ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 141/2013

Asupra recursului civil de față; Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanța sub nr. 9378/25 aprilie 2002, reclamanta P.D. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul și Consiliul Local Techirghiol, Mănăstirea Sfânta Măria Techirghiol, SC C. SA și SC H. SRL Techirghiol: anularea parțială a contractului de concesiune din 18 iulie 1997 încheiat între Consiliul Local Techirghiol și M. Sfânta Măria pentru terenul de 147,36 mp; constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC H. și Primăria Techirghiol; constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare între SC C. și Mănăstirea Sfânta Măria, vânzare avizată prin H.G. nr. 574/1999.

Urmare emiterii a două dispoziții în temeiul Legii nr. 10/2001, la termenul din 20 februarie 2003 au fost formulate precizări, arătându-se că obiectul acțiunii îl constituie desființarea dispozițiilor nr. 208 din 07 martie 2002 și 216 din 20 martie 2002 emise de Primarul orașului Techirghiol și obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în orașul Techirghiol, alcătuit din teren de 1.000 mp. și construcții, potrivit art. 20 și următoarele din Legea nr. 10/2001, iar în contradictoriu cu SC H. SRL, SC C. SA, SC E. SA și Mănăstirea Sfânta Măria - constatarea nulității absolute a contractului de concesiune, a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC C. și Mănăstirea Sfânta Măria în temeiul H.G.

nr. 574/1999, precum și a tuturor actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA (raportul de lichidare și procesul verbal de predare primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL construcția și terenul în suprafață de 160,46 mp), cât și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA și SC H. SRL, autentificat la 09 aprilie 2002. Prin sentința civilă nr. 2190 din 7 decembrie 2007 a Tribunalului Constanța a fost respinsă ca nefondată acțiunea, fiind respinse ca nedovedite și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de pârâți. Împotriva sentinței menționate anterior a declarat apel reclamanta. Prin decizia nr. 431/C din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a respins apelul ca nefondat, a obligat apelanta reclamantă la plata către Mănăstirea (M.) Sf.

Măria Techirghiol a 2800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expertiză și avocat), precum și a 1500 lei cu același titlu către SC H. SRL În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. În procedura Legii nr. 10/2001, apelanta reclamantă a pretins constatarea nulității tuturor actelor translative de drepturi operate asupra imobilului situat în Techirghiol, compus din teren în suprafață de 1000 mp și construcție și, pe cale de consecință, constatarea nelegalității dispozițiilor din 7 martie 2002 și 216 din 20 martie 2002 ale Primarului Orașului Techirghiol, finalitatea demersului judiciar fiind restituirea în natură a întregului teren.

Astfel, urmare depunerii în termen legal a notificării nr. 4/2001 de către această parte, Primarul orașului Techirghiol emite inițial dispoziția din 7 martie 2002 prin care propune acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția (în prezent demolată), precum și pentru terenul aferent fostei clădiri, în suprafață de 432,64 mp, care a făcut obiectul unei transmiteri de drept de proprietate cu plată conform H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999, către M. Sf. Măria Techirghiol. Prin aceeași dispoziție se propune acordarea de despăgubiri și pentru suprafața de 160,46 mp care a făcut obiectul unei alte transmisiuni cu titlu oneros particular, respectiv către SC H. SRL, conform H.G. nr. 834/1991.

Ulterior, prin dispoziția din 20 martie 2002, Primarul respinge în parte cererea reclamantei de restituire în natură a terenului, constatând că este posibilă această măsură reparatorie doar pentru 406,90 mp cu cele două corpuri de clădire situate pe acesta; pentru suprafața de 147,36 mp din cea mai sus-menționată, de 406,90 mp, reclamanta urmează să se subroge în drepturile Consiliului Local Techirghiol, ca și concedent potrivit contractului de concesiune din 18 iulie 1995, concesionar fiind M. Sf. Măria. Prin urmare, situația juridică a întregului teren de 1000 mp se prezintă, după cum s-a evidențiat și în raportul de expertiză efectuat de d-na expert A.N. la termenul din 26 octombrie 2007, astfel: - 406,90 mp restituiți în natură apelantei conform dispoziției din 20 martie 2002, teren colorat cu galben pe planul anexă la raport.

Din această suprafață, 147,36 mp sunt concesionați Mănăstirii Sf. Măria Techirghiol conform contractului de concesiune din 18 iulie 1995. - 30,83 mp pentru care SC H. SRL deține titlu de proprietate conform H.G. nr. 834/2001 - colorat cu roz de expert. - 432,64 mp ocupați de M. (Mănăstirea) Sf. Măria, teren hașurat cu verde în expertiză. Acesta este terenul aferent fostei construcții, demolate după emiterea H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999 privind transmiterea, cu plată, a unui imobil din proprietatea SC C. SA Techirghiol în proprietatea Mănăstirii „Sfânta Măria". Legalitatea acestui ultim act normativ a făcut, astfel cum s-a arătat, obiectul controlului de legalitate, pronunțându-se o hotărâre irevocabilă de respingere a excepției de nelegalitate.

Expertiza topografică efectuată de expert A.F. în apel atestă că acest ultim teren este afectat construcției noului edificiu religios al mănăstirii, lotul fiind ocupat de organizarea de șantier și în parte de zidurile ridicate pentru locașul de cult (absida semicirculară, care ocupă 10,30 mp și un perete pe suprafața de 0,70 mp). Deși expertiza nu a identificat pe teren traseele proiectate ale căilor de acces care vor deservi această construcție, s-a arătat că sunt practicate căi de acces prin organizarea de șantier; că în prezent sunt derulate lucrări pe acest teren, care privesc efectuarea racordurilor noii construcții la utilități, iar pentru trotuarul adiacent edificiului vor trebui să fie afectate alte suprafețe din terenul menționat, la finalizarea lucrării.

- 129,63 mp (colorat cu roz de expert) dobândiți de SC H. SRL în urma procedurii de privatizare a SC F. SA, cu preluarea nu doar a corpurilor de construcție constituite ca activ, ci și a dreptului de proprietate asupra terenului aferent, dobândit de antecesor conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat la data de 06 septembrie 1999 de Ministerul Sănătății - contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 2002 la B.N.P. D.C. - filele 35-45 dosar nr. 9378/2002 al Judecătoriei Constanța.

Această situație juridică confirmă justețea soluției pronunțate în primă instanță cât privește legalitatea actelor translative de drepturi încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar și a celor de privatizare a SC F. SA finalizate la 03 mai 1996. Astfel, terenul de 147,36 mp restituit în natură apelantei reclamante, dar grevat de sarcina concesiunii, face parte din lotul mai mare de 2.448 mp pentru care s-a încheiat contractul de concesiune din 18 iulie 1995 între Consiliul Local Techirghiol și M. Sf. Măria (fila 7 fond) pentru realizarea ansamblului arhitectonic religios. Spațiul necesar realizării lăcașului de cult a fost suplimentat prin transmiterea, cu plată, conform H.G.

nr. 574 din 19 iulie 1999, a terenului de 432,64 mp și a construcției ulterior demolate, din proprietatea SC C. SA Techirghiol în proprietatea Mănăstirii „Sfânta Măria'. Acest act normativ a fost succedat de încheierea protocolului de predare-primire datat 20 august 1999, depus în cauză (dosar 9378/2002), iar nu de un contract de vânzare-cumpărare, cum susține apelanta. Edificiul religios a fost realizat, astfel cum atestă atât expertiza topo, cât și actele depuse la termenul din 22 martie 2010 (autorizația de construire nr. 78 din 26 iulie 2007 pentru continuare lucrări, planurile proiectului și procesul-verbal de control al ITM Constanța datat 14 septembrie 2009, care constată că lucrările respectă proiectul de execuție) - filele 111-117 voi.

I apel - fiind evident că terenul împrejmuitor, astfel cum a fost el identificat prin expertizele efectuate, ocupat în prezent de organizarea de șantier, dar destinat în viitor spațiilor necesare derulării activității specifice și căilor de acces în acest ansamblu arhitectonic, nu poate fi restituit în natură. Sunt așadar incidente în speță dispozițiile art. 10 alin. (1) din lege, cât și pct. 10.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (preluate și în pct. 10.1 din Normele aprobate prin H.G.

nr. 250/2007) care se referă la aplicarea măsurii reparatorii prevalente doar la „terenul liber", definit prin normele metodologice ca fiind suprafețele de teren disponibile, respectiv acele terenuri care nu sunt prevăzute în documentațiile de urbanism legal aprobate ca fiind destinate construirii unor noi obiective de utilitate publică (construirea de locuințe sociale sau pentru tineri, construirea de spitale sau școli ori alte obiective de utilitate publică - parcuri etc.). Susținerile apelantei reclamante potrivit cu care aceste transmisiuni patrimoniale au fost realizate cu încălcarea legii și cu nesocotirea propriului drept de proprietate au fost așadar corect înlăturate în primă instanță, în măsura în care nu s-a dovedit că până la apariția legii speciale, reclamanta a inițiat demersuri de notificare a entităților deținătoare, în sensul retrocedării imobilului.

În mod corect s-a stabilit și că nu se poate imputa societății C. că nu a opus titlul său precar la data emiterii H.G. nr. 574/1999 pe considerentul precarității titlului statului asupra terenului, câtă vreme transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut în condițiile și cu respectarea art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, nefiind nici un motiv pentru înlăturarea bunei credințe și a prezumției deținerii cu titlu de proprietar a bunului. Prin urmare, transmiterea cu plată din patrimoniul societății în cel al Mănăstirii exclude incidența acelei reguli statuate prin art. 7 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură, pentru suprafața de 432,64 mp. Pe de altă parte, grevarea uneia dintre suprafețele restituite în natură de sarcina concesiunii născute în temeiul contractului din 18 iulie 1995 nu constituie un impediment pentru aplicarea aceleiași reguli, legea însăși stabilind condițiile în care se rezolvă aceste situații - art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Este evident că, în condițiile imposibilității obiective a restituirii în natură a terenului liber de sarcini, apelanta reclamantă obține conform legii beneficiul patrimonial al concedentului, subrogându-se în poziția contractuală a acestuia. În egală măsură este fondată soluția primei instanțe în legătură cu legalitatea actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA (raportul de lichidare și procesul verbal de predare primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL construcția), cât și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA și SC H. SRL, autentificat sub nr. 750 din 09 aprilie 2002 pentru terenul în suprafață de 160,46 mp.

Sub un prim aspect în acest sens, Curtea a reținut că SC H. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra activului - construcție local F. în urma derulării procedurii de divizare a SC E. SA și cumpărării pachetelor de acțiuni ale FPS și FPP Muntenia, urmată de încheierea protocolului de predare-primire datat 03 mai 1996. Niciuna dintre aceste operațiuni nu a fost contestată de apelanta reclamantă prin prisma unei pretinse nelegalități în derularea procesului de privatizare, singurele critici fiind formulate prin prisma propriului drept de proprietate și al precarității statului acționar. Deci, cum la data notificării, construcția farmaciei se afla în proprietatea SC H. SRL, iar dreptul de proprietate asupra terenului aferent acesteia, consfințit în temeiul H.G.

nr. 834/1991 în favoarea societății privatizate SC E. SA era recunoscut acesteia prin certificatul de atestare a dreptului din 06 septembrie 1999, operațiunile de transfer fiind cu mult anterioare datei de 14 februarie 2001, nu se poate invoca nelegalitatea acestor acte pe considerentul încălcării dreptului evocat de persoana îndreptățită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Sub un al doilea aspect, nu are nici o relevanță faptul că titulara de drept a terenului de 160,46 mp, în speță SC E. SA - al cărei titlu emis de Ministerul Sănătății, care nu este emis în procesul de privatizare și nu a fost niciodată contestat printr-o acțiune în nulitate, în procedura specială - i-a transmis în aprilie 2002 proprietarului construcției situate pe teren, SC H. SRL Conform adresei 2155 din 2 noiembrie 2000, SC E. SA comunică SC H. SRL faptul că valoarea terenului de 160,46 mp a fost inclusă în majorarea de capital social conform actului adițional 1558 din 06 iunie 2000, astfel că transferul dreptului în anul 2002 nu este lovit de nulitate, câtă vreme în procedura privatizării prin cumpărare de acțiuni au fost respectate disp.

art. 7 din H.G. nr. 834/1991. Așa cum s-a statuat constant în jurisprudență, legea specială a stabilit o procedură distinctă de cea a dreptului comun, iar chestiunea existenței unui „bun" în patrimoniul celui care se consideră îndreptățit la măsuri reparatorii nu implică, așa cum pretinde și apelanta, compararea de titluri și preferabilitatea titlului fostului proprietar. Apelând la prevederile Legii nr. 10/2001, partea părăsește cadrul reglementării anterioare, în măsura în care nu a înțeles să acționeze conform dreptului comun până la intrarea în vigoare a legii noi, supunându-se dispozițiilor privitoare la natura de bun restituibil și la prezervarea situațiilor juridice constituite cu bună credință și cu respectarea legii în favoarea unor terți.

Reaua credință a intimaților pârâți și nelegalitatea actelor juridice menționate nu se pot deduce, cum pretinde apelanta, din împrejurarea adresării unor cereri privind situația juridică a imobilului, în 1992 și 1996 către autoritățile locale, în absența dovezilor legate de un demers clar în vederea retrocedării. Pe de altă parte, bunul a intrat în mod abuziv în patrimoniul statului, dar cu titlu (Decretul nr. 92/1950), fiind irelevantă trimiterea la chestiunea precarității titlului statului și neîntemeiată susținerea potrivit căreia – dat fiind acest viciu - terenul trebuie restituit în orice condiții, în natură și fără sarcini. Așadar, chiar dacă la momentul emiterii dispoziției din 7 martie 2002, Primăria Techirghiol nu era unitatea deținătoare a suprafeței de 160,46 mp, propunerea de acordare de despăgubiri era corectă din punct de vedere al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, terenul nefiind susceptibil de restituire în natură.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.D., invocând prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8, 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. În cauză instanțele de fond și de apel au respins cererea de chemare în judecata și respectiv apelul fără să aibă în vedere ca toate actele juridice încheiate de pârâți cu privire la imobilul situat în localitatea Techirghiol, alcătuit din construcții și teren în suprafața de 1000 m.p. sunt afectate de nulitate absoluta. P.D. este singura moștenitoare a lui G.B., care prin contractul de vânzare cumpărare din 21 noiembrie 1932 a devenit proprietarul unui teren în suprafața de 1000 m.p. situat în localitatea Techirghiol. Pe acest teren acesta a ridicat mai multe construcții, imobilul fiind trecut în proprietatea statului în baza Decret nr. 92/1950, fără titlu, fiind preluat abuziv potrivit art. 2 din legea nr. 10/2001.

Așadar, acest imobil se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și-a păstrat calitatea de proprietar al imobilului de mai sus, și toate actele juridice încheiate și care au ca obiect acest imobil sunt afectate de nulitate absoluta.

Drept urmare în speța trebuie aplicat art. 9 și urm. din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "(1) Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, și sa se dispună restituirea în natura a imobilului". În conformitate cu prevederile art. 46 din legea nr. 10/2001 în cauză trebuia să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de concesiune încheiat intre Consiliul local Techirghiol și M. Sfânta Măria cu privire la terenul în suprafața de 147,36 m.p., întrucât acest contract a fost încheiat în mod nelegal cu rea credința de către Consiliul local Techirghiol în condițiile în care încă din anul 1992 (cu revenire în anul 1996) a solicitat restituirea în natura a terenului, astfel cum rezulta din adresele existente la dosarul cauzei.

În respingerea acestui capăt de cerere s-au invocat prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001 republicata și modificata, fără ca instanța să facă referire la ultima teza a acestui articol și anume la faptul daca aceste contracte au fost încheiate potrivit legii. Buna credința a terțului dobânditor este exclusa, deoarece titlul statului, ca titlu aparent, din anul 1996 nu mai avea caracter de notorietate. Încheierea contractului de concesiune mai înainte de soluționarea cererii de restituire în natura înregistrata și a demersurilor făcute constant de reclamanta pentru restituirea bunului, precum și situația juridica a bunului, cunoscuta de parați, nu putea genera eroarea comuna în sensul convingerii pe care toata lumea o are ca statul este adevăratul proprietar.

Validitatea aparentei de drept nu poate fi recunoscuta decât excepțional, deoarece potrivit art. 135 pct. 6 din Constituție, proprietatea este inviolabila și nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publica. Parata subdobânditoare nu este de bună - credință, deoarece cunoștea ca imobilul este revendicat si, mai mult, a urmărit sa eludeze dispozițiile legate care garantau și ocroteau dreptul de proprietate al reclamantei. Terenul în suprafața de 147,36 m.p. astfel cum rezulta din expertiza efectuata în cauza este liber de construcții și poate fi restituit în natura.

În acest condiții nu pot fi reținute afirmațiile instanței de apel potrivit cu care reaua credința a intimaților parați și nelegalitatea actelor juridice menționate nu se pot deduce, din împrejurarea adresării unor cereri privind situația juridica a imobilului, în 1992 și 1996 către autoritățile locale, în absenta dovezilor legate de un demers clar în vederea retrocedării. Trebuia să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat intre SC C. SA în calitate de vânzător și Mănăstirea Sf. Măria în calitate de cumpărător, vânzare avizata prin H.G. nr. 574/1999, pentru aceleași motive expuse anterior. Un alt motiv de nulitate absoluta este acela potrivit cu care SC C. SA nu a fost nici un moment proprietarul terenului aferent astfel cum rezulta din adresa nr. 29 din 06 martie 2007. Neavând calitatea de proprietar al terenului nu avea ce sa transmită către Mănăstirea SF.

Maria. Terenul de 432,64 m.p. transmis cu plata către M. Sfânta Măria, teren pe care se afla și vila este în prezent liber de construcții și poate fi restituit în natura. Nu are nici un fel de relevanta faptul ca în cauza s-a soluționat excepția de nelegalitate privind H.G. nr. 574/1999 în ceea ce privește trecerea cu plata a suprafeței de teren de 432,64 m.p. de la SC C. SA în proprietatea M. SF.

MĂRIA, în condițiile în care SC C. SA nu a fost nici un moment proprietarul terenului aferent vilei astfel cum rezulta din adresa nr. 29 din 06 martie 2007. Referitor la constatarea nulității absolute a raportului de lichidare și procesul verbal de predare-primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL construcția și terenul în suprafața de 160,46 m.p., în urma dizolvării și lichidării SC F. SA precum și a contractului de vânzare cumpărare din 09 aprilie 2002 încheiat intre SC E. SA și SC H. SRL având ca obiect terenul în suprafața de 160,46 m.p., recurenta a arătat că buna credința a terțului dobânditor SC H. SRL este exclusa, deoarece titlul statului, ca titlu aparent, din anul 1996 nu mai avea caracter de notorietate.

Începerea și derularea procesului de privatizare mai înainte de soluționarea cererii de restituire în natura înregistrata și a demersurilor făcute constant de reclamanta pentru restituirea bunului, precum și situația juridica a bunului, cunoscuta de parați, nu putea genera eroarea comuna în sensul convingerii pe care toata lumea o are ca statul este adevăratul proprietar. Parata subdobânditoare nu este de bună - credință, deoarece cunoștea ca imobilul este revendicat si, mai mult, părțile au urmărit sa eludeze dispozițiile legale care garantau și ocroteau dreptul de proprietate al reclamantei. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Recurenta a invocat ca temei de drept și prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății, ori natura acestuia, instanța a reținut un cu totul act juridic sau conținut. Nu este aplicabil acest motiv de modificare dacă din probele administrate, coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic dedus judecății. Interpretarea actului juridic dedus judecății nu se confundă cu interpretarea unei probe administrată în cauză.

În cadrul motivării în fapt a recursului reclamanta nu a indicat vreun motiv care să fie încadrat în aceste prevederi legale, ci doar în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., indicate de asemenea de către reclamantă în susținerea recursului, din perspectiva cărora înalta Curte a analizat recursul. Recurenta reclamantă își bazează susținerile privind nulitatea absolută a contractelor în cauză, în principal, pe faptul că imobilul în cauză a fost preluat din proprietatea autorului său prin aplicarea Decret nr. 92/1950, fără titlu, fiind preluat abuziv potrivit art. 2 din legea nr. 10/2001. Or, simpla încadrare a imobilului în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, conform susținerilor reclamantei, nu este de natură prin sine să ducă la constatarea nulității contractelor privind imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel, art. 2 alin. (1) definește noțiunea de "imobile preluate în mod abuziv", în sensul acestei legi, la art. l alin. (1) se edictează regula restituirii în natură a imobilelor, dar și excepția restituirii prin echivalent, la alin. (2). Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data emiterii dispozițiilor prin care au fost soluționate notificările în cauză, prevede regula restituirii în natură a imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică.

Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat un termen de prescripție în interiorul căruia să fie formulate cererile de constatare a nulității contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobile care făceau obiectul acestei legi, cu reluarea condițiilor de constatare a nulității din dreptul comun. În ceea ce privește prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurentă, aplicarea acestora este subsumată urmării procedurii prevăzute de această lege, în urma căreia să se emită o dispoziție de restituire în natură, cu respectarea prevederilor acestei legi.

Referitor la interpretarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini", la care face trimitere recurenta, această prevedere trebuie interpretată în mod sistematic prin raportare la conținutul întregii legi. Acest articol se regăsește în cadrul Capitolului 2 al legii, intitulat "Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent" și reglementează modalitatea concretă în care se realizează restituirea în natură sau prin echivalent, când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune aceste măsuri.

Acest text de lege nu poate fi interpretat în sensul că ar reglementa nulitatea absolută a contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii care privesc imobile intrate în mod abuziv în proprietatea statului. Condițiile în care se poate dispune constatarea nulității unor astfel de contracte sunt reglementate la art. 46 din Legea nr. 10/2001, menționat mai sus. De altfel, o astfel de interpretare a art. 9 din Legea nr. 10/2001, așa cum este susținută de recurentă, ar reprezenta o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, știut fiind că potrivit dreptului comun un contract nu poate fi constatat nul decât dacă au fost încălcate prevederile în vigoare la data încheierii lui.

În ceea ce privește interpretarea art. 46 din legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data formulării acțiunii, în mod corect au reținut instanțele de fond că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune constatarea nulității contractelor în cauză. Reclamanta a invocat ca motiv de nulitate încheierea contractelor privitor la un imobil care a intrat fără titlu în proprietatea statului. Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Această cauză de nulitate exista și înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 948 C. civ. (cauza ilicită/fraudă la lege) în situația vânzării lucrului altuia cu reaua credință a ambelor părți. Recurenta reclamantă susține reaua credință a părților contractante prin aceea că a formulat cereri în 1992 și 1996 în vederea recuperării imobilului. Deși recurenta nu a făcut dovada conținutului acestor cereri, arhiva Primăriei orașului Techirghiol fiind casată după 5 ani, conform răspunsului la interogatoriu al acestei părți, prin adresa Primarului orașului Techirghiol, înregistrat sub nr. 910 din 5 mai 1992, s-a răspuns la cererea formulată de către I.C., proprietatea lui G.B., că nu există un act normativ prin care să se dispună restituirea imobilelor naționalizate către foștii proprietari.

La dosar a mai fost depusă o adresă din martie 1996 prin care, referitor la aceeași cerere formulată în 1992, probabil la solicitarea acestuia, i s-au învederat lui I.C. actele pe care trebuie să le depună conform Legii nr. 112/1995 și cererea pe care trebuie să o formuleze în temeiul acestei legi. Recurenta reclamantă nu a făcut dovada că ar fi formulat vreo astfel de cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care să solicite restituirea în natură a imobilului.

La dosar au mai fost depuse câteva adrese privind situația juridică a imobilului date de către primarul orașului Techirghiol (1999) și Circumscripția fiscală Techirghiol (1996). Pentru a se consta nulitatea absolută a unui contract pentru motivul că a fost vândut lucrul altuia (a fost vândut imobil pentru care vânzătorul nu avea titlu de proprietate), atât potrivit art. 46 alin. (2), menționat anterior, cât și dreptului comun, nu este suficientă reaua credință a vânzătorului, așa cum susține recurenta, fiind necesar să se facă dovada relei credințe a cumpărătorului, și anume a faptului că prin diligente minime ar fi putut afla că imobilul este proprietatea altei persoane, sau cel puțin că titlul statului este contestat și potrivit legislației în vigoare ar exista o foarte mare probabilitate ca fostului proprietar să i se restituie imobilul în natură.

În ceea ce privește contractul de concesiune din 18 iulie 1995, se poate observa că în mod greșit susține reclamanta că a fost încheiat în 1997, și că astfel părțile ar fi fost de rea credință, raportat la cererea formulată în 1996. Fiind încheiat în 1995 în mod evident la data încheierii contractului de concesiune părțile, și mai ales concesionarul nu avea de unde să știe că succesorii fostului proprietar vor întreprinde demersuri pentru contestarea titlului statului și recuperarea imobilului.

De asemenea, nici cererea formulat în 1992, prin care se presupune că se cerea restituirea imobilului de către Primărie, nu poate fi considerată că ar fi fost de natură să creeze vreun dubiu în ceea ce privește dreptul de proprietate al statului asupra imobilului, chiar dacă în urma diligentelor concesionarului ar fi cunoscut-o, având în vedere că, atâta timp cât nu a fost contestat în fața instanțelor de judecată, titlul statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 era prezumat valabil, și, așa cum se reține în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României (para 135), art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34,4 martie 2003). Recurenta reclamantă nu a făcut dovada că pe rolul instanțelor de judecată ar fi fost înregistrată vreo cerere de revendicare a imobilului anterior încheierii contractelor în cauză astfel că această afirmație este inexactă.

Referitor la transmiterea Vilei T. și a de 432,64 mp. terenului către M. Sfânta Măria în temeiul H.G. nr. 574/1999, pentru motivele expuse anterior (referitor la efectele pe care le puteau produce demersurile din 1992 și din 1996 legat de existența relei credințe), nu s-a făcut dovada relei credințe a M. Sfânta Măria la data dobândirii în proprietate a acestui imobil. În ceea ce privește terenul, faptul că SC C. SA Techirghiol nu îl avea decât în folosință nu este de natură să ducă la nulitatea transmiterii atâta timp cât potrivit acestei hotărâri a Guvernului României s-a transmis cu plată atât construcția cât și terenul aferent identificat în anexă. Or, dacă terenul aparținea statului, acesta putea dispune de el, la art. 2 din această hotărâre s-a prevăzut că predarea preluarea imobilului transmis potrivit art. 1 va avea loc pe bază de protocol încheiat între părțile interesate.

Având în vedere că transmiterea imobilului către M. Sfânta Măria nu a fost constatată nulă nu se impune analizarea dacă terenul era sau nu liber la data formulării notificării. Referitor la constarea nulității tuturor actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA care a avut loc în 1995 (înaintea oricărui demers din 1996 pretins de către reclamantă) prin care SC H. a dobândit spațiul comercial în cauză, nu s-au invocat alte motive de nulitate decât cele menționate anterior în legătură cu celelalte contracte, și pentru aceleași considerente expuse anterior (referitor la efectele pe care le puteau produce demersurile din 1992 și din 1996 legat de existența relei credințe) nu poate fi reținută efectuarea privatizării și dizolvării acestei societăți cu rea credință.

De asemenea în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA și SC H. SRL din 09 aprilie 2002, a terenului aferent spațiilor menționate anterior, atâta timp cât nu s-a făcut dovada nulității actelor prin care SC E. SA a devenit proprietarul terenului în cauză (Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Ministerul Sănătății în temeiul Legii nr. 15/1991), act care nu a fost contestat de către reclamantă, nu se poate reține reaua credință a părților contractante, vânzătorul având un titlu de proprietate valabil și necontestat. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 C. proc.

civ., înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul. În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SC H. SA a sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva deciziei nr. 431/C din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța - Secția I civilă. Obligă pe recurenta-reclamantă la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC H. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2013.