ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6623/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Botoșani, reclamanții L.I., M.V., B.L. și L.V. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului Botoșani prin primar, Autoritatea pentru Privatizare și Administrația Participațiilor Statului, S.C. „Pita” S.A. Botoșani, SC M. SA Botoșani și SC P. SA Botoșani să se dispună, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură pe vechiul amplasament (sau, în măsura în care nu este posibil, teren în compensare), a suprafeței de 700 m.p. situată în Botoșani, str. Manolești Deal. Prin încheierile din 26 martie 2003 și respectiv 17 aprilie 2003, Tribunalul Botoșani a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA Botoșani și a Primăriei municipiului Botoșani, dispunându-se scoaterea acestora din cauză.

Conform unei precizări ulterioare a acțiunii, reclamanții au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă, a SC T. SA Botoșani, întrucât potrivit expertizei efectuate, aceasta ocupă suprafața de 11,72 mp teren în litigiu. Prin sentința civilă nr. 319 din 1 aprilie 2004 a Tribunalului Botoșani s-a admis acțiunea reclamanților, Statul Român fiind obligat să acorde acestora titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare până la valoarea de 479.329.190 lei, reprezentând despăgubiri în echivalent pentru suprafața de 700 mp teren expropriat. Față de pârâtele A.P.A.P.S., SC M. SA, SC P. SA și SC T. SA, acțiunea a fost respinsă ca nefondată. S-a reținut în motivarea sentinței că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul în suprafață de 700 m.p.

pretins de reclamanți este deținut în prezent de pârâtele SC M. SA, SC P. SA și SC T. SA, iar pe teren se află construite obiective industriale, respectiv cale ferată și hale producție. S-a reținut, de asemenea, că terenul nu poate fi restituit în natură iar unitățile deținătoare sunt privatizate, achitând contravaloarea acțiunilor la A.P.A.P.S., neavând posibilitatea de a pune la dispoziție niciun alt teren de aceeași natură. Așa fiind, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri în echivalent pentru terenul ce a fost evaluat prin raportul de expertiză. Prin decizia civilă nr. 1956 din 24 iunie 2004 a Curții de Apel Suceava s-a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a schimbat sentința în tot, respingându-se acțiunea ca inadmisibilă.

Apelul reclamanților Luchian Irina, M.V., B.L. și L.V. a fost respins ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 întrucât suprafața de teren în litigiu a fost dobândită de autorul reclamanților pe datele de 30 august 1957 și 20 martie 1959, fiind situată illo tempore în satul Manolești Deal, comuna Stâncești, raionul Botoșani, regiunea Suceava. Recursul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia nr. 8994 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut, în motivare, că nu sunt incidente dispozițiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, reclamanții solicitând în mod corect repararea prejudiciului cauzat prin trecerea terenului în proprietatea statului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 130 din 4 aprilie 2007 a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să acorde reclamanților titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în valoare de 57.671,17 RON, reprezentând despăgubiri în echivalent. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat. În ce privește apelul declarat de reclamanți s-a reținut că aceștia au solicitat, în principal, restituirea în natură a terenului de 700 m.p. expropriat în baza Decretului nr. 369/1970, întrucât toate construcțiile aflate în prezent pe terenul cumpărat de autorii lor sunt ușoare și demontabile, iar calea ferată industrială este nefolosită, ruginită și acoperită cu vegetație.

În subsidiar, au solicitat repararea prejudiciului prin echivalent, în limita sumei de 57.671 RON în loc de 47.932 RON, arătând că instanța a reținut greșit din raportul de expertiză o valoare care nu reprezintă suma totală ce a fost stabilită ca valoare a terenului în litigiu. Asupra restituirii în natură a terenului instanța a reținut că nu poate fi considerată liberă de construcții suprafața solicitată de reclamanți, nefiind făcute dovezi cu privire la neutilizarea construcțiilor edificate și în special a căii ferate industriale. De asemenea, conductele pentru alimentare cu agent termic și apă caldă sunt în stare de funcționare, solicitarea reclamanților privind modificarea amplasamentelor acestora fiind de natură a impune pârâtei SC T. SA o sarcină excesivă.

În privința cuantumului măsurilor reparatorii, s-a reținut că într-adevăr, prima instanță a indicat eronat valoarea acestora, care este de 57.671,17 RON, conform raportului de expertiză întocmit. Apelul Statului Român a fost găsit nefondat, în condițiile în care reclamanții au formulat notificare în termenul prevăzut de lege, iar aceasta nu a fost soluționată de entitățile deținătoare, așa încât în mod corect instanța de fond a precedat la judecarea pe fond. Recursurile declarate de reclamanți au fost admise prin decizia civilă nr. 162 din 14 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală prin care s-a casat decizia și cauza trimisă spre judecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea criticată cu încălcarea legii întrucât nu a ținut seama de faptul că Legea nr. 10/2001 a suferit importante modificări și completări prin Legea nr. 247/2005, act normativ de imediată aplicare. Astfel, prin art. 1 pct. 1 al Titlului I al Legii nr. 247/2005 dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 au fost modificate iar potrivit alin. (2) al acestui articol, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Or, prin soluția adoptată, instanța de apel a obligat M.F.P. să acorde reclamanților titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în baza unor articole abrogate sau modificate de Legea nr. 247/2005. S-a apreciat, de asemenea, că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt referitoare la unitățile deținătoare ale imobilului în litigiu cât și împrejurarea dacă terenul respectiv poate fi restituit în natură, integral sau parțial.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Suceava a pronunțat decizia civilă nr. 19 din 3 martie 2010, conform căreia a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea și în consecință: a obligat SC T. SA să restituie reclamanților în natură suprafața de 111,72 mp teren (identificat conform raportului de expertiză); a obligat SC M. SA să restituie reclamanților în natură suprafața de 403,58 mp (identificată în același plan de situație, conform raportului de expertiză); a obligat A.V.A.S. să emită decizie cu propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru suprafața de 184,70 mp, deținută de SC P. SA. A fost respinsă acțiunea formulată împotriva Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.

A fost menținută dispoziția privind respingerea acțiunii față de SC P. SA. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în ce privește SC T. SA, că aceasta are calitatea de entitate deținătoare și în consecință, are legitimare procesuală pasivă în cauză, în condițiile în care parte din teren i-a fost transmis spre folosință conform contractului de concesiune încheiat la 10 decembrie 1990 cu Consiliul local al municipiului Botoșani. S-a constatat, pe baza raportului de expertiză întocmit și a cercetării locale efectuate, că în subteran există o rețea de conducte care alimentează cartierul de locuințe din zonă. Chiar dacă terenul este afectat de utilități publice nefiind liber în accepțiunea legii, acestea pot fi utilizate în continuare în scopul pentru care au fost construite, dacă terenul ar fi restituit în natură.

Existența rețelelor subterane nu poate afecta restituirea în natură ci, cel mult ar putea împiedica obținerea autorizațiilor necesare efectuării unor lucrări de construcție. Restituirea acestei suprafețe de teren se justifică cu atât mai mult cu cât în imediata vecinătate reclamanții au primit deja o altă suprafață. Referitor la suprafața de 403,58 m.p. teren deținută de SC M. SA, s-a constatat, că aceasta este traversată de o cale ferată care nu mai este folosită din anul 2002, șinele fiind ruginite, în jur fiind crescută vegetație (conform raportului de expertiză, situație confirmată și de martorii audiați ). De asemenea, cu ocazia cercetării locale instanța a constatat nemijlocit starea în care se află calea ferată și faptul că în incinta SC M. SA, singura deservită în trecut de această linie se află o platformă betonată chiar peste calea ferată.

Cum SC M. SA s-a privatizat integral la 12 iulie 2002 și cum s-a dovedit că restituirea în natură a suprafeței de 403,58 m.p. deținută de această societate este posibilă, s-a reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează prioritar această modalitate de reparație. În ce privește suprafața de 184,70 m.p. teren aflată în folosința SC P. SA s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această societate fiind privatizată la 31 iulie 1998, anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menționat. Așa fiind, pentru terenul în suprafață de 184,70 m.p. reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent care urmează a fi propuse de instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Decizia a fost atacată cu recurs de către A.V.A.S. și SC M. SA. 1) Recurenta A.V.A.S. a solicitat în condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea deciziei din apel, pretinzând în același timp, nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - Instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 23, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 10/2001, trecând peste procedura administrativă specială, la finalizarea căreia ar fi trebuit emisă decizia sau dispoziția motivată de către A.V.A.S., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - În cadrul procedurii prealabile A.V.A.S. nu a emis decizia motivată deoarece intimații n-au completat dosarul administrativ, iar absența actelor doveditoare conduce la respingerea notificării, ceea ce ar fi fost contrar interesului petenților.

Ca atare, A.V.A.S. este încă în termenul legal de soluționare a notificării și este necesară efectuarea demersurilor de către intimați pentru completarea dosarului administrativ, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001. În plus, din notificarea existentă la dosarul administrativ rezultă că aceasta a fost formulată doar de către Luchian Irina, fără a se face referire la alte persoane care ar solicita aceleași drepturi. În felul acesta, devin incidente dispoz. art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Față de împrejurarea că ceilalți intimați n-au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, rezultă că aceștia sunt decăzuți din dreptul de a mai solicita măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Au fost invocate, de asemenea, dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca temei al recursului declarat. 2. Recurenta SC M. SA a susținut nelegalitatea deciziei pentru următoarele considerente: - Instanța nu a apreciat corect situația de fapt, pronunțând în consecință o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Astfel, deși într-adevăr, calea ferată ce traversează terenul în litigiu nu mai este folosită din 2002, instanța nu a ținut cont de faptul că terenul aparține în prezent unei societăți comerciale, al cărei scop este obținerea de profit. Motivele pentru care în prezent calea ferată nu este folosită sunt de ordin comercial, iar în prezent transportul rutier este, din punct de vedere economic, avantajos celui feroviar.

De fapt, în decizia de casare a Înaltei Curți s-a făcut mențiune și despre posibilitatea ca societatea să folosească în viitor calea ferată. De asemenea, instanța nu a ținut cont de faptul că pe teren se află un mic segment de cale ferată și că eventuala restituire a terenului ar însemna dezafectarea totală a căii ferate, ceea ce ar aduce importante prejudicii financiare societății. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate arătând, în esență, că, determinând corect situația de fapt, instanța de apel a făcut, în același timp, o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, incidente în cauză.

Examinând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele: 1) Recursul formulat de A.V.A.S. nu poate fi primit, criticile fiind nefondate. - Astfel, este total nefundamentată juridic, susținerea conform căreia prin soluționarea cauzei și obligarea instituției recurente la emiterea deciziei cu propunere de despăgubiri, instanța ar fi depășit limitele puterii judecătorești, devenind în felul acesta incident motivul de casare prev. de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. În realitate, în virtutea plenitudinii de competență în tranșarea litigiilor, ce se atașează funcției jurisdicționale a statului, instanța a procedat în mod corect la judecata cauzei pe fond.

Printr-o jurisprudență constantă, unificată prin decizia nr. XX/2006 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că, în situația în care unitatea/entitatea deținătoare nu soluționează notificarea, instanțele sunt cele în atributul cărora intră aprecierea asupra pretențiilor petentului. - Susținerea că nu ar fi fost epuizată procedura prealabilă întrucât nu a fost emisă decizia care să finalizeze această fază și astfel, intimații-reclamanți nu s-ar fi conformat prescripțiilor legii speciale, este nefondată. În realitate, procedura specială declanșată, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, prin transmiterea notificării, a fost respectată în cauză. Prin formularea criticii, recurenta se prevalează, în fapt, de propria culpă, aceea de a nu fi dat curs notificării înăuntrul termenului (de 60 zile) prev. de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Aprecierea recurentei că încă ar fi în termen, la mai bine de 8 ani de la înregistrarea notificării, să soluționeze dosarul administrativ, întrucât nu ar fi fost depuse toate actele doveditoare, ignoră exigențele termenului rezonabil impus oricărei proceduri (administrative sau judiciare). Potrivit art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prelungirea termenului de 60 de zile se poate face „numai cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite” și oricum, pentru a opera această prorogare, „este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate”.

Or, în speță, recurenta nu a făcut dovada solicitării unor asemenea probe suplimentare, pe care petenții să nu le fi prezentat și astfel, să fi determinat imposibilitatea rezolvării notificării. Nu este justificată lipsa răspunsului la notificare nici din perspectiva susținută de către instituția-recurentă, conform căreia „în absența tuturor actelor doveditoare, s-ar fi ajuns la soluția de respingere a notificării, ceea ce ar fi fost contrar interesului petenților”. Împotriva unei asemenea soluții, petenții ar fi avut oricum deschisă calea procedurii judiciare, în cadrul căreia puteau demonstra, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, nelegalitatea deciziei care le-ar fi încălcat dreptul la restituire.

- Are de asemenea, caracter nefondat critica recurentei conform căreia notificarea a fost transmisă doar de unul dintre reclamanți (L.I.), ceea ce înseamnă că pentru ceilalți operează, în condițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în justiție. Reclamanții sunt soția supraviețuitoare și, respectiv, copiii titularului dreptului de proprietate, numitul L.F. Deși notificarea a fost transmisă doar de către soția supraviețuitoare, demersul judiciar ulterior comun (al fiilor defunctului, alături de soția supraviețuitoare) demonstrează faptul că în transmiterea notificării, petenta a acționat și în baza unui mandat, cel puțin tacit (în sensul art. 1533 C. civ.) din partea celorlalți moștenitori.

Existența unui asemenea mandat nu a fost contestată pe parcursul procesului de către cei care ar fi avut îndreptățirea să o facă (respectiv, mandanții care ar fi putut să nu ratifice mandatul, conform art. 1546 C. civ.). Fiind vorba, așadar, de o notificare transmisă în termen, în condiții care asigură extinderea efectelor acesteia asupra tuturor petenților, în speță nu se poate pune problema incidenței art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv, a decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii. Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în soluționarea cauzei nu au fost depășite limitele puterii judecătorești și de asemenea, n-au fost încălcate dispozițiile de drept material aplicabile, pentru a fi incidente motivele de recurs invocate, prev. de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc.

civ. În ce privește solicitarea de suspendare a executării deciziei pronunțate în apel, fiind formulată în condițiile art. 300 C. proc. civ., prin soluționarea recursului această pretenție a rămas lipsită de fundament. 2. Recursul formulat de SC M. SA este, de asemenea, nefondat. Criticând decizia din apel pentru că nu ar fi apreciat corect asupra situației de fapt, pârâta-recurentă se situează în afara motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Astfel, aprecierea asupra elementelor de fapt ale pricinii se află în atribuțiunea exclusivă a instanțelor fondului, în timp ce în fața instanței de recurs criticile și corelativ, controlul care se poate realiza pe baza acestora, pot viza doar aspecte de nelegalitate.

Or, pe baza situației de fapt, așa cum a fost ea stabilită conform probatoriului administrat în etapele jurisdicționale anterioare, aplicarea dispozițiilor legale s-a realizat în mod corect. Constatând că este vorba de o societate privatizată integral după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și deci, unitate deținătoare căreia îi incumbă obligația de reparație, în continuare, instanța de apel a reținut în mod corect că afectațiunea în prezent a imobilului îl face restituibil în natură. Fiind vorba de un teren traversat de o cale ferată dezafectată (cu șinele ruginite și nefolosită din anul 2002), acesta are semnificația de teren liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, supus restituirii în natură.

Contrar susținerii recurentei, instanța de apel nu putea, în soluționarea cauzei, să aibă în vedere faptul că „terenul aparține în prezent unei societăți comerciale, al cărei scop este obținerea de profit”. Ceea ce interesa, raportat la natura cauzei, era stabilirea calității societății de unitate deținătoare, în sensul legii speciale. Din acest punct de vedere, instanța a stabilit corect că, fiind vorba de o societate cu capital majoritar de stat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta reprezenta, potrivit art. 21 din actul normativ menționat, unitate deținătoare, căreia îi incumba obligația de restituire. Tot astfel, la stabilirea naturii măsurii reparatorii nu poate fi luată în considerare - cum greșit pretinde recurenta - o eventuală exploatare în viitor a liniei ferate pentru că la un moment dat, aceasta ar putea fi mai avantajoasă din punct de vedere economic societății, „ca urmare a dezvoltării transportului feroviar”.

Instanța este chemată să spună dreptul (juris dictio) la situațiile de fapt prezente, ce i-au fost deduse spre judecată, iar nu în mod abstract, în considerarea unor eventualități. De aceea, constatând că regimul juridic actual al terenului îl face restituibil în natură, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează în mod prioritar această modalitate de reparație. Ca atare, nelegalitatea soluției nu poate fi susținută nici din perspectiva criticilor formulate în recursul pârâtei SC M. SA Pentru considerentele arătate, ambele recursuri au fost constatate nefondate, urmând să fie respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC M. SA împotriva deciziei nr. 19 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.