ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: La 8 martie 2012 a fost înregistrat pe rolul Curți de Apel Alba Iulia, secția penală, Dosarul nr. 219/57/2012 având ca obiect propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Națională Anticorupție - serviciul teritorial Alba Iulia, de luare a măsurii arestării preventive pentru o perioadă de 29 de zile, față de inculpatul P.M.M. În propunerea de arestare preventivă D.N.A. - serviciul teritorial Alba Iulia a arătat că inculpatul P.M.M. este cercetat comiterea infracțiunilor de: - favorizare a infractorului, prevăzută de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 264 C. pen.

- omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) C. pen. - fals intelectual, prevăzuta de art. 289 C. pen. - uz de fals, prevăzuta de art. 291 C. pen. - încercare a de a determina mărturia mincinoasă, prevăzuta de art. 261 C. pen. și că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. Prin rezoluțiile nr. 30/P/2012 din 10 februarie 2012 si 6 martie 2012 fată de P.M.M. s-a început urmărirea penala pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus - arătate iar prin ordonanțele cu același număr din data de 7 martie 2012, față de acesta a fost pusă in mișcare acțiunea penală, fiind reținut pe o perioada de 24 de ore, începând cu data de 7 martie 2012, ora 11.00, până la data de 8 martie 2011, ora 11.00.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin Încheierea penală nr. 1/ MP din 8 martie 2012, a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M. formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - serviciul teritorial Alba Iulia și în temeiul art. 149 alin. 10, raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului P.M.M., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare, conform art. 149 C. proc. pen. Cheltuielile judiciare avansate de stat au rama în sarcina acestuia. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Inculpatul P.M.M.

este ofițer de poliție având gradul de comisar șef, și îndeplinind de la data de 1 august 2011, funcția de șef al Poliției Orașului Teiuș. În subordinea sa se aflu agentul șef adjunct P.E.I., inspectorul B.I.M., agentul L.E.I. și agentul D.N. La 18 octombrie 2011, în calitate de agent șef adjunct în cadrul Politiei Orașului Teiuș - Formațiunea Ordine și Siguranța Publică, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, P.E.I. a sancționat contravențional cu suma de 500 lei, pe numitul S.D. Ulterior, la cererea inspectorului B.I.M.,a distrus exemplarul original al procesului-verbal de contravenție nr. X pe care anterior l-a întocmit, a rescris conținutul aceluiași proces-verbal, înlocuind sancțiunea amenzii cu cea a avertismentului, unității de poliție cauzându-i-se o tulburare însemnată bunului mers al activității, corelativ contravenientul fiind avantajat patrimonial (art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, rap.

la art. 248 C. pen.). Ulterior, contravenientului S.D. - agent de pază la SC B. SRL Teiuș, i s-a desfăcut contractul de muncă pentru săvârșirea acestei contravenții. Întrucât din discuțiile purtate de martorii H.M.G. - șeful Fabricii B. Teiuș (filele 122-124 d. urm. pen.) și O.V. - șef al pazei Fabricii B. Teiuș (filele 125-128 d. urm. pen.), cu S.D. acesta Ie-a relatat celor doi că și-a rezolvat situația, în sensul că i-a fost anulată amenda, cei doi martori, la data de 26 octombrie 2011, s-au deplasat la sediul Poliției Teiuș pentru a discuta cu inculpatul P.M.M. despre existența a 2 sancțiuni contravenționale pentru aceeași faptă. Cu această ocazie, inculpatul P.M.M. a fost informat de către cei 2 martori asupra situației în care, pentru aceeași contravenție au fost întocmite doua procese-verbale cu sancțiuni diferite.

Inculpatul a efectuat verificări asupra celor relatate de martori, constatând că afirmațiile celor doi sunt reale. Starea de fapt i-a fost confirmată atât de către agentul sef adjunct P.E.I., cât și de inspectorul B.I.M. Cu toate că avea calitatea de conducător al unității de politie și avea obligația de a sesiza organele judiciare cu privire la săvârșirea unei fapte penale chiar de către cel puțin unul dintre subordonații săi, inculpatul P.M.M. i-a cerut agentului P.E.I. sa întocmească un raport (fila 44 d. urm. pen.) în legătura cu aceasta situație, din conținutul actului întocmit rezultând ca P.E.I. a arătat împrejurarea ca a distrus procesul-verbal inițial si a întocmit un altul din dorința de a-l ajuta pe contravenient să nu își piardă locul de muncă.

Mai mult, în intervalul de timp cuprins între 26 octombrie 2011, când a luat la cunoștință de săvârșirea unei fapte penale de către subordonatul său, și 10 ianuarie 2012, data sesizării Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, care a efectuat ancheta față de agentul de poliție P.E.I., inculpatul nu a luat nici o măsură pentru a înștiința organele judiciare sau pe șefii săi ierarhici asupra faptului că un polițist, aflat în exercițiul atribuțiunilor sale de serviciu, a săvârșit o faptă penală. După începerea urmăririi penale față de P.E.I., la data de 13 ianuarie 2012, organele de anchetă au solicitat Primăriei Stremț - localitatea de domiciliu a contravenientului S.D., să comunice dacă procesul verbal cu sancțiunea amenzii de 500 lei a fost dat în debit.

Aflând despre această situație de la Primarul corn. Stremț, inculpatul P.M.M., la data de 16 ianuarie 2012, a emis și semnat o adresă către Primăria Stremț (fila 117 d. urm. pen.), adresă însoțită de copia procesului-verbal al cărui exemplar original știa ca fusese distrus, ajutându-l astfel pe P.E.I. și îngreunând urmărirea penală in desfășurare fața de acesta. Adresa și copia procesului-verbal conținând sancțiunea amenzii au fost puse la dispoziția lui P.E.I. de inculpatul P.M.M. și au fost depuse personal de P.E.I. la Primăria comunei Stremț, în vederea punerii in executare a sancțiunii amenzii. Ulterior, la dispoziția inculpatului, P.E.I. si martora L.E.I. s-au deplasat la domiciliul contravenientului S.D.

pentru a-l determina sa achite amenda, fapt care s-a și petrecut, aceste aspecte rezultând din declarațiile martorilor S.D. (filele 119-121 d. urm. pen.), L.E.I. (filele 129-132 d. urm. pen.), P.E.I. (filele 133-137 d. urm. pen.). De menționat că suma de bani cu care S.D. a achitat amenda i-au fost înmânați acestuia de către martora L.E.I., care ar fi avut o datorie la contravenient. După achitarea amenzii în condițiile dispuse de către inculpat, chitanța doveditoare a fost preluată de la contravenientul S.D. de către cei doi agenți de poliție și remisă în aceeași zi în mod direct inculpatului P.M.M. atunci când aceștia s-au întors la sediul poliției. Agentul șef adjunct P.E.I. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 57/P/2012 din 26 ianuarie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba-Iulia pentru fapte de corupție.

Rezultând implicarea a doi ofițeri de poliție judiciară (P.M.M. si B.I.M.) în acțiunile de ascundere a acestor nelegalități, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba s-a dispus disjungerea si declinarea cauzei la DNA - serviciul teritorial Alba-Iulia, in vederea efectuării cercetărilor. Realizând gravitatea situației, cu scopul de a putea invoca cauza de nepedepsire a desistării, inc. P.M.M. a întocmit înscrisul denumit „proces-verbal” pe care l-a datat 4 ianuarie 2012 (filele 106-109 d. urm. pen.) și înregistrat la data de 18 ianuarie 2012, în cuprinsul căruia a consemnat că s-a sesizat cu privire la faptele penale ale numitului P.E.I.; înscrisul a fost depus ulterior la I.P.J.

Alba - Compartimentul Control Intern. La fel, inculpatul a tehnoredactat un „proces-verbal”, tot cu data de 4 ianuarie 2012 pe care l-a înregistrat cu data de 18 ianuarie 2012, în care arăta în esență, că doar la 4 ianuarie 2012, găsind în mapa de lucrări documentația referitoare la sancțiunile contravenționale, a aflat că procesul verbal cu sancțiunea contravențională a amenzii a fost rupt. Din verificările efectuate (filele 47-48 d. urm. pen.) a rezultat că, în realitate, înscrisul denumit „proces-verbal” a fost întocmit în ziua de 19 ianuarie 2012, ora 18 47 ; ca atare, realitatea scriptică nu corespunde celei faptice iar procesul-verbal are valoarea unui înscris „pro causa”, in vederea înlăturării răspunderii penale.

Prin atestarea unei date nereale în acest înscris, inculpatul P.M.M. a urmărit de fapt să inducă din nou în eroare organele judiciare cu privire la buna sa credință și la modul în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu respectiv că s-ar fi sesizat la o dată anterioară formarii dosarului penal privind pe P.E.I. Ulterior, după declanșarea anchetei penale în ce-l privește, inculpatul P.M.M. a luat legătura cu martorul D.N. și cu P.E.I., subordonați ai săi, cărora Ie-a indicat conținutul concret al declarațiilor pe care aceștia urmau să le dea la D.N.A. - serviciul teritorial Alba-Iulia astfel încât prin administrarea acestor probe să-i fie asigurată scăparea și, în cele din urmă, exonerarea sa de răspundere penală.

La fel, inculpatul P.M.M. a întreprins, in mod repetat, acțiuni de determinare a subordonaților chemați in calitate de martori in cauză, pentru ca aceștia sa dea declarații care să îi fie favorabile și să îl disculpe. Relevante in acest sens sunt discuțiile cu martorul D.N., purtate și interceptate înainte ca acesta sa fie audiat in calitate de martor in cauza, în care îi cere in mod explicit „să nu îl bage în necaz și să confirme varianta lui” (filele 81-83 d. urm. pen.). De asemenea, martora L.E.I. a pus la dispoziție o înregistrare audio din care a reieșit faptul că inculpatul P.M.M. a încercat să influențeze declarația martorului P.E.I. căruia i-a solicitat să declare că a văzut că la data de 04 ianuarie 2012 a redactat olograf procesul-verbal de sesizare cu privire la fapte comise de către martor (fila 97 d. urm. pen.).

Instanța de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., existând probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul P.M.M. ar fi săvârșit faptele de care este acuzat - fapte prevăzute de legea penală - și există totodată cazurile în care se dispune arestarea inculpatului prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen. S-a reținut că din coroborarea actelor existente la dosarul cauzei, a declarațiilor martorilor, a proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate de martorii P.E.I. cu L.E.I.

și ambientale a discuțiilor purtate de inculpat cu martorul D.N., a rapoartelor ridicate, a actelor ridicate de la Poliția Teiuș și de la Primăria Stremț, precum și din declarațiile inculpatului rezultă existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca acesta să fi săvârșit infracțiunile, fapte care sunt incompatibile cu funcția deținută ca ofițer de poliție cu funcție de comandă, care trebuia să vegheze la respectarea și aplicarea legii. Cu privire la temeiurile arestării: S-a reținut că în cauză există temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. „există date că acesta încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă” deoarece din discuțiile înregistrate ambiental, purtate de inculpat cu martorul D.N.

(filele 77-79 și 81-83 d. urm. pen.), a rezultat cu evidență că inculpatul l-a instruit pe martor ce anume să declare când va fi întrebat de către organele de ancheta, atrăgându-i atenția să declare în așa fel încât „să nu îl bage la necaz”. La fel, din înregistrarea depusă de martora L.E.I. (filele 87-97 d. urm. pen.), înregistrare conținând o discuție telefonică purtată de martoră cu P.E.I., rezultă preocuparea inculpatului de a influența, prin depozițiile martorilor anchete, în așa fel încât să nu rezulte implicarea sa. S-a arătat că Jurisprudența CEDO a statuat că, în cazul infracțiunilor de corupție sau în legătură cu faptele de corupție, controlul continuu și limitarea contactului inculpatului cu alte persoane poate fi esențial în a putea evita ascunderea probelor și, mai important, influențarea martorilor (Dudek vs. Polonia).

În speța prezentă, faptele prezumat a fi fost săvârșite de către inculpat sunt dintre acelea în legătură cu serviciul și se referă la infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției, fapte presupus a fi fost săvârșite de o persoană pusă să vegheze la respectarea și aplicarea legii, astfel că și în acest caz se justifică detenția provizorie. De altfel, interesul public pentru apărarea ordinii de drept și înfăptuirea justiției este precumpănitor față de libertatea persoanei, iar acuzația săvârșirii unor fapte de asemenea natură justifică necesitatea detenției preventive a inculpatului.

Curtea a apreciat că printre riscurile pertinente care sunt de natură să justifice luarea față de inculpat a măsurii detenției provizorii sunt acelea că inculpatul odată eliberat va suprima probe sau va exercita presiuni asupra martorilor, ori va stabili înțelegeri dăunătoare anchetei, cu diferite persoane capabile să-i ofere un sprijin (Ringeisen/ Austria 1998). S-a mai reamintit că, în speța de față, este justificată plasarea inculpatului în detenție, cel puțin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe. În ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a arătat că prima cerință este îndeplinită pentru trei dinte acuzații, cele care se referă la fapte împotriva înfăptuirii justiției, întrucât infracțiunile pentru care se solicita arestarea preventivă se sancționează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.

Curtea de Apel a mai reținut că starea de pericol concret pentru ordinea publică este evidentă și se reflectă în amploarea cazurilor de nerespectare a legii chiar de către persoanele abilitate și obligate de lege să vegheze la respectarea ei, persoane bănuite a acționa tocmai în favoarea celor care săvârșesc fapte penale. Starea de pericol este evidențiată și de calitatea pe care o deținea inculpatul, de autoritatea sa și de atribuțiile de serviciu pe care trebuia să le îndeplinească și de faptul că tocmai în această calitate a înțeles să acționeze nu numai contrar legii, ci chiar să zădărnicească anchete aflate în derulare. Rezonanța socială a unor astfel de fapte grave, atât în rândul comunității locale, dar si la nivelul întregii ordini sociale, intr-un context în care asemenea fapte se încearcă a fi devoalate, determină o așteptare justificată a opiniei publice care se așteaptă la o reacție cât mai promptă si eficientă a organelor judiciare.

În cazul de față, săvârșirea unor astfel de infracțiuni ca a celea ce ar putea fi reținute în sarcina inculpatului - incompatibile cu funcția deținută,implicând atribuții de respectare și aplicare a legii și nu de eludare a ei, având în vedere natura relațiilor socio-profesionale afectate, face ca lăsarea in libertate a inculpatului să constituie un pericol real și actual pentru ordinea publica. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a acceptat, în cauza Letellier c. Franței, că în circumstanțe excepționale, prin gravitatea lor deosebită si prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură sa justifice detenția înainte de proces, cel puțin pentru un timp.

Gradul de pericol social al faptelor grave săvârșite de persoane care sunt datoare să aplice legea și să verifice respectarea acesteia este dat și de calitatea persoanei, iar inculpatul care a abuzat de această funcție, a abuzat de fapt, de încrederea inerentă funcției publice, iar faptele ilegale afectează direct, prin percepția creată la nivelul opiniei publice, un întreg corp profesional al polițiștilor și al organelor de urmărire penală, chemate să aplice legea penală fără discriminare, tuturor persoanelor și nu să o folosească în interes propriu.

Periculozitatea acestor fapte are efecte directe în rândul cetățenilor onești care pot fi determinați la rândul lor să apeleze la astfel de metode ilegale, încurajați de comportamentul infracțional al funcționarilor cu atribuții de respectare și aplicare a legii, care încalcă legea, iar măsura preventivă a arestării este întemeiată pe elementele substanțiale ce trebuie sa asigure descurajarea unor astfel de comportamente. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, inculpatul P.M.M. a declarat recursul de față, prin care a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie solicitând, în principal, respingerea propunerii de arestare preventivă, măsură care a fost apreciată că fiind exagerată, iar în subsidiar, dispunerea unei alte măsuri preventive fără privare de libertate.

Analizând recursul declarat, potrivit susținerilor orale ale apărătorului recurentului inculpat, precum și susținerilor reprezentantului Parchetului, (astfel cum au fost redate detaliat, mai sus, în partea introductivă a prezentei încheieri) ca și în raport cu conținutul actelor și lucrărilor de la dosar dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Art. 23 din Constituția României garantează libertatea individuală și siguranța persoanei. Din prevederile acestui text constituțional art. 23 rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituțional în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive.

Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale. Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze. În conformitate cu dispozițiile art. 5, paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5, paragraful 1 lit. c) din CEDO. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Conform dreptului intern, respectiv, dispozițiilor art. 149 1 C. proc. pen., procurorul poate solicita arestarea preventivă a inculpatului, în cursul urmăririi penale, „dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148” C. proc.

pen., când consideră că este în interesul urmăririi penale luarea acestei măsuri și „numai după ascultarea inculpatului, în prezența apărătorului”. Articolul 143 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „măsura reținerii poate fi luată numai după ascultarea învinuitului sau inculpatului în prezența apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”. Art. 68 1 C. proc. pen., definind noțiunea de indicii temeinice, precizează că acestea există „atunci când din datele existente în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta”. Astfel cum a statuat și instanța de contencios european, pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (cauza Becciev c. Moldovei).

La fel este și cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5, în aceste circumstanțe excepționale, și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant și suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (cauza Letellier c. Franței). La menținerea unei persoane în detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legătura cu familia ( cauza Neumeister c. Austriei).

În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat la dreptul legal și constituțional de a fi pus în libertate în cursul procedurii; aceasta cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului, rezonanța socială negativă a faptelor se estompează. A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care, eventual, s-ar pronunța în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii, este nepermis, fiind contrar legii.

Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite așa cum s-a arătat, derogări dar numai în cazuri excepționale, care reclamă protejarea interesului public. Tulburarea ordinii publice, provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că, prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea și efectele lor nu justifică, în sine, necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice. Cu privire la persoana inculpatului P.M.M., Înalta Curte reține că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, cu un copil minor în întreținere. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin intruzivă se impune a fi dispusă și din perspectiva art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia, „orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unor garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”. Înalta Curte, în baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența Curții Europene și cu probele existente la dosarul cauzei. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., urmează să admită recursul declarat de inculpatul P.M.M., să dispună casarea încheierii atacate și, rejudecând, să respingă propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - serviciul teritorial Alba Iulia.

Totodată, va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului P.M.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 11 din 8 martie 2012, emis de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. 219/57/2012, dacă nu este arestat în altă cauză. În baza art. 149 1 alin. (12), raportat la art. 146 alin. (11 1 ) cu referire la art. 145 1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., va lua față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara, pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a acestuia. Potrivit art. 145 1 , raportat la art. 145 alin. (1 1 ) și (1 2 ) C. proc.

pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, va dispune ca inculpatul să respecte următoarele obligații: - să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; - să nu ia legătura cu numiții P.E.I., S.D., L.E.I., B.I.M., O.V., H.M.G. și D.N. Va fi atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2 2 ) C. proc.

pen., în sensul că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive. Va dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 145 1 raportat la art. 145 alin. (2 1 ) C. proc. pen. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursul declarat de inculpatul P.M.M. împotriva încheierii penale nr. 1/ MP din 8 martie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 219/57/2012. Casează încheierea atacată și, rejudecând: Respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - serviciul teritorial Alba Iulia. Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului P.M.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 11 din 8 martie 2012 emis de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. 219/57/2012, dacă nu este arestat în altă cauză. În baza art. 149 1 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (11 1 ) cu referire la art. 145 1 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., dispune luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara, pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a acestuia. Potrivit art. 145 1 raportat la art. 145 alin. (1 1 ) și (1 2 ) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul va respecta următoarele obligații: - să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; - să nu ia legătura cu numiții P.E.I., S.D., L.E.I., B.I.M., O.V., H.M.G.

și D.N. Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2 2 ) C. proc. pen., în sensul că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurii sau obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive. Dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 145 1 raportat la art. 145 alin. (2 1 ) C. proc. pen. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2012.