ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7041/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7041/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 82 din 16 ianuarie

2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată

de Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul M.D., reținând

că pârâtul a fost returnat din Spania pentru că „a depășit limitele legalității

șederii pe teritoriul unui stat fără viză”, însă la data de 1 ianuarie 2007

România a aderat la Uniunea Europeană. De aceea, normele europene devin drept

intern, iar libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a

fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru

libertăți fundamentale ale Pieței Interne.

În legislația țării noastre, sediul

materiei îl reprezintă Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 care se coroborează cu

prevederile art. 25 din Constituție.

A reținut tribunalul, că trebuie

avute în vedere și dispozițiile art. 20, text constituțional care prevede că

dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor

fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte,

iar dacă există neconcordanță între aceste pacte și tratate și legile interne

au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția

sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, sunt incidente și

prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, față de care drepturile ce

compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări, însă limitările

trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie

necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării

și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

S-a mai reținut, că returnarea

pârâtului din Spania, în baza acordului dintre România și această țară privind

readmisia, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe

atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 282 A din 9

mai 2007, a luat act de renunțarea Ministerului Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul București la judecarea apelului și a respins apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre,

în esență, instanța de apel a reținut că instanța română trebuie să aprecieze

necesitatea restrângerii dreptului la liberă circulație prin raportare la

ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei astfel de măsuri, iar

faptul că autoritățile spaniole au dispus expulzarea pârâtului nu este

suficient pentru a se interzice dreptul la liberă circulație al acestuia.

Articolul 25 din Constituție prevede

că cetățenii români au dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor

membre ale Uniunii Europene, iar excepțiile de la această regulă se regăsesc în

art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 și în art. 27 din Directiva

2004/38/CE.

Legea internă prevede posibilitatea

restrângerii dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost

returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, însă art. 27 din

Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ doar 3 situații în care se poate

restrânge libertatea de circulație a persoanelor și anume: afectarea ordinii

publice, siguranței publice sau sănătății publice.

A reținut instanța de apel, că norma

internă prevede o categorie mai largă de situații posibile în care se dispune

restrângerea dreptului la liberă circulație și, pentru că dispozițiile

Directivei 2004/38/CE nu au fost transpuse în dreptul intern, se face aplicarea

efectului direct al Directivei la situația de fapt din prezenta cauză.

Din declarația dată de pârât rezultă

că acesta a plecat legal din țară la data de 14 septembrie 2005 și a locuit în

Spania până la data de 4 septembrie 2006, când a fost reținut de poliția

spaniolă în urma unui control de rutină. Nu a fost judecat de autoritățile

spaniole, iar simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea spaniolă nu

poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate

publică.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență,

a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 5 octombrie 2006, în

baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat. Măsura restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație cu privire la statul de pe

teritoriul căruia a fost returnat un cetățean român este prevăzută de art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005 și se circumscrie situațiilor expres prevăzute

de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a

ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din

România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și

extern.

În acest sens, s-a pronunțat și

Curtea Constituțională prin deciziile nr. 855 din 28 noiembrie 2006 și nr. 901

din 5 decembrie 2005.

S-a mai arătat, că Legea nr.

248/2005 asigură implementarea prevederilor constituționale, precum și a art.

29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 2 din Pactul

internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 12 din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Conform art. 25 din Constituție,

libertatea circulației cetățenilor nu este absolută. Ea trebuie să se

desfășoare potrivit unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de Legea nr.

248/2005, ale căror prevederi sunt aplicabile și după momentul aderării, actul

normativ arătând în mod expres care sunt dispozițiile ce nu se mai aplică după

această dată.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd limitativ care sunt obligațiile cetățenilor români pe perioada

șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a drepturilor

Omului stipulează „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om

nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul

de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora …”.

Protocolul nr. 4 definește

libertatea de circulație în art. 2, iar în paragraful 4 se prevede că

drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone

determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt

justificate de interesul public într-o societate democratică.

S-a mai arătat, că alin. (9) al

anexei VII la Legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind

aderarea României și a Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană, reglementează

posibilitatea ca România și vechile state membre ale Uniunii Europene să deroge

de la dispozițiile art. 2 din Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, pentru cetățenii Uniunii

Europene și membrii familiilor acestora, această derogare putând viza acele dispoziții

ce preiau prevederile din Directiva 68/360/CEE, care nu pot fi disociate de

dispozițiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968.

Prin urmare, prin alin. (9) al

anexei VII la Legea nr. 157/2005 s-a suspendat aplicarea Directivei nr.

2004/38/CE pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României, în privința

lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2) al anexei VII din aceeași

lege, care vizează persoanele ce muncesc legal într-un stat membru al Uniunii

Europene pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin 12 luni.

Chiar dacă art. 40 al Directivei

2004/38/CE prevede transpunerea în legislația internă, Directiva nu face parte

de drept din legislația internă, ci impune statelor membre o obligație de

rezultat și lasă autorităților naționale competențele legate de forma și

mijloacele utilizate în acest scop.

Returnarea unui cetățean român

dintr-un stat membru al Uniunii Europene în baza unui acord de readmisie se

aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică a respectivului stat membru,

însă doar acel stat al Uniunii poate cenzura valabilitatea măsurii de

returnare, iar prin restrângerea dreptului la liberă circulație nu se încalcă

dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație cuprinse în

Directiva 2004/38/CE, deoarece măsura se referă la propriul resortisant,

cetățean român, și nu la resortisanții altor state.

Mai susține recurenta, că Legea nr.

248/2005 își găsește aplicabilitatea și în temeiul principiilor de drept civil,

pentru că la data returnării România nu era membră a Uniunii Europene, iar

pentru a determina legea aplicabilă fiecărui caz în parte este necesar să se

aibă în vedere momentul apariției situației juridice care a determinat

aplicarea legii.

În finalul declarației de recurs,

recurenta solicită să se admită recursul, să se schimbe hotărârea apelată și să

se admită cererea de restrângere a exercitării dreptului de liberă circulație a

„intimatei C.N. în Portugalia”.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

În prezenta cauză a fost soluționată

cererea recurentei-reclamante pentru restrângerea dreptului la liberă

circulație a pârâtului M.D., returnat din Spania, așa cum precizează și

recurenta în prima pagină din declarația de recurs.

De aceea, referirea la intimata C.N.

returnată din Portugalia nu privește decizia atacată cu recurs.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 248 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul celui în

cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că

drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere ilegală, dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării

României la Uniunea Europeană, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt

de imediată aplicare.

Față de prevederile din anexa VII la

Legea nr. 157/2005, nu se poate reține că a fost suspendată aplicarea art. 27

din Directiva 2004/38/CE, așa cum susține recurenta.

Textul invocat de recurentă privește

anumite dispoziții din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispozițiile din

Directiva 68/360/CEE și care nu pot fi disociate de cele din Regulamentul CEE

nr. 1612/1968, a căror aplicare este amânată în temeiul alin. (2)-(5), (7) și

(8). Directiva 68/360/CEE a Consiliului și Regulamentul Consiliului (CEE) nr.

1612/1968 au fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe

naționalitatea lucrătorilor, în ceea ce privește încadrarea în muncă,

remunerarea și alte condiții de muncă și dreptul acestor lucrători de a se

deplasa liber în cadrul Comunității pentru a desfășura o activitate salarială.

Prin urmare, posibilitatea derogării

privește numai libertatea de a circula și locui în cadrul Comunității a

oricărui resortisant, asigurând accesul la încadrarea în muncă și egalitatea de

tratament în exercitarea muncii și nu, în general, libertatea de circulație.

Or, în prezenta cauză nu s-a dovedit

că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Spania pentru ședere ilegală. Acesta nu a fost judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale și nu s-a dovedit că a săvârșit vreo faptă care

să justifice restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație.

De aceea, măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație al intimatului-pârât doar pentru faptul că a

fost returnat pentru ședere ilegală în Spania nu ar respecta principiul

proporționalității și nu s-ar întemeia exclusiv pe comportamentul acestuia.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 282/A din 9 mai 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie

2007.