ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6623/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6623/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Botoșani,

reclamanții L.I., M.V., B.L. și L.V. au solicitat în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului Botoșani prin

primar, Autoritatea pentru Privatizare și Administrația Participațiilor Statului,

S.C. „Pita” S.A. Botoșani, SC M. SA Botoșani și SC P. SA Botoșani să se dispună,

în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură pe vechiul amplasament (sau,

în măsura în care nu este posibil, teren în compensare), a suprafeței de 700 m.p. situată în Botoșani, str. Manolești Deal.

Prin încheierile din 26

martie 2003 și respectiv 17 aprilie 2003, Tribunalul Botoșani a admis

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA Botoșani și a

Primăriei municipiului Botoșani, dispunându-se scoaterea acestora din cauză.

Conform unei

precizări ulterioare a acțiunii, reclamanții au solicitat introducerea în cauză

în calitate de pârâtă, a SC T. SA Botoșani, întrucât potrivit expertizei

efectuate, aceasta ocupă suprafața de 11,72 mp teren în litigiu.

Prin sentința civilă nr.

319 din 1 aprilie 2004 a Tribunalului Botoșani s-a admis acțiunea

reclamanților, Statul Român fiind obligat să acorde acestora titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare până la valoarea de

479.329.190 lei, reprezentând despăgubiri în echivalent pentru suprafața de 700

mp teren expropriat. Față de pârâtele A.P.A.P.S., SC M. SA, SC P. SA și SC T.

SA, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

S-a reținut în

motivarea sentinței că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză,

terenul în suprafață de 700 m.p. pretins de reclamanți este deținut în prezent

de pârâtele SC M. SA, SC P. SA și SC T. SA, iar pe teren se află construite

obiective industriale, respectiv cale ferată și hale producție. S-a reținut, de

asemenea, că terenul nu poate fi restituit în natură iar unitățile deținătoare

sunt privatizate, achitând contravaloarea acțiunilor la A.P.A.P.S., neavând posibilitatea de a pune la dispoziție niciun alt teren de aceeași natură.

Așa fiind, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri în echivalent pentru

terenul ce a fost evaluat prin raportul de expertiză.

Prin decizia civilă nr.

1956 din 24 iunie 2004 a Curții de Apel Suceava s-a admis apelul declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a schimbat sentința în tot,

respingându-se acțiunea ca inadmisibilă.

Apelul reclamanților

Luchian Irina, M.V., B.L. și L.V. a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 39 din

Legea nr. 18/1991 întrucât suprafața de teren în litigiu a fost dobândită de

autorul reclamanților pe datele de 30 august 1957 și 20 martie 1959, fiind

situată illo tempore în satul Manolești Deal, comuna Stâncești, raionul

Botoșani, regiunea Suceava.

Recursul declarat de

reclamanți a fost admis prin decizia nr. 8994 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, fiind casată decizia și cauza trimisă spre

rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut, în

motivare, că nu sunt incidente dispozițiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 18/1991,

reclamanții solicitând în mod corect repararea prejudiciului cauzat prin

trecerea terenului în proprietatea statului în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 130 din 4 aprilie 2007 a admis

apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să acorde reclamanților titluri

de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în valoare de

57.671,17 RON, reprezentând despăgubiri în echivalent.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca

nefondat.

În ce privește apelul

declarat de reclamanți s-a reținut că aceștia au solicitat, în principal,

restituirea în natură a terenului de 700 m.p. expropriat în baza Decretului nr. 369/1970, întrucât toate construcțiile aflate în prezent pe terenul cumpărat

de autorii lor sunt ușoare și demontabile, iar calea ferată industrială este

nefolosită, ruginită și acoperită cu vegetație. În subsidiar, au solicitat

repararea prejudiciului prin echivalent, în limita sumei de 57.671 RON în loc

de 47.932 RON, arătând că instanța a reținut greșit din raportul de expertiză o

valoare care nu reprezintă suma totală ce a fost stabilită ca valoare a

terenului în litigiu.

Asupra restituirii în

natură a terenului instanța a reținut că nu poate fi considerată liberă de

construcții suprafața solicitată de reclamanți, nefiind făcute dovezi cu

privire la neutilizarea construcțiilor edificate și în special a căii ferate

industriale. De asemenea, conductele pentru alimentare cu agent termic și apă

caldă sunt în stare de funcționare, solicitarea reclamanților privind modificarea

amplasamentelor acestora fiind de natură a impune pârâtei SC T. SA o sarcină

excesivă.

În privința cuantumului

măsurilor reparatorii, s-a reținut că într-adevăr, prima instanță a indicat

eronat valoarea acestora, care este de 57.671,17 RON, conform raportului de

expertiză întocmit.

Apelul Statului Român

a fost găsit nefondat, în condițiile în care reclamanții au formulat notificare

în termenul prevăzut de lege, iar aceasta nu a fost soluționată de entitățile

deținătoare, așa încât în mod corect instanța de fond a precedat la judecarea

pe fond.

Recursurile declarate

de reclamanți au fost admise prin decizia civilă nr. 162 din 14 ianuarie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate

intelectuală prin care s-a casat decizia și cauza trimisă spre judecare

aceleiași instanțe.

S-a reținut că

instanța de apel a pronunțat hotărârea criticată cu încălcarea legii întrucât

nu a ținut seama de faptul că Legea nr. 10/2001 a suferit importante modificări

și completări prin Legea nr. 247/2005, act normativ de imediată aplicare.

Astfel, prin art. 1 pct.

1 al Titlului I al Legii nr. 247/2005 dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001

au fost modificate iar potrivit alin. (2) al acestui articol, în cazurile în

care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii

prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Or, prin soluția

adoptată, instanța de apel a obligat M.F.P. să acorde reclamanților titluri de

valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în baza unor

articole abrogate sau modificate de Legea nr. 247/2005.

S-a apreciat, de

asemenea, că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt

referitoare la unitățile deținătoare ale imobilului în litigiu cât și

împrejurarea dacă terenul respectiv poate fi restituit în natură, integral sau

parțial.

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel Suceava a pronunțat decizia civilă nr. 19 din 3 martie 2010,

conform căreia a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis acțiunea și în consecință: a obligat SC T. SA să

restituie reclamanților în natură suprafața de 111,72 mp teren (identificat

conform raportului de expertiză); a obligat SC M. SA să restituie reclamanților

în natură suprafața de 403,58 mp (identificată în același plan de situație,

conform raportului de expertiză); a obligat A.V.A.S. să emită decizie cu

propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru suprafața de

184,70 mp, deținută de SC P. SA.

A fost respinsă

acțiunea formulată împotriva Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.

A fost menținută

dispoziția privind respingerea acțiunii față de SC P. SA.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut în ce privește SC T. SA, că aceasta are

calitatea de entitate deținătoare și în consecință, are legitimare procesuală

pasivă în cauză, în condițiile în care parte din teren i-a fost transmis spre

folosință conform contractului de concesiune încheiat la 10 decembrie 1990 cu

Consiliul local al municipiului Botoșani.

S-a constatat, pe

baza raportului de expertiză întocmit și a cercetării locale efectuate, că în

subteran există o rețea de conducte care alimentează cartierul de locuințe din

zonă. Chiar dacă terenul este afectat de utilități publice nefiind liber în

accepțiunea legii, acestea pot fi utilizate în continuare în scopul pentru care

au fost construite, dacă terenul ar fi restituit în natură. Existența rețelelor

subterane nu poate afecta restituirea în natură ci, cel mult ar putea împiedica

obținerea autorizațiilor necesare efectuării unor lucrări de construcție.

Restituirea acestei

suprafețe de teren se justifică cu atât mai mult cu cât în imediata vecinătate

reclamanții au primit deja o altă suprafață.

Referitor la

suprafața de 403,58 m.p. teren deținută de SC M. SA, s-a constatat, că aceasta

este traversată de o cale ferată care nu mai este folosită din anul 2002,

șinele fiind ruginite, în jur fiind crescută vegetație (conform raportului de

expertiză, situație confirmată și de martorii audiați ).

De asemenea, cu

ocazia cercetării locale instanța a constatat nemijlocit starea în care se află

calea ferată și faptul că în incinta SC M. SA, singura deservită în trecut de

această linie se află o platformă betonată chiar peste calea ferată.

Cum SC M. SA s-a

privatizat integral la 12 iulie 2002 și cum s-a dovedit că restituirea în

natură a suprafeței de 403,58 m.p. deținută de această societate este posibilă,

s-a reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează

prioritar această modalitate de reparație.

În ce privește

suprafața de 184,70 m.p. teren aflată în folosința SC P. SA s-a apreciat că sunt

incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această

societate fiind privatizată la 31 iulie 1998, anterior intrării în vigoare a

actului normativ sus menționat.

Așa fiind, pentru

terenul în suprafață de 184,70 m.p. reclamanții au dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent care urmează a fi propuse de instituția publică

care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către A.V.A.S. și SC M. SA.

1) Recurenta A.V.A.S.

a solicitat în condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea

deciziei din apel, pretinzând în același timp, nelegalitatea soluției sub

următoarele aspecte:

- Instanța a

pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 23, coroborat cu art. 13

din Legea nr. 10/2001, trecând peste procedura administrativă specială, la

finalizarea căreia ar fi trebuit emisă decizia sau dispoziția motivată de către

A.V.A.S., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 4

C. proc. civ.

- În cadrul procedurii

prealabile A.V.A.S. nu a emis decizia motivată deoarece intimații n-au

completat dosarul administrativ, iar absența actelor doveditoare conduce la

respingerea notificării, ceea ce ar fi fost contrar interesului petenților.

Ca atare, A.V.A.S.

este încă în termenul legal de soluționare a notificării și este necesară

efectuarea demersurilor de către intimați pentru completarea dosarului

administrativ, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

În plus, din

notificarea existentă la dosarul administrativ rezultă că aceasta a fost

formulată doar de către Luchian Irina, fără a se face referire la alte persoane

care ar solicita aceleași drepturi. În felul acesta, devin incidente dispoz. art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, nerespectarea termenului prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Față de împrejurarea

că ceilalți intimați n-au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

rezultă că aceștia sunt decăzuți din dreptul de a mai solicita măsurile

reparatorii prevăzute de lege.

Au fost invocate, de

asemenea, dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca temei al recursului

declarat.

a susținut nelegalitatea deciziei pentru următoarele considerente:

- Instanța nu a

apreciat corect situația de fapt, pronunțând în consecință o hotărâre cu

aplicarea greșită a legii.

Astfel, deși

într-adevăr, calea ferată ce traversează terenul în litigiu nu mai este

folosită din 2002, instanța nu a ținut cont de faptul că terenul aparține în

prezent unei societăți comerciale, al cărei scop este obținerea de profit.

Motivele pentru care

în prezent calea ferată nu este folosită sunt de ordin comercial, iar în

prezent transportul rutier este, din punct de vedere economic, avantajos celui

feroviar.

De fapt, în decizia

de casare a Înaltei Curți s-a făcut mențiune și despre posibilitatea ca

societatea să folosească în viitor calea ferată.

De asemenea, instanța

nu a ținut cont de faptul că pe teren se află un mic segment de cale ferată și

că eventuala restituire a terenului ar însemna dezafectarea totală a căii

ferate, ceea ce ar aduce importante prejudicii financiare societății.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți

au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ambelor recursuri ca

nefondate arătând, în esență, că, determinând corect situația de fapt, instanța

de apel a făcut, în același timp, o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

incidente în cauză.

Examinând criticile

deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

1) Recursul formulat

de A.V.A.S. nu poate fi primit, criticile fiind nefondate.

- Astfel, este total

nefundamentată juridic, susținerea conform căreia prin soluționarea cauzei și

obligarea instituției recurente la emiterea deciziei cu propunere de

despăgubiri, instanța ar fi depășit limitele puterii judecătorești, devenind în

felul acesta incident motivul de casare prev. de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

În realitate, în

virtutea plenitudinii de competență în tranșarea litigiilor, ce se atașează

funcției jurisdicționale a statului, instanța a procedat în mod corect la

judecata cauzei pe fond.

Printr-o

jurisprudență constantă, unificată prin decizia nr. XX/2006 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că, în situația în care

unitatea/entitatea deținătoare nu soluționează notificarea, instanțele sunt

cele în atributul cărora intră aprecierea asupra pretențiilor petentului.

- Susținerea că nu ar

fi fost epuizată procedura prealabilă întrucât nu a fost emisă decizia care să

finalizeze această fază și astfel, intimații-reclamanți nu s-ar fi conformat

prescripțiilor legii speciale, este nefondată.

În realitate, procedura

specială declanșată, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, prin transmiterea

notificării, a fost respectată în cauză.

Prin formularea

criticii, recurenta se prevalează, în fapt, de propria culpă, aceea de a nu fi

dat curs notificării înăuntrul termenului (de 60 zile) prev. de art. 25 din

Legea nr. 10/2001.

Aprecierea recurentei

că încă ar fi în termen, la mai bine de 8 ani de la înregistrarea notificării,

să soluționeze dosarul administrativ, întrucât nu ar fi fost depuse toate

actele doveditoare, ignoră exigențele termenului rezonabil impus oricărei

proceduri (administrative sau judiciare).

Potrivit art. 25.1 alin.

(4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

prelungirea termenului de 60 de zile se poate face „numai cu acordul expres sau

tacit al persoanei îndreptățite” și oricum, pentru a opera această prorogare,

„este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt

condiționate de depunerea probelor solicitate”.

Or, în speță,

recurenta nu a făcut dovada solicitării unor asemenea probe suplimentare, pe

care petenții să nu le fi prezentat și astfel, să fi determinat imposibilitatea

rezolvării notificării.

Nu este justificată

lipsa răspunsului la notificare nici din perspectiva susținută de către

instituția-recurentă, conform căreia „în absența tuturor actelor doveditoare,

s-ar fi ajuns la soluția de respingere a notificării, ceea ce ar fi fost

contrar interesului petenților”.

Împotriva unei

asemenea soluții, petenții ar fi avut oricum deschisă calea procedurii

judiciare, în cadrul căreia puteau demonstra, inclusiv prin suplimentarea

probatoriului, nelegalitatea deciziei care le-ar fi încălcat dreptul la

restituire.

- Are de asemenea, caracter

nefondat critica recurentei conform căreia notificarea a fost transmisă doar de

unul dintre reclamanți (L.I.), ceea ce înseamnă că pentru ceilalți operează, în

condițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, decăderea din dreptul de a

mai solicita măsuri reparatorii în justiție.

Reclamanții sunt

soția supraviețuitoare și, respectiv, copiii titularului dreptului de

proprietate, numitul L.F.

Deși notificarea a

fost transmisă doar de către soția supraviețuitoare, demersul judiciar ulterior

comun (al fiilor defunctului, alături de soția supraviețuitoare) demonstrează

faptul că în transmiterea notificării, petenta a acționat și în baza unui mandat,

cel puțin tacit (în sensul art. 1533 C. civ.) din partea celorlalți

moștenitori.

Existența unui

asemenea mandat nu a fost contestată pe parcursul procesului de către cei care

ar fi avut îndreptățirea să o facă (respectiv, mandanții care ar fi putut să nu

ratifice mandatul, conform art. 1546 C. civ.).

Fiind vorba, așadar,

de o notificare transmisă în termen, în condiții care asigură extinderea

efectelor acesteia asupra tuturor petenților, în speță nu se poate pune

problema incidenței art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv, a

decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Rezultă, potrivit

considerentelor expuse, că în soluționarea cauzei nu au fost depășite limitele

puterii judecătorești și de asemenea, n-au fost încălcate dispozițiile de drept

material aplicabile, pentru a fi incidente motivele de recurs invocate, prev.

de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.

În ce privește

solicitarea de suspendare a executării deciziei pronunțate în apel, fiind

formulată în condițiile art. 300 C. proc. civ., prin soluționarea recursului

această pretenție a rămas lipsită de fundament.

de SC M. SA este, de asemenea, nefondat.

Criticând decizia din

apel pentru că nu ar fi apreciat corect asupra situației de fapt,

pârâta-recurentă se situează în afara motivelor de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Astfel, aprecierea

asupra elementelor de fapt ale pricinii se află în atribuțiunea exclusivă a

instanțelor fondului, în timp ce în fața instanței de recurs criticile și

corelativ, controlul care se poate realiza pe baza acestora, pot viza doar

aspecte de nelegalitate.

Or, pe baza situației

de fapt, așa cum a fost ea stabilită conform probatoriului administrat în

etapele jurisdicționale anterioare, aplicarea dispozițiilor legale s-a realizat

în mod corect.

Constatând că este

vorba de o societate privatizată integral după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

și deci, unitate deținătoare căreia îi incumbă obligația de reparație, în

continuare, instanța de apel a reținut în mod corect că afectațiunea în prezent

a imobilului îl face restituibil în natură.

Fiind vorba de un

teren traversat de o cale ferată dezafectată (cu șinele ruginite și nefolosită

din anul 2002), acesta are semnificația de teren liber în sensul art. 10 din

Legea nr. 10/2001, supus restituirii în natură.

Contrar susținerii

recurentei, instanța de apel nu putea, în soluționarea cauzei, să aibă în

vedere faptul că „terenul aparține în prezent unei societăți comerciale, al

cărei scop este obținerea de profit”.

Ceea ce interesa,

raportat la natura cauzei, era stabilirea calității societății de unitate

deținătoare, în sensul legii speciale.

Din acest punct de

vedere, instanța a stabilit corect că, fiind vorba de o societate cu capital

majoritar de stat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta

reprezenta, potrivit art. 21 din actul normativ menționat, unitate deținătoare,

căreia îi incumba obligația de restituire.

Tot astfel, la

stabilirea naturii măsurii reparatorii nu poate fi luată în considerare - cum

greșit pretinde recurenta - o eventuală exploatare în viitor a liniei ferate

pentru că la un moment dat, aceasta ar putea fi mai avantajoasă din punct de

vedere economic societății, „ca urmare a dezvoltării transportului feroviar”.

Instanța este chemată

să spună dreptul (juris dictio) la situațiile de fapt prezente, ce i-au fost

deduse spre judecată, iar nu în mod abstract, în considerarea unor

eventualități. De aceea, constatând că regimul juridic actual al terenului îl

face restituibil în natură, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează în mod prioritar această

modalitate de reparație.

Ca atare,

nelegalitatea soluției nu poate fi susținută nici din perspectiva criticilor formulate

în recursul pârâtei SC M. SA

Pentru considerentele

arătate, ambele recursuri au fost constatate nefondate, urmând să fie respinse

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului și SC M. SA împotriva deciziei nr. 19 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2010.