ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1322/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1322/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

penale de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 291/A din 3 octombrie

2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 26483/3/2010 au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București și apelanta-parte civilă M.F.M. împotriva

Sentinței penale nr. 213 din 21 februarie 2011 a Tribunalului București, secția

I penală.

A fost respins, ca

tardiv, apelul declarat de apelanta-parte civilă M.M. împotriva aceleiași

sentințe penale.

A fost obligată

fiecare parte civilă la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut că prin Sentința penală nr. 213 din 21

februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 26483/3/2010, Tribunalul București,

secția I penală a dispus următoarele:

În temeiul

dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a

faptei inculpatului C.N. din art. 183 C. pen. în art. 183 C. pen. cu aplicarea

art. 73 lit. b) C. pen.

În temeiul art. 183

C. pen. cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 lit. a), c) C. pen. cu

aplic. art. 76 lit. b) C. pen, a fost condamnat inculpatul C.N., la o pedeapsă

de 4 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea

art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen, pedeapsă

accesorie pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 86

1

alin. (1) C. pen. și art. 86

2

C. pen., s-a dispus suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare, pe un termen de

încercare de 9 ani.

În temeiul

dispozițiilor art. 86

3

alin. (1) C. pen. pe durata termenului de

încercare, inculpatul s-a supus următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte în

ultima zi a fiecărei luni la judecătorul desemnat cu supravegherea;

b) să anunțe în

prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să

justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existența.

În temeiul art. 71

alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei

închisorii a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 359

C. proc. pen. i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C.

pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul

dispozițiilor art. 346 C. proc. pen. comb. cu art. 14 C. proc. pen. în referire

la art. 998 și urm. C. civ. a fost admisă în parte acțiunea civilă și a fost

obligat inculpatul C.N. la plata următoarelor sume: 1.479,44 RON despăgubiri materiale

către partea civilă M.M., 20.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR de la

data efectuării plății către partea civilă M.M., cu titlu de daune morale,

20.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plății

către partea civilă M.F.M., cu titlu de daune morale, 2.077,83 RON cu dobândă

legală aferentă acesteia de la data de 22 august 2009 până la achitarea

integrală a debitului, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Sf.

Pantelimon.

A fost obligat

inculpatul C.N. la plata unei prestații periodice lunare în cuantum de 134 RON

către partea civilă minoră M.F.M. de la data de 22 august 2009 și până la

majorat, respectiv până la data de 05 noiembrie 2012.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 1.000 RON cheltuieli

judiciare către stat, din care 200 RON onorariul apărătorului din oficiu se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 16 august 2009, în

jurul orelor 22:00, inculpatul C.N. a sosit la șantierul de construcții situat

în București, sectorul 2, de la locuința sa din comuna Făcăieni, județul

Ialomița. În incinta șantierului erau amenajate barăci, unde muncitorii locuiau

temporar pe timpul lucrărilor de construcții. Într-o astfel de baracă locuia și

inculpatul C.N. (ce lucra ca muncitor necalificat la SC D.C. SRL) împreună cu

martorul B.D. De menționat că paza șantierului era asigurată de firma SC

D.P.G.A. SRL București, unde victima M.C. era angajată ca agent de pază.

Revenind la cele

întâmplate la data de 16 august 2009, inculpatul C.N. ajungând în incinta

șantierului, s-a întâlnit cu victima M.C. (în vârstă de 41 de ani) ce se afla

sub influența băuturilor alcoolice și care a început să-i aducă reproșuri

inculpatului legate de faptul că ajunsese prea târziu, spunându-i să plece și

să revină a doua zi. Inculpatul, fără să-i dea atenție, a intrat în baraca sa

unde se afla și martorul B.D., fiind urmat de victimă. Atunci inculpatul a

scos-o pe victimă din baracă, însă aceasta din urmă l-a lovit pe inculpat cu

pumnul la nivelul feței. Atunci, C.N., la rândul său i-a dat victimei trei

palme peste față, iar aceasta fiind sub influența băuturilor alcoolice s-a

dezechilibrat, a căzut și s-a lovit cu capul mai întâi de tocul ușii și apoi de

pavajul din beton. A fost ajutată să se ridice de inculpat, iar a doua zi de

dimineață, în jurul orelor 6:30 când s-au întâlnit, inculpatul C.N. i-a propus

victimei să meargă la poliție unde să relateze cele întâmplate. Victima a

refuzat și a plecat acasă. Ajuns acasă, M.C. a început să se simtă din ce în ce

mai rău, acuzând dureri de cap, amețeli, astfel că a fost transportat de

urgență la spitalul Clinic de Urgență Sf. Pantelimon. A fost internat în

perioada 18 august 2009 - 22 august 2009, suferind și o intervenție

chirurgicală, însă la data de 22 august 2009 a decedat.

Potrivit Raportului

medico-legal de necropsie din 25 ianuarie 2010 al Institutului Național de

Medicină Legală a rezultat faptul că moartea victimei M.C. a fost violentă,

producându-se prin hemoragie meningo-cerebrală, consecința unui traumatism

cranio-cerebral cu hematom subdural acut (evacuat neurochirurgical la data de

18 august 2009), în cadrul unui politraumatism în care s-au mai constatat

leziuni traumatice elementare.

S-a stabilit că

leziunile traumatice constatate necroptic s-au putut produce prin lovire cu

corp dur, urmată de cădere și lovire de plan dur, poziția victimă-agresor cea

mai probabilă fiind față în față.

Între leziunile

traumatice cranio-cerebrale, tanato-generatoare și deces există legătură de

cauzalitate directă, condiționată de fondul patologic preexistent (steatoză

hepatică).

Situația de fapt

reținută de instanță a fost stabilită din coroborarea depozițiilor martorului

prezent la incidentul petrecut la data de 16 august 2009 (date atât în cursul

urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești), cu concluziile

raportului medico-legal de necropsie, procesului-verbal de cercetare la fața

locului, planșelor foto depuse la dosarul cauzei, inclusiv cu depozițiile

inculpatului date în cursul urmăririi penale.

În drept, instanța de

fond a reținut că fapta săvârșită de inculpatul C.N. întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,

prevăzută de art. 183 C. pen. întrucât, sub aspect obiectiv, a existat o

acțiune intenționată de lovire a victimei, urmarea mai gravă produsă (și anume

moartea victimei) fiindu-i imputabilă inculpatului pe baza culpei, întrucât nu

a prevăzut acest rezultat, deși trebuia și putea să îl prevadă.

Totodată, instanța de

fond a reținut incidența circumstanței atenuante prevăzute de art. 73 lit. b)

C. pen., deoarece din probele administrate în cauză, a rezultat că victima a

manifestat o comportare agresivă, lovind prima inculpatul cu pumnul la nivel

feței, după ce inițial îi adusese reproșuri legate de faptul că ajunsese prea

târziu pe șantier, deși nu avea nicio competență în acest sens, spunându-i să

plece și să revină a doua zi. Cu toate că inculpatul l-a ignorat, victima l-a

urmat, fiind cea care a declanșat incidentul. Toate aceste împrejurări au fost

de natură să pricinuiască inculpatului o stare de puternică tulburare sau

emoție, sub stăpânirea căreia a comis infracțiunea.

La individualizarea

pedepsei aplicate, instanța a avut în vedere criteriile generale prevăzute de

art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei, împrejurările

comiterii acesteia, dar și incidența circumstanțelor atenuante prevăzute de

art. 73 lit. b) și art. 74 lit. a), c) C. pen., respectiv conduita bună avută

de inculpat anterior comiterii faptei, atitudinea procesuală sinceră, lipsa

antecedentelor penale, situația familială și profesională a inculpatului, dar

și disponibilitatea acestuia de a achita despăgubirile civile în măsura

posibilităților sale financiare.

Pe latură civilă, în

ceea ce privește despăgubirile materiale, au fost probate prin înscrisurile

depuse la dosar, în cuantum de 1.972,52 RON. Însă, așa cum mai sus s-a arătat

victima este cea care l-a provocat pe inculpat, lovindu-l, fiind cea care a

declanșat incidentul, inculpatul acționând într-o stare de tulburare. Rezultă

astfel că și victima are o culpă ce diminuează, în mod corespunzător, culpa

inculpatului. Având în vedere situația, de fapt, așa cum a fost reținută,

Tribunalul a apreciat că victima nu are însă o culpă determinantă, deoarece

urmările grave s-au datorat inculpatului, care avea posibilitatea de a le

evita. De aceea s-a apreciat că victimei îi revine o culpă de 1/4, iar

inculpatului o culpă de 3/4. În consecință, Tribunalul a avut în vedere această

culpă concurentă cu ocazia soluționării acțiunilor civile exercitate de părțile

civile, cuantumul despăgubirilor la care va fi obligat inculpatul urmând a fi

diminuat corespunzător culpei concurente.

Drept urmare,

Tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 346 C. proc. pen. comb cu art. 14 C.

proc. pen. în ref. la art. 998 și urm. C. civ., a obligat pe inculpat la plata

sumei de 1.479,44 RON cu titlu de daune materiale, către partea civilă M.M.

De asemenea, se

impunea obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice lunare către

copilul mior al victimei până la majoratul acesteia, ce are rolul de a acoperi

prejudiciul cauzat minorei M.F.M. prin lipsirea acesteia de contribuția lunară

pe care victima o avea la întreținerea lui. Prestația bănească lunară este

datorată de la data 22 august 2009 când a survenit decesul victimei pentru a se

realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de minor, paguba devenind

efectivă de la acea dată. În ceea ce privește cuantumul, este în sumă de 134

RON, avându-se în vedere că din relațiile comunicate de SC D.P.G.A. SRL, unde

victima M.C. a lucrat ca agent de pază în perioada mai 2009 - august 2009

venitul mediu obținut de aceasta este de 536 RON, iar 1/4 din această sumă, cât

se cuvine minorului reprezintă 134 RON.

În consecință,

Tribunalul a dispus obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice

lunare în cuantum de 134 RON către partea civilă M.F.M. de la data de 22 august

2009 și până la majorat, respectiv până la data de 05 noiembrie 2012.

În privința daunelor

morale, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile

legale, fapta săvârșită de inculpat cauzând părților civile un prejudiciu moral

afectiv complex, pentru a cărui reparare se impune acordarea unei sume de bani

rezonabile, de natură a constitui o reparație echitabilă.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și părțile

civile M.M. și M.F.M., care au criticat soluția instanței pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor scrise de apel, Ministerul Public a susținut, sub un prim aspect, că

omisiunea instituirii sechestrului asigurător afectează legalitatea hotărârii

atacate, deoarece o astfel de măsură este obligatorie în cauză, având în vedere

prevederile art. 163 alin. (6) lit. b) C. proc. pen.

Un al doilea motiv de

apel a vizat greșita reținere a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 73

lit. b) C. pen. și art. 74 lit. a), c) C. pen., ce au condus la aplicarea unei

pedepse disproporționate față de gradul de pericol social al faptei și de

persoana inculpatului. Analizându-se pe larg declarațiile succesive ale

inculpatului și ale martorului B.D., s-a apreciat că nu s-a probat comiterea de

către inculpat a faptei pe fondul unei puternice stări de emoție generate de

acțiunile victimei, starea de ebrietate a acesteia din urmă fiind o simplă

alegație.

Ministerul Public a

apreciat, de asemenea, că nu se justifică reținerea incidenței circumstanțelor

atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen., având în vedere maniera

de comitere a infracțiunii și atitudinea ulterioară a inculpatului, respectiv

conduita procesuală a acestuia (care a încercat să denatureze adevărul) și

disponibilitatea sa condiționată de a achita despăgubiri părților civile.

În cursul

dezbaterilor orale, nu a mai fost susținut motivul de apel referitor la greșita

reținere a circumstanței provocării, solicitându-se reindividualizarea pedepsei

și a modalității de executare din perspectiva celorlalte critici.

Apelantele-părți

civile M.M. și M.F.M. au criticat, sub un prim aspect, lipsa de temeinicie a

situației de fapt reținute prin hotărârea apelată, apreciind că în cauză nu

erau îndeplinite condițiile scuzei provocării. În acest sens, părțile civile au

arătat că pretinsul comportament agresiv al victimei rezultă exclusiv din

declarațiile inculpatului, iar nu din alte probe obiective, care să ateste

eventualele urme lăsate pe chipul acestuia de pumnul ce i-ar fi fost aplicat de

victimă în zona feței.

Pe de altă parte,

părțile civile au apreciat că reproșurile adresate de către victimă

inculpatului, ca urmare a ajungerii cu întârziere la locul de muncă, nu

constituie atingeri grave ale demnității intimatului și nu justificau

infracțiunea gravă comisă. În consecință, părțile civile au solicitat

înlăturarea scuzei provocării și aplicarea unei pedepse maxime, cu executare în

regim de detenție.

Totodată,

apelantele-părți civile au solicitat acordarea danelor morale în cuantumul

solicitat, arătând că, la evaluarea prejudiciului, trebuie avute în vedere

următoarele împrejurări: faptul că victima era singurul întreținător al

familiei, locuind cu toții în imobilul proprietatea tatălui victimei care, după

decesul fiului, a solicitat celor doi succesori să părăsească locuința; împrejurarea

că fiica victimei este minoră și a rămas lipsită de afecțiunea și de sprijinul

tatălui la vârsta delicată de 16 ani; lipsa posibilităților materiale ale

familiei de a asigura minorei consiliere de specialitate pentru a o ajuta să

depășească acest eveniment tragic ori condițiile necesare unui trai decent.

În vederea

soluționării cauzei, Curtea a solicitat Primăriei Vlădeni, jud. Ialomița,

relații cu privire la bunurile impozabile aparținând inculpatului C.N.,

răspunsul acestei instituții fiind comunicat instanței la data de 23 septembrie

2011.

Totodată, a fost

administrată proba cu înscrisuri pentru a se stabili cu exactitate data

declarării apelului de către partea civilă M.M.

Examinând actele

dosarului și sentința apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din

oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu disp. art.

371 C. proc. pen., Curtea a reținut următoarele:

Cu privire la apelul

părții civile M.M., a constatat că acesta a fost declarat tardiv, cu depășirea

termenului procedural de decădere prevăzut de dispozițiile art. 363 C. proc.

pen.

Conform alin. (1) și

(3) ale textului de lege menționat, termenul de declarare a apelului este de 10

zile iar, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri, termenul curge de la

data pronunțării hotărârii.

În cauza de față,

partea civilă M.M. a fost prezentă în ședința publică din data de 27 ianuarie

2011, când au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, astfel încât pentru

această parte termenul de declarare a apelului a început să curgă de la data

pronunțării sentinței, respectiv 21 februarie 2011.

Modul de calcul al

termenului de apel este cel prevăzut de art. 186 alin. (1), (2) C. proc. pen.,

respectiv pe zile libere, fără a se lua în calcul nici ziua de la care a început

să curgă termenul și nici ziua în care acesta se împlinește. Prin urmare,

raportându-se la modalitatea legală de calcul a termenului de apel, Curtea a

constatat că ultima zi în care partea civilă putea exercita calea de atac era

04 martie 2011, zi lucrătoare, context în care declararea căii de atac la data

de 05 martie 2011 apare ca fiind tardivă.

Împrejurarea că, în

cauză, instanța de fond a amânat succesiv pronunțarea nu are nicio relevanță

asupra tardivității apelului, deoarece dispozițiile art. 363 alin. (3) C. proc.

pen. sunt neechivoce, ele stabilind că prezența părții la dezbateri face ca

termenul să curgă de la pronunțare, indiferent dacă pronunțarea a avut loc la

aceeași dată ori la un moment ulterior, ca o consecință a amânării pronunțării.

Or, normele de

procedură penală sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât, în

situația nerespectării unui termen procedural, ele reclamă aplicarea

dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la decăderea părții

din exercițiul dreptului la apel și nulitatea actului făcut peste termen.

Pentru aceste

considerente, Curtea a constatat tardivitatea apelului declarat de partea

civilă M.M., urmând a dispune, conform dispozițiilor art. 379 pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., respingerea acestuia ca atare.

Cu privire la

apelurile Ministerului Public și părții civile M.F.M., Curtea a constatat că

ele sunt nefondate, instanța de fond evaluând, în mod just, toate probele

existente în cauză și reținând o situație de fapt concordantă sub toate

aspectele împrejurărilor ce rezultă din probatoriul existent.

Reevaluând întregul

probatoriu, Curtea a constatat, la rândul său, că atât exercitarea de către

inculpatul C.N. a unor acte de lovire a victimei M.C. în zona feței, cât și

desfășurarea acestor agresiuni pe fondul unei stări de tulburare pricinuită

inculpatului de conduita provocatorie a victimei sunt dovedite dincolo de orice

îndoială rezonabilă.

Din coroborarea

declarațiilor martorului ocular B.D. și ale intimatului-inculpat C.N. rezultă

că, la data de 16 august 2009, în jurul orelor 22.00, între inculpatul angajat

ca muncitor necalificat pe șantierul situat în București, sector 2 și victima

M.C., angajat ca agent de pază, a avut loc un conflict spontan, determinat de

reproșul victimei că inculpatul ar fi ajuns prea târziu la locul de muncă. În

acest context, M.C. l-a urmat pe intimatul-inculpat în baraca în care acesta

din urmă locuia, fapt ce l-a determinat pe C.N. să îi solicite să plece și să

îl împingă spre ieșire.

Aflându-se în dreptul

ușii, victima i-a aplicat inculpatului o lovitură în zona feței, context în

care C.N. a aplicat, la rândul său, trei lovituri victimei tot în zona feței.

Pe fondul acestor acte de agresiune, dar și al stării de ebrietate în care se

afla, M.C. s-a dezechilibrat și a căzut la pământ, pe partea lateral dreapta,

lovindu-se în zona capului de tocul ușii și apoi de pavajul din beton din fața

ușii de acces.

La data de 18 august

2009, ca urmare a alterării stării sale de sănătate, victima a fost

transportată la Spitalul de Urgență "Sf. Pantelimon București", unde

a decedat la data de 22 august 2009.

Raportul medico-legal

de necropsie a stabilit drept cauză a decesului hemoragia meningo-cerebrală,

consecința unui traumatism cranio-cerebral cu hematom subdural acut, produs

prin lovire cu corp dur, urmată de cădere și lovire de plan dur. Același mijloc

de probă a stabilit legătura de cauzalitate existentă între leziunile

traumatice cranio-cerebrale și deces, legătură directă, condiționată de fondul

patologic preexistent - steatoză hepatică.

Declarațiile

succesive ale martorului ocular și ale inculpatului au fost constante și

concordante în privința contextului factual în care s-a produs incidentul din

data de 16 august 2009. Atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul

judecății, martorul B.D. și inculpatul C.N. au descris într-o manieră în esență

similară conduita manifestată de victimă anterior agresării sale, respectiv

preexistența stării de ebrietate, adresarea unor reproșuri pe motiv că

inculpatul ar fi ajuns prea târziu la locul de muncă, dar și urmarea acestuia

din urmă în baracă și aplicarea unei singure lovituri de intensitate redusă în

zona feței.

Pe de altă parte,

descrierea reacției avute de inculpatul C.N. în acest context a fost

asemănătoare, persoanele audiate precizând că cele trei lovituri au fost

aplicate victimei pe fondul discuțiilor ce au avut conținutul descris și al

lovirii sale inițiale de către victimă în zona feței.

Inadvertențele

invocate de către Ministerul Public în motivele scrise de apel vizează chestiuni

de detaliu și nu afectează fundamental constanța declarațiilor martorului

ocular și ale inculpatului sub aspectele esențiale pentru lămurirea cauzei.

Astfel, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul judecății, martorul

B.D. și inculpatul C.N. au arătat că inculpatul a aplicat victimei trei

lovituri cu palma în zona feței, în urma acestei agresiuni M.C. căzând pe

partea dreaptă și lovindu-se de tocul ușii, apoi de pavajul din fața acesteia.

Faptul că, în primele

declarații, inculpatul a arătat că victima a căzut cu fața în jos nu este de

natură a evidenția în mod necesar o încercare conștientă de denaturare a

adevărului, ci reflectă o descriere succintă a consecințelor faptei, detaliate

în declarațiile ulterioare ca urmare a întrebărilor precise adresate de

organele judiciare. Curtea a interpretat într-o manieră similară și

declarațiile martorului B.D., ale cărui susțineri esențiale au fost constant

cele reținute prin sentință.

În acest context

probatoriu, rezultă că cele trei lovituri cu palma aplicate victimei de

inculpatul C.N. au avut la bază intenția acestuia din urmă de a vătăma

integritatea corporală a persoanei agresate, rezultatul mai grav produs -

respectiv moartea victimei - fiindu-i imputat din culpă inculpatului, deoarece

nu l-a prevăzut, deși putea și trebuia să îl prevadă.

Toate considerațiile

instanței de fond referitoare la atitudinea subiectivă a inculpatului sunt

juste, atât exigențele de percepție specifice unui "om mediu", cât și

particularitățile ce țin de vârsta ori nivelul de maturitate al inculpatului

reliefând împrejurarea că acesta din urmă ar fi trebuit și ar fi putut să

prevadă că victima în stare de ebrietate ar putea să cadă și s-ar putea lovi ca

urmare a agresării sale.

Prin urmare, fapta

săvârșită întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.

183 C. pen. și, așa cum just a reținut instanța de fond, ea a fost comisă pe

fondul unei stări de tulburare pricinuită inculpatului de atitudinea

provocatorie a victimei, fiind întrunite condițiile scuzei provocării.

Sub acest aspect,

Curtea a apreciat că toate condițiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. sunt

întrunite în speță. Probele administrate confirmă faptul că factorul

declanșator al incidentului a fost atitudinea victimei M.C. care, ailându-se în

stare de ebrietate, i-a reproșat inculpatului pretinsa ajungere cu întârziere

la locul de muncă, l-a urmat în baraca în care acesta din urmă locuia și l-a

lovit în zona feței.

Chiar dacă această

lovitură nu a fost de intensitate mare și nu a cauzat leziuni vizibile, în

condițiile concrete în care a fost aplicată ea a fost de natură să creeze

inculpatului o stare de tulburare. Aptitudinea provocatorie a acestui act de

violență nu poate fi evaluată doar prin prisma gravității în sine a loviturii

aplicate, ci implică analiza tuturor circumstanțelor în care s-a produs,

respectiv pe fondul reproșurilor adresate de victimă cu depășirea atribuțiilor

de serviciu și al determinării acesteia de a-l urma pe inculpat în baraca în

care locuia.

Toată această

atitudine a fost percepută de inculpat ca injustă, percepție favorizată mai

ales de lovitura aplicată, rezultând fără echivoc că lovirea victimei s-a

realizat pe fondul stării de tulburare pricinuită de această conduită.

Declarațiile inculpatului C.N. au fost constante sub acest aspect, dar și

coroborate de susținerile martorului ocular, justificându-se valorificarea lor

probatorie conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Prin urmare, sunt

îndeplinite condițiile circumstanței atenuante legale a provocării, criticile

formulate sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Sub aspectul

individualizării pedepsei, Curtea a apreciat că instanța de fond a făcut o

justă aplicare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa de

4 ani închisoare reflectând toate particularitățile cauzei.

Împrejurările și

modalitatea concretă în care inculpatul C.N. a exercitat actele de agresiune

asupra victimei (pe fondul unui conflict spontan, favorizat de starea de

ebrietate în care se afla numitul M.C.), mijloacele simple folosite (lovituri

cu palmele, fără folosirea unor obiecte contondente) sunt specifice unui fapte

de un grad de pericol social moderat. Ceea ce imprimă faptei concrete o

gravitate sporită este rezultatul ireversibil produs - și anume pierderea

vieții victimei - rezultat care, deși nu a fost urmărit de inculpat, îi este

totuși imputabil pe baza culpei simple.

Fiind incontestabilă

gravitatea faptei din această perspectivă, Curtea a apreciat însă că aplicarea

unei sancțiuni apte să asigure realizarea tuturor funcțiilor sale implică cu

necesitate și evaluarea datelor personale ale inculpatului. Or, sub acest

aspect, sentința instanței de fond reflectă o justă apreciere a acestor date și

a periculozității sociale concrete a autorului faptei, critica Ministerului

Public, dar și a părții civile, fiind neîntemeiată.

Astfel, din actele

cauzei rezultă că inculpatul C.N. este o persoană integrată familial și

profesional, fiind căsătorit, cu doi copii minori, și desfășurând constant

activități lucrative de natură a-i permite obținerea de venituri licite,

înscrisurile depuse la dosar relevă preocuparea inculpatului pentru obținerea

unei calificări profesionale, aspect care, corelat cu lipsa antecedentelor

penale, permit caracterizarea acestuia ca o persoană ce manifestă preocupări

socialmente utile.

Conduita inculpatului

pe parcursul procesului penal, caracterizată printr-o atitudine constantă de

recunoaștere a faptei și prin disponibilitatea de a achita despăgubiri civile

succesorilor victimei, în limita posibilităților sale financiare, constituie o

premisă a înțelegerii consecințelor faptei sale și a atingerii funcției

educative a pedepsei, chiar prin aplicarea acesteia într-un cuantum mai redus.

În acest context, se

justifică reținerea în beneficiul inculpatului a circumstanțelor atenuante

prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., iar aplicarea unei pedepse

într-un cuantum ușor redus sub minimul special corespunde atât împrejurărilor

concrete în care a fost comisă infracțiunea praeterintenționată dedusă

judecății, cât și persoanei autorului său.

Contrar aprecierii

Ministerului Public, Curtea a constatat că atitudinea inculpatului imediat după

comiterea faptei evidențiază disponibilitatea de a-și asuma toate consecințele

legale, inculpatul sugerându-i victimei a doua zi să se deplaseze împreună la

poliție pentru a sesiza incidentul produs, sugestie neacceptată de către M.C.

Faptul că inculpatul nu a acordat ajutor victimei după căderea acesteia la

pământ nu este de natură a justifica înlăturarea circumstanțelor atenuante,

deoarece pasivitatea inculpatului apare ca justificată mai degrabă de

convingerea că, în contextul concret, loviturile aplicate nu i-ar fi cauzat

victimei leziuni grave, decât de dezinteresul față de starea acesteia.

Conduita procesuală a

intimatului-inculpat s-a manifestat prin recunoașterea faptei în aspectele sale

esențiale, neexistând încercări de denaturare a realității, iar

"condiționarea" disponibilității de a achita despăgubirile civile de

posibilitățile sale financiare apare ca justificată de situația familială a

inculpatului, iar nu de dezinteresul față de situația succesorilor victimei.

Punând în balanță

toate aceste elemente de fapt, Curtea a concluzionat că pedeapsa de 4 ani

închisoare a fost just proporționată iar, în privința modalității de executare,

aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen. este o opțiune adecvată în

vederea atingerii scopului preventiv-educativ al pedepsei.

Toate împrejurările

comiterii faptei, astfel cum rezultă din probele administrate, permit

caracterizarea acesteia ca fiind un incident izolat și alături de datele

referitoare la persoana inculpatului, formează și Curții convingerea că

pronunțarea condamnării constituie pentru inculpat un avertisment suficient și,

chiar fără executarea pedepsei, acesta nu va mai săvârși alte infracțiuni.

Sub aspectul laturii

civile, Curtea a constatat că obligarea inculpatului C.N. la plata unei

prestații periodice în cuantum de 134 RON de la data decesului numitului M.C.

și până la majoratul fiicei sale M.F.M. corespunde exigențelor reparării

integrale a pagubei materiale produse prin infracțiune. Acest aspect nu a

făcut, de altfel, obiect de critică în apel, partea civilă solicitând doar

reaprecierea cuantumului daunelor morale prin luarea în considerare a tuturor

consecințelor decesului tatălui asupra parcursului său personal.

Sub acest aspect,

Curtea a reținut că decesul unuia dintre părinți afectează întotdeauna, profund

și ireversibil, echilibrul emoțional al copilului minor, cauzându-i o suferință

de durată, imposibil de compensat în totalitate prin acordarea unei sume de

bani. Necesitatea de a se asigura însă o reparare justă a întregului prejudiciu

cauzat prin infracțiune, inclusiv a celui nepatrimonial, impune instanței o

evaluare atentă a tuturor particularităților cauzei, evaluare însă esențialmente

subiectivă având în vedere natura afectivă a prejudiciului spre a cărui

compensare se tinde.

Din această

perspectivă, cenzurarea aprecierii făcute de prima instanță este, la rândul

său, expresia unui proces subiectiv, deoarece intensitatea afectării

echilibrului emoțional al minorei M.F.M. ca urmare a decesului tatălui ori

modalitatea în care aceasta va depăși trauma suferită reprezintă aspecte legate

indisolubil de viața sa interioară.

Reevaluând toate

particularitățile cauzei, Curtea a apreciat că suma de 20.000 euro, în

echivalent în lei, acordată cu titlu de daune morale constituie o reparație

justă a prejudiciului afectiv suferit de fiica minoră a victimei, de natură a

compensa, într-un mod echitabil, toate consecințele negative produse în planul

vieții sale personale ca urmare a decesului tatălui.

Elementele de fapt

invocate în apel, respectiv posibilitățile financiare reduse, afectarea

stabilității locative ca urmare a reacției membrilor familiei inculpatului,

care nu doresc să permită în continuare părților civile să locuiască în același

imobil și insecuritatea astfel creată în privința dezvoltării firești a minorei

nu justifică majorarea cuantumului daunelor morale. Toate aceste elemente

constituie consecințe posibile nu ale faptei comise de inculpat, ci ale

atitudinii adoptate de alte persoane - membrii ai familiei, în virtutea unor

motivații strict personale, ce exced limitelor prezentei cauze.

Drept urmare,

raportându-se exclusiv la coordonatele în care trebuie evaluat prejudiciul

afectiv produs minorei prin moartea tatălui, coordonate just reținute prin

sentința apelată, Curtea a apreciat temeinică soluția dată laturii civile și

nefondată critica apelantei M.F.M.

În ceea ce privește

critica Ministerului Public referitoare la omisiunea luării unor măsuri

asigurătorii, Curtea a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 163

C. proc. pen., caracterul obligatoriu al unei astfel de măsuri în cazul în care

cel vătămat este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu poate fi

valorificat independent de finalitatea asigurătorie a măsurii.

Din economia

dispozițiilor art. 163 - 167 C. proc. pen., rezultă că măsurile asigurătorii se

dispun nu generic, asupra tuturor bunurilor mobile ori imobile aparținând

inculpatului, ci asupra anumitor bunuri precis individualizate, destinate fie

asigurării executării măsurii confiscării, fie reparării pagubei produse prin

infracțiune. Delimitarea titularului bunurilor ce pot fi confiscate (art. 163

alin. (2) C. proc. pen.), exceptarea expresă a unei anumite categorii de bunuri

de la sechestrul asigurător (art. 163 alin. (4) C. proc. pen.) și necesitatea

asigurării efective, nu doar teoretice, a finalității asigurătorii a acestei

categorii de măsuri procesuale determină Curtea să aprecieze că numai în situația

existenței unor bunuri mobile sau imobile determinate, aparținând inculpatului

și susceptibile de a fi sechestrate, se justifică luarea măsurii asigurătorii.

Prevederile art. 165

alin. (1) C. proc. pen. nu legitimează aprecierea Ministerului Public în sensul

că organul de executare are sarcina exclusivă de a identifica existența unor

bunuri sechestrabile, deoarece acest text de lege prevede doar obligația

acestui organ de a identifica și evalua bunurile "sechestrate",

respectiv bunurile în privința cărora s-a dispus anterior luarea sechestrului

asigurător.

A aprecia altfel

echivalează cu a recunoaște un caracter pur formal măsurii procesuale dispuse

de organul judiciar, în detrimentul finalității sale asigurătorii, și cu a

transfera întreaga responsabilitate a verificării condițiilor prevăzute de art.

163 C. proc. pen. în sarcina organului de executare, ceea ce contravine vădit

atribuțiilor specifice recunoscute acestei categorii de organe, și însuși

principiului legalității ce guvernează procesul penal.

Reținând astfel

condițiile în care se poate dispune luarea unei măsuri asigurătorii în procesul

penal, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, așa cum rezultă din relațiile

comunicate de Primăria com. Vlădeni, jud. Ialomița, inculpatul C.N. nu figurează

în evidențele fiscale cu bunuri mobile sau imobile, ceea ce determină

imposibilitatea luării unor măsuri asigurătorii.

Prin urmare, în

măsura în care inculpatul nu va executa de bunăvoie obligația de plată a

sumelor de bani stabilite prin sentința instanței de fond, se va aprecia asupra

celor mai adecvate măsuri de executare silită, în conformitate cu dispozițiile

legale incidente în materie.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat recurs părțile civile M.M. și M.F.M., solicitând majorarea

pedepsei aplicate inculpatului și a despăgubirilor civile.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare care se pot pune în

discuție din oficiu conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., constată că nici unul din ele nu este incident în cauză.

Instanța de apel a

soluționat, în mod corect, acțiunea civilă în cazul părții civile M.F.M.,

ținând cont de culpa inculpatului și de conduita victimei.

În ceea ce privește

pedeapsa aplicată inculpatului, ea a fost individualizată în raport de

criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. fiind aptă să realizeze prevenția

generală și să asigure resocializarea inculpatului.

De asemenea, în mod

corect, a fost respins de instanță, ca tardiv, apelul formulat de partea civilă

M.M., acesta fiind depus după expirarea termenului legal prevăzut de lege

pentru această cale de atac.

De aceea, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate,

recursurile formulate de părțile civile, urmând ca în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen. să fie obligate la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurentele părți civile M.M. și M.F.M.,

prin reprezentant legal M.F.M. împotriva Deciziei penale nr. 291/A din 3

octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentele

părți civile la plata sumei de câte 150 RON cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.N., se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 26 aprilie 2012.

Procesat de GGC - N