ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 141/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 141/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Constanța sub nr. 9378/25 aprilie 2002, reclamanta P.D. a

solicitat, în contradictoriu cu Primarul și Consiliul Local Techirghiol,

Mănăstirea Sfânta Măria Techirghiol, SC C. SA și SC H. SRL Techirghiol:

anularea parțială a contractului de concesiune din 18 iulie 1997 încheiat între

Consiliul Local Techirghiol și M. Sfânta Măria pentru terenul de 147,36 mp;

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC H. și

Primăria Techirghiol; constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

între SC C. și Mănăstirea Sfânta Măria, vânzare avizată prin H.G. nr. 574/1999.

Urmare emiterii a două dispoziții în

temeiul Legii nr. 10/2001, la termenul din 20 februarie 2003 au fost formulate precizări,

arătându-se că obiectul acțiunii îl constituie desființarea dispozițiilor nr. 208

din 07 martie 2002 și 216 din 20 martie 2002 emise de Primarul orașului

Techirghiol și obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat

în orașul Techirghiol, alcătuit din teren de 1.000 mp. și construcții, potrivit

art. 20 și următoarele din Legea nr. 10/2001, iar în contradictoriu cu SC H. SRL,

SC C. SA, SC E. SA și Mănăstirea Sfânta Măria - constatarea nulității absolute

a contractului de concesiune, a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC C.

și Mănăstirea Sfânta Măria în temeiul H.G. nr. 574/1999, precum și a tuturor

actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA (raportul de lichidare

și procesul verbal de predare primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H.

SRL construcția și terenul în suprafață de 160,46 mp), cât și constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA și SC H.

SRL, autentificat la 09 aprilie 2002.

Prin sentința civilă nr. 2190 din 7

decembrie 2007 a Tribunalului Constanța a fost respinsă ca nefondată acțiunea, fiind

respinse ca nedovedite și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată,

formulate de pârâți.

Împotriva sentinței menționate

anterior a declarat apel reclamanta. Prin decizia nr. 431/C din 14 noiembrie

2011, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a respins apelul ca nefondat,

a obligat apelanta reclamantă la plata către Mănăstirea (M.) Sf. Măria

Techirghiol a 2800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expertiză

și avocat), precum și a 1500 lei cu același titlu către SC H. SRL

În motivarea deciziei s-au reținut

următoarele.

În procedura Legii nr. 10/2001,

apelanta reclamantă a pretins constatarea nulității tuturor actelor translative

de drepturi operate asupra imobilului situat în Techirghiol, compus din teren

în suprafață de 1000 mp și construcție și, pe cale de consecință, constatarea

nelegalității dispozițiilor din 7 martie 2002 și 216 din 20 martie 2002 ale

Primarului Orașului Techirghiol, finalitatea demersului judiciar fiind

restituirea în natură a întregului teren.

Astfel, urmare depunerii în termen

legal a notificării nr. 4/2001 de către această parte, Primarul orașului

Techirghiol emite inițial dispoziția din 7 martie 2002 prin care propune

acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția (în prezent demolată),

precum și pentru terenul aferent fostei clădiri, în suprafață de 432,64 mp,

care a făcut obiectul unei transmiteri de drept de proprietate cu plată conform

H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999, către M. Sf. Măria Techirghiol.

Prin aceeași

dispoziție se propune acordarea de despăgubiri și pentru suprafața de 160,46 mp

care a făcut obiectul unei alte transmisiuni cu titlu oneros particular,

respectiv către SC H. SRL, conform H.G. nr. 834/1991.

Ulterior, prin dispoziția din 20

martie 2002, Primarul respinge în parte cererea reclamantei de restituire în

natură a terenului, constatând că este posibilă această măsură reparatorie doar

pentru 406,90 mp cu cele două corpuri de clădire situate pe acesta; pentru

suprafața de 147,36 mp din cea mai sus-menționată, de 406,90 mp, reclamanta urmează

să se subroge în drepturile Consiliului Local Techirghiol, ca și concedent

potrivit contractului de concesiune din 18 iulie 1995, concesionar fiind M. Sf.

Măria.

Prin urmare,

situația juridică a întregului teren de 1000 mp se prezintă, după cum s-a evidențiat

și în raportul de expertiză efectuat de d-na expert A.N. la termenul din 26

octombrie 2007, astfel:

- 406,90 mp restituiți în natură

apelantei conform dispoziției din 20 martie 2002, teren colorat cu galben pe

planul anexă la raport. Din această suprafață, 147,36 mp sunt concesionați

Mănăstirii Sf. Măria Techirghiol conform contractului de concesiune din 18

iulie 1995.

- 30,83 mp pentru care SC H. SRL

deține titlu de proprietate conform H.G. nr. 834/2001 - colorat cu roz de

expert.

- 432,64 mp ocupați de M. (Mănăstirea)

Sf. Măria, teren hașurat cu verde în expertiză. Acesta este terenul aferent

fostei construcții, demolate după emiterea H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999

privind transmiterea, cu plată, a unui imobil din proprietatea SC C. SA

Techirghiol în proprietatea Mănăstirii „Sfânta Măria". Legalitatea acestui

ultim act normativ a făcut, astfel cum s-a arătat, obiectul controlului de

legalitate, pronunțându-se o hotărâre irevocabilă de respingere a excepției de

nelegalitate.

Expertiza

topografică efectuată de expert A.F. în apel atestă că acest ultim teren este

afectat construcției noului edificiu religios al mănăstirii, lotul fiind ocupat

de organizarea de șantier și în parte de zidurile ridicate pentru locașul de

cult (absida semicirculară, care ocupă 10,30 mp și un perete pe suprafața de

0,70 mp). Deși expertiza nu a identificat pe teren traseele proiectate ale

căilor de acces care vor deservi această construcție, s-a arătat că sunt

practicate căi de acces prin organizarea de șantier; că în prezent sunt

derulate lucrări pe acest teren, care privesc efectuarea racordurilor noii

construcții la utilități, iar pentru trotuarul adiacent edificiului vor trebui

să fie afectate alte suprafețe din terenul menționat, la finalizarea lucrării.

- 129,63 mp

(colorat cu roz de expert) dobândiți de SC H. SRL în urma procedurii de

privatizare a SC F. SA, cu preluarea nu doar a corpurilor de construcție

constituite ca activ, ci și a dreptului de proprietate asupra terenului

aferent, dobândit de antecesor conform Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor eliberat la data de 06 septembrie 1999 de

Ministerul Sănătății - contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 2002 la B.N.P.

D.C. - filele 35-45 dosar nr. 9378/2002 al Judecătoriei Constanța.

Această

situație juridică confirmă justețea soluției pronunțate în primă instanță cât

privește legalitatea actelor translative de drepturi încheiate anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar și a celor de privatizare a SC F. SA

finalizate la 03 mai 1996.

Astfel,

terenul de 147,36 mp restituit în natură apelantei reclamante, dar grevat de

sarcina concesiunii, face parte din lotul mai mare de 2.448 mp pentru care s-a

încheiat contractul de concesiune din 18 iulie 1995 între Consiliul Local Techirghiol

și M. Sf. Măria (fila 7 fond) pentru realizarea ansamblului arhitectonic

religios.

Spațiul

necesar realizării lăcașului de cult a fost suplimentat prin transmiterea, cu

plată, conform H.G. nr. 574 din 19 iulie 1999, a terenului de 432,64 mp și a

construcției ulterior demolate, din proprietatea SC C. SA Techirghiol în

proprietatea Mănăstirii „Sfânta Măria'. Acest act normativ a fost succedat de

încheierea protocolului de predare-primire datat 20 august 1999, depus în cauză

(dosar 9378/2002), iar nu de un contract de vânzare-cumpărare, cum susține

apelanta.

Edificiul religios a fost realizat,

astfel cum atestă atât expertiza topo, cât și actele depuse la termenul din 22

martie 2010 (autorizația de construire nr. 78 din 26 iulie 2007 pentru continuare

lucrări, planurile proiectului și procesul-verbal de control al ITM Constanța

datat 14 septembrie 2009, care constată că lucrările respectă proiectul de

execuție) - filele 111-117 voi. I apel - fiind evident că terenul împrejmuitor,

astfel cum a fost el identificat prin expertizele efectuate, ocupat în prezent

de organizarea de șantier, dar destinat în viitor spațiilor necesare derulării

activității specifice și căilor de acces în acest ansamblu arhitectonic, nu

poate fi restituit în natură.

Sunt așadar incidente în speță

dispozițiile art. 10 alin. (1) din lege, cât și pct. 10.1 din Normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (preluate și în pct. 10.1 din

Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007) care se referă la aplicarea măsurii

reparatorii prevalente doar la „terenul liber", definit prin normele

metodologice ca fiind suprafețele de teren disponibile, respectiv acele

terenuri care nu sunt prevăzute în documentațiile de urbanism legal aprobate ca

fiind destinate construirii unor noi obiective de utilitate publică

(construirea de locuințe sociale sau pentru tineri, construirea de spitale sau

școli ori alte obiective de utilitate publică - parcuri etc.).

Susținerile apelantei reclamante

potrivit cu care aceste transmisiuni patrimoniale au fost realizate cu

încălcarea legii și cu nesocotirea propriului drept de proprietate au fost

așadar corect înlăturate în primă instanță, în măsura în care nu s-a dovedit că

până la apariția legii speciale, reclamanta a inițiat demersuri de notificare a

entităților deținătoare, în sensul retrocedării imobilului.

În mod corect s-a stabilit și că nu se

poate imputa societății C. că nu a opus titlul său precar la data emiterii H.G.

nr. 574/1999 pe considerentul precarității titlului statului asupra terenului,

câtă vreme transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut în condițiile și cu

respectarea art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, nefiind nici un motiv

pentru înlăturarea bunei credințe și a prezumției deținerii cu titlu de

proprietar a bunului.

Prin urmare,

transmiterea cu plată din patrimoniul societății în cel al Mănăstirii exclude

incidența acelei reguli statuate prin art. 7 din Legea nr. 10/2001, privind

restituirea în natură, pentru suprafața de 432,64 mp.

Pe de altă

parte, grevarea uneia dintre suprafețele restituite în natură de sarcina

concesiunii născute în temeiul contractului din 18 iulie 1995 nu constituie un

impediment pentru aplicarea aceleiași reguli, legea însăși stabilind condițiile

în care se rezolvă aceste situații - art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Este evident

că, în condițiile imposibilității obiective a restituirii în natură a terenului

liber de sarcini, apelanta reclamantă obține conform legii beneficiul

patrimonial al concedentului, subrogându-se în poziția contractuală a acestuia.

În egală măsură

este fondată soluția primei instanțe în legătură cu legalitatea actelor

încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA (raportul de lichidare și

procesul verbal de predare primire prin care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL

construcția), cât și constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare dintre SC E. SA și SC H. SRL, autentificat sub nr. 750 din 09

aprilie 2002 pentru terenul în suprafață de 160,46 mp.

Sub un prim

aspect în acest sens, Curtea a reținut că SC H. SRL a dobândit dreptul de

proprietate asupra activului - construcție local F. în urma derulării

procedurii de divizare a SC E. SA și cumpărării pachetelor de acțiuni ale FPS

și FPP Muntenia, urmată de încheierea protocolului de predare-primire datat 03

mai 1996. Niciuna dintre aceste operațiuni nu a fost contestată de apelanta

reclamantă prin prisma unei pretinse nelegalități în derularea procesului de

privatizare, singurele critici fiind formulate prin prisma propriului drept de

proprietate și al precarității statului acționar.

Deci, cum la

data notificării, construcția farmaciei se afla în proprietatea SC H. SRL, iar

dreptul de proprietate asupra terenului aferent acesteia, consfințit în temeiul

H.G. nr. 834/1991 în favoarea societății privatizate SC E. SA era recunoscut

acesteia prin certificatul de atestare a dreptului din 06 septembrie 1999,

operațiunile de transfer fiind cu mult anterioare datei de 14 februarie 2001,

nu se poate invoca nelegalitatea acestor acte pe considerentul încălcării

dreptului evocat de persoana îndreptățită după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Sub un al

doilea aspect, nu are nici o relevanță faptul că titulara de drept a terenului

de 160,46 mp, în speță SC E. SA - al cărei titlu emis de Ministerul Sănătății,

care nu este emis în procesul de privatizare și nu a fost niciodată contestat

printr-o acțiune în nulitate, în procedura specială - i-a transmis în aprilie

2002 proprietarului construcției situate pe teren, SC H. SRL Conform adresei

2155 din 2 noiembrie 2000, SC E. SA comunică SC H. SRL faptul că valoarea

terenului de 160,46 mp a fost inclusă în majorarea de capital social conform

actului adițional 1558 din 06 iunie 2000, astfel că transferul dreptului în

anul 2002 nu este lovit de nulitate, câtă vreme în procedura privatizării prin

cumpărare de acțiuni au fost respectate disp. art. 7 din H.G. nr. 834/1991.

Așa cum s-a statuat constant în

jurisprudență, legea specială a stabilit o procedură distinctă de cea a

dreptului comun, iar chestiunea existenței unui „bun" în patrimoniul celui

care se consideră îndreptățit la măsuri reparatorii nu implică, așa cum

pretinde și apelanta, compararea de titluri și preferabilitatea titlului

fostului proprietar. Apelând la prevederile Legii nr. 10/2001, partea părăsește

cadrul reglementării anterioare, în măsura în care nu a înțeles să acționeze

conform dreptului comun până la intrarea în vigoare a legii noi, supunându-se

dispozițiilor privitoare la natura de bun restituibil și la prezervarea

situațiilor juridice constituite cu bună credință și cu respectarea legii în

favoarea unor terți.

Reaua credință

a intimaților pârâți și nelegalitatea actelor juridice menționate nu se pot

deduce, cum pretinde apelanta, din împrejurarea adresării unor cereri privind

situația juridică a imobilului, în 1992 și 1996 către autoritățile locale, în

absența dovezilor legate de un demers clar în vederea retrocedării.

Pe de altă parte, bunul a intrat în

mod abuziv în patrimoniul statului, dar cu titlu (Decretul nr. 92/1950), fiind

irelevantă trimiterea la chestiunea precarității titlului statului și

neîntemeiată susținerea potrivit căreia – dat fiind acest viciu - terenul

trebuie restituit în orice condiții, în natură și fără sarcini.

Așadar, chiar dacă la momentul

emiterii dispoziției din 7 martie 2002, Primăria Techirghiol nu era unitatea

deținătoare a suprafeței de 160,46 mp, propunerea de acordare de despăgubiri

era corectă din punct de vedere al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, terenul

nefiind susceptibil de restituire în natură.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta P.D., invocând prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8, 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

În cauză instanțele de fond și de apel

au respins cererea de chemare în judecata și respectiv apelul fără să aibă în

vedere ca toate actele juridice încheiate de pârâți cu privire la imobilul

situat în localitatea Techirghiol, alcătuit din construcții și teren în

suprafața de 1000 m.p. sunt afectate de nulitate absoluta.

P.D. este singura moștenitoare a lui G.B.,

care prin contractul de vânzare cumpărare din 21 noiembrie 1932 a devenit

proprietarul unui teren în suprafața de 1000 m.p. situat în localitatea

Techirghiol. Pe acest teren acesta a ridicat mai multe construcții, imobilul

fiind trecut în proprietatea statului în baza Decret nr. 92/1950, fără titlu,

fiind preluat abuziv potrivit art. 2 din legea nr. 10/2001. Așadar, acest

imobil se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar

potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și-a păstrat calitatea

de proprietar al imobilului de mai sus, și toate actele juridice încheiate și

care au ca obiect acest imobil sunt afectate de nulitate absoluta. Drept urmare

în speța trebuie aplicat art. 9 și urm. din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care

"(1) Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află

în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini, și sa se dispună restituirea în natura a

imobilului".

În conformitate cu prevederile art. 46

din legea nr. 10/2001 în cauză trebuia să se constate nulitatea absolută

parțială a contractului de concesiune încheiat intre Consiliul local

Techirghiol și M. Sfânta Măria cu privire la terenul în suprafața de 147,36

m.p., întrucât acest contract a fost încheiat în mod nelegal cu rea credința de

către Consiliul local Techirghiol în condițiile în care încă din anul 1992 (cu

revenire în anul 1996) a solicitat restituirea în natura a terenului, astfel

cum rezulta din adresele existente la dosarul cauzei.

În respingerea

acestui capăt de cerere s-au invocat prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001

republicata și modificata, fără ca instanța să facă referire la ultima teza a

acestui articol și anume la faptul daca aceste contracte au fost încheiate

potrivit legii.

Buna credința

a terțului dobânditor este exclusa, deoarece titlul statului, ca titlu aparent,

din anul 1996 nu mai avea caracter de notorietate. Încheierea contractului de

concesiune mai înainte de soluționarea cererii de restituire în natura

înregistrata și a demersurilor făcute constant de reclamanta pentru restituirea

bunului, precum și situația juridica a bunului, cunoscuta de parați, nu putea

genera eroarea comuna în sensul convingerii pe care toata lumea o are ca statul

este adevăratul proprietar. Validitatea aparentei de drept nu poate fi

recunoscuta decât excepțional, deoarece potrivit art. 135 pct. 6 din

Constituție, proprietatea este inviolabila și nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publica.

Parata subdobânditoare nu este de bună

- credință, deoarece cunoștea ca imobilul este revendicat si, mai mult, a

urmărit sa eludeze dispozițiile legate care garantau și ocroteau dreptul de

proprietate al reclamantei.

Terenul în suprafața de 147,36 m.p.

astfel cum rezulta din expertiza efectuata în cauza este liber de construcții

și poate fi restituit în natura.

În acest condiții nu pot fi reținute

afirmațiile instanței de apel potrivit cu care reaua credința a intimaților

parați și nelegalitatea actelor juridice menționate nu se pot deduce, din

împrejurarea adresării unor cereri privind situația juridica a imobilului, în

1992 și 1996 către autoritățile locale, în absenta dovezilor legate de un

demers clar în vederea retrocedării.

Trebuia să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat intre SC C. SA în

calitate de vânzător și Mănăstirea Sf. Măria în calitate de cumpărător, vânzare

avizata prin H.G. nr. 574/1999, pentru aceleași motive expuse anterior. Un alt

motiv de nulitate absoluta este acela potrivit cu care SC C. SA nu a fost nici

un moment proprietarul terenului aferent astfel cum rezulta din adresa nr. 29

din 06 martie 2007. Neavând calitatea de proprietar al terenului nu avea ce sa

transmită către Mănăstirea SF. Maria.

Terenul de

432,64 m.p. transmis cu plata către M. Sfânta Măria,

teren pe care se afla și vila este în

prezent liber de construcții și poate fi restituit în natura.

Nu are nici un fel de relevanta faptul

ca în cauza s-a soluționat excepția de nelegalitate privind H.G. nr. 574/1999

în ceea ce privește trecerea cu plata a suprafeței de teren de 432,64 m.p. de

la SC C. SA în proprietatea M. SF. MĂRIA, în condițiile în care SC C.

SA nu a fost nici un moment proprietarul

terenului aferent vilei

astfel cum rezulta din adresa nr. 29 din 06

martie 2007.

Referitor la constatarea nulității

absolute a raportului de lichidare și procesul verbal de predare-primire prin

care s-a trecut în proprietatea SC H. SRL construcția și terenul în suprafața

de 160,46 m.p., în urma dizolvării și lichidării SC F. SA precum și a

contractului de vânzare cumpărare din 09 aprilie 2002 încheiat intre SC E. SA

și SC H. SRL având ca obiect terenul în suprafața de 160,46 m.p., recurenta a

arătat că buna credința a terțului dobânditor SC H. SRL este exclusa, deoarece

titlul statului, ca titlu aparent, din anul 1996 nu mai avea caracter de

notorietate.

Începerea și derularea procesului de

privatizare mai înainte de soluționarea cererii de restituire în natura

înregistrata și a demersurilor făcute constant de reclamanta pentru restituirea

bunului, precum și situația juridica a bunului, cunoscuta de parați, nu putea

genera eroarea comuna în sensul convingerii pe care toata lumea o are ca statul

este adevăratul proprietar. Parata subdobânditoare nu este de bună - credință,

deoarece cunoștea ca imobilul este revendicat si, mai mult, părțile au urmărit

sa eludeze dispozițiile legale care garantau și ocroteau dreptul de proprietate

al reclamantei.

Înalta Curte a constatat nefondat

recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Recurenta a invocat ca temei de drept

și prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora

modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de

nelegalitate când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății,

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de

recurs vizează situația în care deși rezultă fără dubiu natura juridică a

actului dedus judecății, ori natura acestuia, instanța a reținut un cu totul

act juridic sau conținut. Nu este aplicabil acest motiv de modificare dacă din

probele administrate, coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu cu

privire la natura juridică sau conținutul actului juridic dedus judecății.

Interpretarea actului juridic dedus

judecății nu se confundă cu interpretarea unei probe administrată în cauză.

În cadrul

motivării în fapt a recursului reclamanta nu a indicat vreun motiv care să fie

încadrat în aceste prevederi legale, ci doar în prevederile art. 304 alin. (1) pct.

9 C. proc. civ., indicate de asemenea de către reclamantă în susținerea

recursului, din perspectiva cărora înalta Curte a analizat recursul.

Recurenta

reclamantă își bazează susținerile privind nulitatea absolută a contractelor în

cauză, în principal, pe faptul că imobilul în cauză a fost preluat din

proprietatea autorului său prin aplicarea Decret nr. 92/1950, fără titlu, fiind

preluat abuziv potrivit art. 2 din legea nr. 10/2001.

Or, simpla

încadrare a imobilului în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001,

conform susținerilor reclamantei, nu este de natură prin sine să ducă la

constatarea nulității contractelor privind imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001,

încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel, art. 2

alin. (1) definește noțiunea de "imobile preluate în mod abuziv", în

sensul acestei legi, la art. l alin. (1) se edictează regula restituirii în natură

a imobilelor, dar și excepția restituirii prin echivalent, la alin. (2).

Art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data emiterii dispozițiilor prin

care au fost soluționate notificările în cauză, prevede regula restituirii în

natură a imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o

societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică.

Prin art. 46

din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat un termen de prescripție în interiorul

căruia să fie formulate cererile de constatare a nulității contractelor

încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobile

care făceau obiectul acestei legi, cu reluarea condițiilor de constatare a

nulității din dreptul comun.

În ceea ce privește prevederile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurentă, aplicarea

acestora este subsumată urmării procedurii prevăzute de această lege, în urma

căreia să se emită o dispoziție de restituire în natură, cu respectarea prevederilor

acestei legi.

Referitor la

interpretarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia

"imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în

prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini", la care face trimitere recurenta,

această prevedere trebuie interpretată în mod sistematic prin raportare la

conținutul întregii legi.

Acest articol

se regăsește în cadrul Capitolului 2 al legii, intitulat "Restituirea în

natură sau măsuri reparatorii prin echivalent" și reglementează

modalitatea concretă în care se realizează restituirea în natură sau prin

echivalent, când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se

dispune aceste măsuri. Acest text de lege nu poate fi interpretat în sensul că

ar reglementa nulitatea absolută a contractelor încheiate înainte de intrarea

în vigoare a legii care privesc imobile intrate în mod abuziv în proprietatea

statului. Condițiile în care se poate dispune constatarea nulității unor astfel

de contracte sunt reglementate la art. 46 din Legea nr. 10/2001, menționat mai

sus.

De altfel, o astfel de interpretare a art.

9 din Legea nr. 10/2001, așa cum este susținută de recurentă, ar reprezenta o

încălcare a principiului neretroactivității legii civile, știut fiind că

potrivit dreptului comun un contract nu poate fi constatat nul decât dacă au

fost încălcate prevederile în vigoare la data încheierii lui.

În ceea ce privește interpretarea art.

46 din legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data formulării acțiunii, în mod

corect au reținut instanțele de fond că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a se dispune constatarea nulității contractelor în

cauză.

Reclamanta a invocat ca motiv de

nulitate încheierea contractelor privitor la un imobil care a intrat fără titlu

în proprietatea statului.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Această cauză de nulitate exista și

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 948 C. civ.

(cauza ilicită/fraudă la lege) în situația vânzării lucrului altuia cu reaua

credință a ambelor părți.

Recurenta

reclamantă susține reaua credință a părților contractante prin aceea că a

formulat cereri în 1992 și 1996 în vederea recuperării imobilului.

Deși recurenta nu a făcut dovada

conținutului acestor cereri, arhiva Primăriei orașului Techirghiol fiind casată

după 5 ani, conform răspunsului la interogatoriu al acestei părți, prin adresa

Primarului orașului Techirghiol, înregistrat sub nr. 910 din 5 mai 1992, s-a

răspuns la cererea formulată de către I.C., proprietatea lui G.B., că nu există

un act normativ prin care să se dispună restituirea imobilelor naționalizate

către foștii proprietari.

La dosar a mai

fost depusă o adresă din martie 1996 prin care, referitor la aceeași cerere

formulată în 1992, probabil la solicitarea acestuia, i s-au învederat lui I.C. actele

pe care trebuie să le depună conform Legii nr. 112/1995 și cererea pe care

trebuie să o formuleze în temeiul acestei legi.

Recurenta reclamantă nu a făcut dovada

că ar fi formulat vreo astfel de cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care

să solicite restituirea în natură a imobilului. La dosar au mai fost depuse

câteva adrese privind situația juridică a imobilului date de către primarul

orașului Techirghiol (1999) și Circumscripția fiscală Techirghiol (1996).

Pentru a se consta nulitatea absolută

a unui contract pentru motivul că a fost vândut lucrul altuia (a fost vândut

imobil pentru care vânzătorul nu avea titlu de proprietate), atât potrivit art.

46 alin. (2), menționat anterior, cât și dreptului comun, nu este suficientă

reaua credință a vânzătorului, așa cum susține recurenta, fiind necesar să se

facă dovada relei credințe a cumpărătorului, și anume a faptului că prin

diligente minime ar fi putut afla că imobilul este proprietatea altei persoane,

sau cel puțin că titlul statului este contestat și potrivit legislației în

vigoare ar exista o foarte mare probabilitate ca fostului proprietar să i se

restituie imobilul în natură.

În ceea ce privește contractul de

concesiune din 18 iulie 1995, se poate observa că în mod greșit susține

reclamanta că a fost încheiat în 1997, și că astfel părțile ar fi fost de rea

credință, raportat la cererea formulată în 1996. Fiind încheiat în 1995 în mod

evident la data încheierii contractului de concesiune părțile, și mai ales

concesionarul nu avea de unde să știe că succesorii fostului proprietar vor

întreprinde demersuri pentru contestarea titlului statului și recuperarea

imobilului.

De asemenea, nici cererea formulat în

1992, prin care se presupune că se cerea restituirea imobilului de către

Primărie, nu poate fi considerată că ar fi fost de natură să creeze vreun dubiu

în ceea ce privește dreptul de proprietate al statului asupra imobilului, chiar

dacă în urma diligentelor concesionarului ar fi cunoscut-o, având în vedere că,

atâta timp cât nu a fost contestat în fața instanțelor de judecată, titlul

statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 era prezumat valabil, și, așa cum

se reține în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României (para 135), art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi

interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală

de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34,4 martie 2003).

Recurenta reclamantă nu a făcut dovada

că pe rolul instanțelor de judecată ar fi fost înregistrată vreo cerere de

revendicare a imobilului anterior încheierii contractelor în cauză astfel că

această afirmație este inexactă.

Referitor la transmiterea Vilei T. și

a de 432,64 mp. terenului către M. Sfânta Măria în temeiul H.G. nr. 574/1999,

pentru motivele expuse anterior (referitor la efectele pe care le puteau

produce demersurile din 1992 și din 1996 legat de existența relei credințe), nu

s-a făcut dovada relei credințe a M. Sfânta Măria la data dobândirii în

proprietate a acestui imobil.

În ceea ce privește terenul, faptul că

SC C. SA Techirghiol nu îl avea decât în folosință nu este de natură să ducă la

nulitatea transmiterii atâta timp cât potrivit acestei hotărâri a Guvernului

României s-a transmis cu plată atât construcția cât și terenul aferent

identificat în anexă. Or, dacă terenul aparținea statului, acesta putea dispune

de el, la art. 2 din această hotărâre s-a prevăzut că predarea preluarea

imobilului transmis potrivit art. 1 va avea loc pe bază de protocol încheiat

între părțile interesate.

Având în vedere că transmiterea

imobilului către M. Sfânta Măria nu a fost constatată nulă nu se impune

analizarea dacă terenul era sau nu liber la data formulării notificării.

Referitor la constarea nulității

tuturor actelor încheiate în procesul de privatizare a SC F. SA care a avut loc

în 1995 (înaintea oricărui demers din 1996 pretins de către reclamantă) prin

care SC H. a dobândit spațiul comercial în cauză, nu s-au invocat alte motive

de nulitate decât cele menționate anterior în legătură cu celelalte contracte,

și pentru aceleași considerente expuse anterior (referitor la efectele pe care

le puteau produce demersurile din 1992 și din 1996 legat de existența relei

credințe) nu poate fi reținută efectuarea privatizării și dizolvării acestei

societăți cu rea credință.

De asemenea în ceea ce privește contractul

de vânzare-cumpărare dintre SC E. SA și SC H. SRL din 09 aprilie 2002, a

terenului aferent spațiilor menționate anterior, atâta timp cât nu s-a făcut

dovada nulității actelor prin care SC E. SA a devenit proprietarul terenului în

cauză (Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

eliberat de Ministerul Sănătății în temeiul Legii nr. 15/1991), act care nu a

fost contestat de către reclamantă, nu se poate reține reaua credință a

părților contractante, vânzătorul având un titlu de proprietate valabil și

necontestat.

În consecință, în temeiul art. 312 alin.

(1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 C. proc.

civ., înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga

pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă SC H. SA a sumei de 2000

lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta P.D. împotriva deciziei nr. 431/C din 14 noiembrie 2011

a Curții de Apel Constanța - Secția I civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă

SC H. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 ianuarie 2013.