ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2013

Prin cererea înregistrată la 19 octombrie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta H. România SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC D. SRL și OSIM, anularea înregistrării mărcii individuale combinate „R.E.", număr de depozit național M 2008 11026, număr de marcă 107833 din 22 decembrie 2008, pentru produse în clasa 32, obligarea OSIM la radierea din Registrul Național al Mărcilor a înregistrării mărcii sus-menționate, cu obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că face parte din grupul de companii H., care a achiziționat o serie de fabrici de bere de pe piața locală din România, și, odată cu acestea, și un portofoliu extins de mărci, între care și berea R., comercializată în perioada comunistă de către Fabrica de Bere Re.

S.A. (ulterior redenumită S.Re. SA).

Reclamanta a arătat că a înregistrat două mărci naționale combinate, cu denumirea „R." alăturată unor elemente figurative color, ce reprezintă simbolurile etichetei ce va fi utilizată pentru comercializarea acestei beri, astfel: marca națională combinată R. nr. 0900041 din 22 octombrie 2007 cu element figurativ color, înregistrată pentru produse în clasa 32, și marca națională combinată R. nr. 0900042, din 22 octombrie 2007, cu element figurativ color, de asemenea, înregistrată pentru produsele clasei 32. Reclamanta a susținut că pârâta, fără acordul său, începând cu anul 2008, a înregistrat o serie de mărci naționale și comunitare care includ ca element verbal central termenul R., pentru clasa de produse 33 și 32. În plus, a arătat că cei doi asociați ai pârâtei, au solicitat, în nume propriu și înregistrarea pentru produse în clasa 32 a două mărci naționale și comunitare, al căror element verbal este și de data aceasta reprezentat de termenul R. Astfel, înregistrarea mărcii pârâtei pentru produse în clasa 32 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor și, în consecință, se impune anularea înregistrării acestei mărci pentru această clasă de produse, în baza prevederilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor.

Înregistrarea mărcii pârâtei pentru produse în clasa 32 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, aceasta fiind similară cu mărcile anterioare ale reclamantei, fiind destinată a fi aplicată unor produse identice celor desemnate ale reclamantei, existând un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere cu mărcile reclamantei.

Cu privire la similaritatea mărcilor pârâtei cu mărcile anterioare ale reclamantei, reclamanta a arătat că elementul dominant al acestora este reprezentat de elementul verbal R., atât pentru mărcile pârâtei cât și pentru mărcile reclamantei, părțile dominante ale mărcilor analizate fiind cele în măsură să ofere distinctivitate mărcilor, și, după cum este susținut și de către literatura de specialitate, publicul consumator va percepe marca „în mod normal, ca întreg, fără o evaluare atentă a detaliilor, păstrând în minte elementul care induce mărcii caracterul distinctiv" (în speța de față, elementul R.). Reclamanta a susținut că elementul E. nu prezintă un argument suficient pentru a confirma lipsa similarității dintre mărcile în speță.

A mai arătat că și din punct de vedere fonetic, mărcile au o sonoritate identică, fiind pronunțate identic de către consumator. Totodată, reprezentarea grafică a termenului R. cu o grafie specială diferită pentru partea sa de început, nu va putea determina consumatorul român să pronunțe diferit acest termen. Cu privire la identitatea produselor, se arată că produsele pentru care a fost înregistrată marca pârâtei sunt absolut identice cu cele pentru care au fost înregistrate anterior mărcile naționale din portofoliul reclamantei. În ceea ce privește riscul de confuzie, reclamanta a arătat că acesta există, întrucât, pe lângă identitatea bunurilor în cauză, există și o similaritate între mărci.

La data de 17 ianuarie 2012, pârâta S.C. D. SRL a arătat că a depus la OSIM cererea de renunțare la clasa 32 din marca R.E. - MN 107833, anexând declarație de renunțare în copie, adresă către OSIM privind înregistrarea acestei modificări. Prin Sentința nr. 86 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a dispus anularea parțială a mărcii naționale nr. 107833 din 22 decembrie 2008, R.E., pentru produsele din clasa 32, radierea mărcii din RNM după rămânerea definitiva a hotărârii, corespunzător anularii parțiale. Prin aceeași sentință, pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 13426,72 RON.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în raport de înscrisurile depuse la dosar și de dispozițiile legale invocate, a reținut că reclamanta a făcut dovada similarității dintre marca pârâtei și mărcile anterioare ale reclamantei, apreciind că elementul dominant este elementul verbal central „R.", prezent atât în marca pârâtei cât și în mărcile reclamantei, element care este de natură să ofere distinctivitate mărcilor, prezența cuvântului „E." în compunerea mărcii pârâtei nefiind de natură să înlăture această similaritate. - Din punct de vedere fonetic, tribunalul a reținut că datorită elementului verbal dominant pentru mărcile comparate, respectiv cuvântul „R.", mărcile vor avea o sonoritate identică, fiind pronunțate identic de către consumatori.

Tribunalul a apreciat că termenul secundar din marca pârâtei, cuvântul „E." nu prezintă relevanță în comparația fonetică a mărcilor, având în vedere că elementul verbal dominant este cel care va fi reținut de publicul consumator, respectiv cuvântul „R.". În ceea ce privește identitatea produselor, tribunalul a reținut că aceasta este evidentă, marca pârâtei fiind înregistrată și pentru clasa de produse 32, clasă pentru care sunt înregistrate și mărcile anterioare ale reclamantei. Referitor la riscul de confuzie, tribunalul a reținut că acesta a fost dovedit în cauză, datorită existenței similarității între mărci și identității bunurilor pentru care au fost înregistrate mărcile.

Apreciind că, prin înregistrarea mărcii pârâtei, se creează un risc de confuzie pentru publicul relevant, inclusiv un risc de asociere pentru consumatori în ceea ce privește originea produselor desemnate de mărci, fiind posibilă chiar stabilirea unei legături economice între cele două părți, tribunalul a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea parțială a mărcii naționale a pârâtei nr. 107833 din 22 decembrie 2008, R.E., pentru produsele din clasa 32 și radierea înregistrării mărcii pârâtei corespunzător anulării parțiale, din RNM, după rămânerea definitivă a hotărârii. Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 13426,72 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC D. SRL. Intimatul OSIM a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pe motiv că prin apel nu se contestă neîndeplinirea de către OSIM a unei obligații prevăzută în sarcina sa, apelul vizând doar cheltuielile de judecată. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr, 81A din 22 mai 2012, a respins, ca nefondate, atât excepția lipsei calității procesuale pasive a OSIM cât și apelul reclamantei.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că întrucât OSIM a fost parte în cauza soluționată prin sentința apelată, acesta are calitate și în apelul formulat împotriva acestei sentințe, iar împrejurarea că au fost apelate aspecte care nu privesc obligațiile OSIM stabilite prin sentința tribunalului nu este de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a acestei părți. Cu privire la apelul pârâtei, care a vizat nelegalitatea sentinței sub aspectul neaplicării de către tribunal a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește susținerea privind complexitatea redusă a cauzei, instanța de apel a reținut că nu poate fi apreciată complexitatea cauzei în raport cu numărul de termene acordat sau de conduita procesuală a părților, ci în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, care în cauză este unul care presupune susțineri, probatorii și analiză cu privire la mai multe aspecte, respectiv existența identității produselor, similaritatea mărcilor, existența riscului de confuzie, precum și analiza datelor și modului dobândirii de către părți a drepturilor asupra mărcilor în litigiu.

Instanța de apel a apreciat că cererea de renunțare la marcă, depusă la OSIM nu echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, întrucât acțiunea vizează anularea parțială a mărcii în litigiu, anulare care implică analiza condițiilor de valabilitate a mărcii la momentul înregistrării acesteia și, totodată, are efecte retroactive, în timp ce renunțarea la marcă constituie un act de dispoziție al titularului mărcii și produce efecte numai pentru viitor. De altfel, instanța a constatat că apelanta nici nu a invocat dispozițiile art. 275 C. proc. civ. Prin urmare, instanța a reținut că nu se poate susține că în cauză conduita pârâtei ar fi de natură să determine o diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecata la care a fost obligată.

Având în vedere criteriile stabilite de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de care se poate dispune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată (valoarea pricinii și munca prestată de avocat), instanța de apel a reținut că obiectul cauzei de față implică valori economice apreciabile întrucât mărcile în sine au o valoare economică, iar piața produselor cărora li se aplicau mărcile în litigiu este una vastă. De asemenea, instanța de apel a apreciat că munca prestată de avocat este una considerabilă care presupune studiul prealabil al actelor, al legislației aplicabile în cauză, cercetări în registrele publice referitoare la pârâtă, redactarea cererii de chemare în judecată, strângerea, selectarea și depunerea actelor, reprezentarea la doua termene, precum și susținerea concluziilor asupra cererii.

Caracterul necesar al cheltuielilor rezultă din împrejurarea că, deși notificată în prealabil, pârâta a avut o conduită care a determinat reclamanta să promoveze prezenta cauză și, prin urmare, să angajeze cheltuieli de judecată legate de promovarea cererii de chemare în judecată și de reprezentare în judecată. Instanța de apel a respins critica pârâtei cum că se impunea reducerea cheltuielilor de judecată întrucât acțiunea ar fi fost admisă doar parțial, motivând că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea parțială a mărcii în litigiu, respectiv pentru clasa 32 de produse, însă acțiunea a fost admisă în totalitate. Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta a declarat recurs, susținând că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul că nu a dispus diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de tribunal. Recurenta pârâtă susține că potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta pârâtă susține în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât reclamanta nu a făcut dovada acestora, arătând în acest sens că menționarea sumei ce reprezintă onorariul avocatului pe delegația acestuia din dosar nu reprezintă o probă în sensul dispozițiilor art. 1169 și 1191 C. civ.

potrivit cărora dovada se face cu înscrisuri, cum ar fi biletele de transport CFR, chitanțe fiscale și benzină în caz de transport auto, chitanțe pentru cazare și masă, etc. Prin urmare, recurenta susține că instanța de apel trebuia să soluționeze acest capăt de cerere numai pe baza probelor și nu prin apreciere, întrucât lichidarea cheltuielilor de judecată reprezintă o chestiune de răspundere civilă delictuală, iar prejudiciul invocat și dovedit este una din condițiile antrenării acestui fel de răspundere. Recurenta invocă și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, susținând că instanța europeană a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părțile contractului de asistență juridică (client/avocat) și raportul juridic de drept procesual civil dintre părți. Recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Instanța de apel a procedat corect atunci când a confirmat soluția tribunalului referitoare la plata cheltuielilor de judecată, reținând cu prioritate faptul relevant, în măsură să fundamenteze obligația stabilită în sarcina pârâtei prin sentința de primă instanță, că acțiunea a fost admisă în totalitate. S-a stabilit, astfel, îndeplinirea condiției prescrise de norma procedurală referitoare la „partea care cade în pretenții”, care în contextul solicitării exprese a cheltuielilor de către partea adversă, justifică, din perspectivă strict procedurală, inserarea obligației în dispozitivul soluției pronunțate în primă instanță.

Susținerea recurentei pârâte în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că nu a redus cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță este neîntemeiată. Împrejurarea că legiuitorul permite instanței, prin dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să diminueze cheltuielile de judecată, reprezentate de onorariile avocaților, nu presupune ca instanța să uzeze de această facultate în mod discreționar. O atare măsură trebuie să fie justificată prin motive temeinice, simpla solicitare a părții căzute în pretenții nefiind de natură a constitui un atare motiv.

Or, în condițiile în care recurenta pârâtă nu a invocat în fața instanței de apel nici un motiv temeinic de natură să conducă la concluzia că suma avută în vedere de prima instanță ar fi nepotrivit de mare față de circumstanțele concrete ale litigiului și că partea care a câștigat procesul și-ar fi exercitat abuziv dreptul de a obține suma pe care a plătit-o cu titlu de onorariu de avocat, săvârșind un abuz de drept, în mod corect instanța a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Nici critica vizând nedovedirea de către reclamantă a cheltuielilor efectuate nu poate fi primită întrucât, contrar celor susținute de recurenta pârâtă, cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat nu au fost menționate pe împuternicirea avocațială, ci au fost dovedite prin înscrisurile aflate la filele 118-120 din dosarul tribunalului (factura fiscală nr. 819974 din 12 octombrie 2011 și ordinul de plată din 18 noiembrie 2011). Invocarea de către recurenta pârâtă a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului vine în sprijinul soluției instanței de apel, aceasta apreciind că onorariul avocațial constituie o cheltuială necesară, în limita unui cuantum rezonabil.

În acest sens, în mod corect instanța de apel a apreciat că sumele solicitate de reclamantă în prima fază procesuală, cu titlu de cheltuieli de judecată, îndeplinesc cerințele statuate în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, derivă din exercitarea dreptului la apărare al reclamantei, fiind deci necesare și au un cuantum rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei. În ceea ce privește critica vizând greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată, se constată că acesta este formulată omisso medio, întrucât nu a constituit obiect de critică în apel.

În aceste condiții instanța de recurs nu poate exercita un control de legalitate asupra unor aspecte care nu au fost invocate pe calea apelului, deși exista această posibilitate, întrucât s-ar ajunge la încălcarea principiului „non omisso medio", ceea ce este inadmisibil. În raport de considerentele prezentate, decizia instanței de apel este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză, fiind nefondat, va fi respins ca atare. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., dată fiind soluția pronunțată, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata sumei de 6.448 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 81A din 22 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenta pârâtă SC D. SRL la 6.448 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă H. România SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2013. Procesat de GGC - DG