapa de lucrări documentația
referitoare la sancțiunile contravenționale, a aflat că procesul verbal cu
sancțiunea contravențională a amenzii a fost rupt.
Din
verificările efectuate (filele 47-48 d. urm. pen.) a rezultat că, în realitate,
înscrisul denumit „proces-verbal” a fost întocmit în ziua de 19 ianuarie 2012,
ora 18
47
; ca atare, realitatea scriptică nu corespunde celei faptice
iar procesul-verbal are valoarea unui înscris „pro causa”, in vederea
înlăturării răspunderii penale.
Prin
atestarea unei date nereale în acest înscris, inculpatul P.M.M. a urmărit de
fapt să inducă din nou în eroare organele judiciare cu privire la buna sa
credință și la modul în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu respectiv
că s-ar fi sesizat la o dată anterioară formarii dosarului penal privind pe P.E.I.
Ulterior,
după declanșarea anchetei penale în ce-l privește, inculpatul P.M.M. a luat
legătura cu martorul D.N. și cu P.E.I., subordonați ai săi, cărora Ie-a indicat
conținutul concret al declarațiilor pe care aceștia urmau să le dea la D.N.A. -
serviciul teritorial Alba-Iulia astfel încât prin administrarea acestor probe
să-i fie asigurată scăparea și, în cele din urmă, exonerarea sa de răspundere
penală.
La
fel, inculpatul P.M.M. a întreprins, in mod repetat, acțiuni de determinare a
subordonaților chemați in calitate de martori in cauză, pentru ca aceștia sa
dea declarații care să îi fie favorabile și să îl disculpe.
Relevante
in acest sens sunt discuțiile cu martorul D.N., purtate și interceptate înainte
ca acesta sa fie audiat in calitate de martor in cauza, în care îi cere in mod
explicit „să nu îl bage în necaz și să confirme varianta lui” (filele 81-83 d. urm.
pen.).
De
asemenea, martora L.E.I. a pus la dispoziție o înregistrare audio din care a
reieșit faptul că inculpatul P.M.M. a încercat să influențeze declarația
martorului P.E.I. căruia i-a solicitat să declare că a văzut că la data de 04
ianuarie 2012 a redactat olograf procesul-verbal de sesizare cu privire la
fapte comise de către martor (fila 97 d. urm. pen.).
Instanța
de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile prev. de art. 143
alin. (1) C. proc. pen., existând probe și indicii temeinice din care rezultă
presupunerea rezonabilă că inculpatul P.M.M. ar fi săvârșit faptele de care
este acuzat - fapte prevăzute de legea penală - și există totodată cazurile în
care se dispune arestarea inculpatului prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b)
și f) C. proc. pen.
S-a
reținut că din coroborarea actelor existente la dosarul cauzei, a declarațiilor
martorilor, a proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice
purtate de martorii P.E.I. cu L.E.I. și ambientale a discuțiilor purtate de
inculpat cu martorul D.N., a rapoartelor ridicate, a actelor ridicate de la
Poliția Teiuș și de la Primăria Stremț, precum și din declarațiile inculpatului
rezultă existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator
obiectiv că este posibil ca acesta să fi săvârșit infracțiunile, fapte care
sunt incompatibile cu funcția deținută ca ofițer de poliție cu funcție de
comandă, care trebuia să vegheze la respectarea și aplicarea legii. Cu privire
la temeiurile arestării:
S-a
reținut că în cauză există temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc.
pen. „există date că acesta încearcă să zădărnicească în mod direct sau
indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau
expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale
de probă” deoarece din discuțiile înregistrate ambiental, purtate de inculpat
cu martorul D.N. (filele 77-79 și 81-83 d. urm. pen.), a rezultat cu evidență
că inculpatul l-a instruit pe martor ce anume să declare când va fi întrebat de
către organele de ancheta, atrăgându-i atenția să declare în așa fel încât „să
nu îl bage la necaz”.
La
fel, din înregistrarea depusă de martora L.E.I. (filele 87-97 d. urm. pen.),
înregistrare conținând o discuție telefonică purtată de martoră cu P.E.I.,
rezultă preocuparea inculpatului de a influența, prin depozițiile martorilor
anchete, în așa fel încât să nu rezulte implicarea sa.
S-a
arătat că Jurisprudența CEDO a statuat că, în cazul infracțiunilor de corupție
sau în legătură cu faptele de corupție, controlul continuu și limitarea
contactului inculpatului cu alte persoane poate fi esențial în a putea evita
ascunderea probelor și, mai important, influențarea martorilor (Dudek vs.
Polonia).
În
speța prezentă, faptele prezumat a fi fost săvârșite de către inculpat sunt
dintre acelea în legătură cu serviciul și se referă la infracțiuni care
împiedică înfăptuirea justiției, fapte presupus a fi fost săvârșite de o
persoană pusă să vegheze la respectarea și aplicarea legii, astfel că și în
acest caz se justifică detenția provizorie.
De
altfel, interesul public pentru apărarea ordinii de drept și înfăptuirea
justiției este precumpănitor față de libertatea persoanei, iar acuzația
săvârșirii unor fapte de asemenea natură justifică necesitatea detenției
preventive a inculpatului.
Curtea
a apreciat că printre riscurile pertinente care sunt de natură să justifice
luarea față de inculpat a măsurii detenției provizorii sunt acelea că
inculpatul odată eliberat va suprima probe sau va exercita presiuni asupra
martorilor, ori va stabili înțelegeri dăunătoare anchetei, cu diferite persoane
capabile să-i ofere un sprijin (Ringeisen/ Austria 1998). S-a mai reamintit că,
în speța de față, este justificată plasarea inculpatului în detenție, cel puțin
la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe.
În
ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a
arătat că prima cerință este îndeplinită pentru trei dinte acuzații, cele care
se referă la fapte împotriva înfăptuirii justiției, întrucât infracțiunile
pentru care se solicita arestarea preventivă se sancționează cu o pedeapsă mai
mare de 4 ani închisoare.
Curtea
de Apel a mai reținut că starea de pericol concret pentru ordinea publică este
evidentă și se reflectă în amploarea cazurilor de nerespectare a legii chiar de
către persoanele abilitate și obligate de lege să vegheze la respectarea ei,
persoane bănuite a acționa tocmai în favoarea celor care săvârșesc fapte
penale. Starea de pericol este evidențiată și de calitatea pe care o deținea
inculpatul, de autoritatea sa și de atribuțiile de serviciu pe care trebuia să
le îndeplinească și de faptul că tocmai în această calitate a înțeles să
acționeze nu numai contrar legii, ci chiar să zădărnicească anchete aflate în
derulare.
Rezonanța
socială a unor astfel de fapte grave, atât în rândul comunității locale, dar si
la nivelul întregii ordini sociale, intr-un context în care asemenea fapte se
încearcă a fi devoalate, determină o așteptare justificată a opiniei publice
care se așteaptă la o reacție cât mai promptă si eficientă a organelor
judiciare.
În
cazul de față, săvârșirea unor astfel de infracțiuni ca a celea ce ar putea fi
reținute în sarcina inculpatului - incompatibile cu funcția deținută,implicând
atribuții de respectare și aplicare a legii și nu de eludare a ei, având în
vedere natura relațiilor socio-profesionale afectate, face ca lăsarea in
libertate a inculpatului să constituie un pericol real și actual pentru ordinea
publica.
Curtea
Europeana a Drepturilor Omului a acceptat, în cauza Letellier c. Franței, că în
circumstanțe excepționale, prin gravitatea lor deosebită si prin reacția
publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare
socială de natură sa justifice detenția înainte de proces, cel puțin pentru un
timp.
Gradul
de pericol social al faptelor grave săvârșite de persoane care sunt datoare să
aplice legea și să verifice respectarea acesteia este dat și de calitatea
persoanei, iar inculpatul care a abuzat de această funcție, a abuzat de fapt,
de încrederea inerentă funcției publice, iar faptele ilegale afectează direct, prin
percepția creată la nivelul opiniei publice, un întreg corp profesional al
polițiștilor și al organelor de urmărire penală, chemate să aplice legea penală
fără discriminare, tuturor persoanelor și nu să o folosească în interes
propriu.
Periculozitatea
acestor fapte are efecte directe în rândul cetățenilor onești care pot fi
determinați la rândul lor să apeleze la astfel de metode ilegale, încurajați de
comportamentul infracțional al funcționarilor cu atribuții de respectare și
aplicare a legii, care încalcă legea, iar măsura preventivă a arestării este
întemeiată pe elementele substanțiale ce trebuie sa asigure descurajarea unor
astfel de comportamente.
Împotriva
acestei încheieri, în termen legal, inculpatul P.M.M. a declarat recursul de
față, prin care a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie
solicitând, în principal, respingerea propunerii de arestare preventivă, măsură
care a fost apreciată că fiind exagerată, iar în subsidiar, dispunerea unei
alte măsuri preventive fără privare de libertate.
Analizând
recursul declarat, potrivit susținerilor orale ale apărătorului recurentului inculpat,
precum și susținerilor reprezentantului Parchetului, (astfel cum au fost redate
detaliat, mai sus, în partea introductivă a prezentei încheieri) ca și în
raport cu conținutul actelor și lucrărilor de la dosar dar și din oficiu, sub
toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte constată că recursul
declarat este fondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Art.
23 din Constituția României garantează libertatea individuală și siguranța
persoanei.
Din
prevederile acestui text constituțional art. 23 rezultă interesul evident pe
care l-a manifestat legiuitorul constituțional în legătură cu reglementarea
clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul
faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate
prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care
afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre
principiile constituționale.
Prin
urmare, art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație
juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești,
judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor
reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să
se deruleze.
În
conformitate cu dispozițiile art. 5, paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice
persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul
după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod
arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate,
circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile
art. 5, paragraful 1 lit. c) din CEDO.
Potrivit
textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată
sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
În
materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația
națională și la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea
sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și
menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de
procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie
compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului
împotriva arbitrariului.
Conform
dreptului intern, respectiv, dispozițiilor art. 149
1
C. proc. pen.,
procurorul poate solicita arestarea preventivă a inculpatului, în cursul
urmăririi penale, „dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și
există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148” C. proc. pen., când
consideră că este în interesul urmăririi penale luarea acestei măsuri și „numai
după ascultarea inculpatului, în prezența apărătorului”.
Articolul
143 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „măsura reținerii poate fi luată numai după
ascultarea învinuitului sau inculpatului în prezența apărătorului, dacă sunt probe
sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”.
Art.
68
1
C. proc. pen., definind noțiunea de indicii temeinice, precizează
că acestea există „atunci când din datele existente în cauză, rezultă
presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte
premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta”.
Astfel
cum a statuat și instanța de contencios european, pericolul de împiedicare a
bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de
autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (cauza Becciev c. Moldovei).
La fel este și cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate
intra în discuție din perspectiva art. 5, în aceste circumstanțe excepționale,
și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi
considerat ca relevant și suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură
să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr
ordinea publică (cauza Letellier c. Franței). La menținerea unei persoane în
detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea
faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul
persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legătura cu
familia ( cauza Neumeister c. Austriei).
În
ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a
fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va
dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar
natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de
plano pe inculpat la dreptul legal și constituțional de a fi pus în libertate
în cursul procedurii; aceasta cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea
timpului, rezonanța socială negativă a faptelor se estompează.
A
considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie
arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului
cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care,
eventual, s-ar pronunța în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate
în cursul procedurii, este nepermis, fiind contrar legii.
Pe
de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5
din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,
consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite
așa cum s-a arătat, derogări dar numai în cazuri excepționale, care reclamă
protejarea interesului public.
Tulburarea
ordinii publice, provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate
constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din
detenție provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că, prin lăsarea
acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată.
Ori
de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată
este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Natura
faptelor, gravitatea și efectele lor nu justifică, în sine, necesitatea
continuării prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea
acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
Cu
privire la persoana inculpatului P.M.M., Înalta Curte reține că nu este
cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de
studii superioare, are o familie închegată, cu un copil minor în întreținere.
Înlocuirea
măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin intruzivă se
impune a fi dispusă și din perspectiva art. 5 paragraf 3 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia, „orice persoană arestată sau deținută
în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol are
dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unor garanții care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Înalta
Curte, în baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și
temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura
obligării de a nu părăsi țara constată că această măsură este justificată, în
raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența Curții Europene și cu
probele existente la dosarul cauzei.
Așa
fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385
15
pct. 2 lit. a) C. proc.
pen., urmează să admită recursul declarat de inculpatul P.M.M., să dispună
casarea încheierii atacate și, rejudecând, să respingă propunerea de arestare
preventivă a inculpatului P.M.M., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - serviciul teritorial
Alba Iulia.
Totodată,
va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului P.M.M. de sub puterea
mandatului de arestare preventivă nr. 11 din 8 martie
2012, emis de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr.
219/57/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
În
baza art. 149
1
alin. (12), raportat la art. 146 alin. (11
1
)
cu referire la art. 145
1
alin. (1) și (2) C. proc. pen., va lua față
de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara, pe o durată de 30 de zile de
la data punerii efective în libertate a acestuia.
Potrivit
art. 145
1
, raportat la art. 145 alin. (1
1
) și (1
2
)
C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, va dispune ca
inculpatul să respecte următoarele obligații:
-
să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de
judecată, ori de câte ori este chemat;
-
să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază,
conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de
câte ori este chemat;
-
să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar;
-
să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
-
să nu ia legătura cu numiții P.E.I., S.D., L.E.I., B.I.M., O.V., H.M.G. și D.N.
Va
fi atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2
2
)
C. proc. pen., în sensul că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau
obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării
preventive.
Va
dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 145
1
raportat
la art. 145 alin. (2
1
) C. proc. pen.
Cheltuielile
judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial cuvenit apărătorului
desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului
Justiției.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D I S
P U N E
Admite
recursul declarat de inculpatul P.M.M. împotriva încheierii penale nr. 1/ MP
din 8 martie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul
nr. 219/57/2012.
Casează
încheierea atacată și, rejudecând:
Respinge
propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M., formulată de Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională
Anticorupție - serviciul teritorial Alba Iulia.
Dispune
punerea de îndată în libertate a inculpatului P.M.M. de sub puterea mandatului
de arestare preventivă nr. 11 din 8 martie 2012 emis de Curtea de Apel Alba Iulia,
secția penală, în Dosarul nr. 219/57/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
În
baza art. 149
1
alin. (12) raportat la art. 146 alin. (11
1
)
cu referire la art. 145
1
alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispune
luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara, pe o durată de
30 de zile de la data punerii efective în libertate a acestuia.
Potrivit
art. 145
1
raportat la art. 145 alin. (1
1
) și (1
2
)
C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul va
respecta următoarele obligații:
-
să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de
judecată ori de câte ori este chemat;
-
să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază,
conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de
câte ori este chemat;
-
să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar;
-
să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
-
să nu ia legătura cu numiții P.E.I., S.D., L.E.I., B.I.M., O.V., H.M.G. și D.N.
Atrage
atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2
2
) C.
proc. pen., în sensul că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau
obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării
preventive.
Dispune
efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 145
1
raportat la art.
145 alin. (2
1
) C. proc. pen.
Cheltuielile
judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul
parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei, se va
plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi 14 martie 2012.