ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată la 19 octombrie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, reclamanta H. România SA a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții SC D. SRL și OSIM, anularea înregistrării mărcii individuale combinate

„R.E.", număr de depozit național M 2008 11026, număr de marcă 107833 din

22 decembrie 2008, pentru produse în clasa 32, obligarea OSIM la radierea din

Registrul Național al Mărcilor a înregistrării mărcii sus-menționate, cu

obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că face parte din grupul de companii H., care a

achiziționat o serie de fabrici de bere de pe piața locală din România, și,

odată cu acestea, și un portofoliu extins de mărci, între care și berea R.,

comercializată în perioada comunistă de către Fabrica de Bere Re. S.A.

(ulterior redenumită S.Re. SA). Reclamanta a arătat că a înregistrat două mărci

naționale combinate, cu denumirea „R." alăturată unor elemente figurative

color, ce reprezintă simbolurile etichetei ce va fi utilizată pentru

comercializarea acestei beri, astfel: marca națională combinată R. nr. 0900041

din 22 octombrie 2007 cu element figurativ color, înregistrată pentru produse

în clasa 32, și marca națională combinată R. nr. 0900042, din 22 octombrie

2007, cu element figurativ color, de asemenea, înregistrată pentru produsele clasei

32.

Reclamanta a susținut

că pârâta, fără acordul său, începând cu anul 2008, a înregistrat o serie de

mărci naționale și comunitare care includ ca element verbal central termenul

R., pentru clasa de produse 33 și 32.

În plus, a arătat că

cei doi asociați ai pârâtei, au solicitat, în nume propriu și înregistrarea

pentru produse în clasa 32 a două mărci naționale și comunitare, al căror

element verbal este și de data aceasta reprezentat de termenul R.

Astfel, înregistrarea

mărcii pârâtei pentru produse în clasa 32 s-a făcut cu nerespectarea

prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor și, în consecință, se

impune anularea înregistrării acestei mărci pentru această clasă de produse, în

baza prevederilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor.

Înregistrarea mărcii

pârâtei pentru produse în clasa 32 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art.

6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, aceasta fiind similară cu mărcile

anterioare ale reclamantei, fiind destinată a fi aplicată unor produse identice

celor desemnate ale reclamantei, existând un risc de confuzie, incluzând și

riscul de asociere cu mărcile reclamantei.

Cu privire la

similaritatea mărcilor pârâtei cu mărcile anterioare ale reclamantei,

reclamanta a arătat că elementul dominant al acestora este reprezentat de

elementul verbal R., atât pentru mărcile pârâtei cât și pentru mărcile

reclamantei, părțile dominante ale mărcilor analizate fiind cele în măsură să

ofere distinctivitate mărcilor, și, după cum este susținut și de către literatura

de specialitate, publicul consumator va percepe marca „în mod normal, ca

întreg, fără o evaluare atentă a detaliilor, păstrând în minte elementul care

induce mărcii caracterul distinctiv" (în speța de față, elementul R.).

Reclamanta a susținut

că elementul E. nu prezintă un argument suficient pentru a confirma lipsa

similarității dintre mărcile în speță.

A mai arătat că și

din punct de vedere fonetic, mărcile au o sonoritate identică, fiind pronunțate

identic de către consumator. Totodată, reprezentarea grafică a termenului R. cu

o grafie specială diferită pentru partea sa de început, nu va putea determina

consumatorul român să pronunțe diferit acest termen.

Cu privire la

identitatea produselor, se arată că produsele pentru care a fost înregistrată

marca pârâtei sunt absolut identice cu cele pentru care au fost înregistrate

anterior mărcile naționale din portofoliul reclamantei.

În ceea ce privește

riscul de confuzie, reclamanta a arătat că acesta există, întrucât, pe lângă

identitatea bunurilor în cauză, există și o similaritate între mărci.

La data de 17

ianuarie 2012, pârâta S.C. D. SRL a arătat că a depus la OSIM cererea de

renunțare la clasa 32 din marca R.E. - MN 107833, anexând declarație de

renunțare în copie, adresă către OSIM privind înregistrarea acestei modificări.

Prin Sentința nr. 86

din 18 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea și a dispus anularea parțială a mărcii naționale nr. 107833 din 22

decembrie 2008, R.E., pentru produsele din clasa 32, radierea mărcii din RNM

după rămânerea definitiva a hotărârii, corespunzător anularii parțiale.

Prin aceeași

sentință, pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamanta a

cheltuielilor de judecată în sumă de 13426,72 RON.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul, în raport de înscrisurile depuse la dosar și de

dispozițiile legale invocate, a reținut că reclamanta a făcut dovada

similarității dintre marca pârâtei și mărcile anterioare ale reclamantei,

apreciind că elementul dominant este elementul verbal central „R.",

prezent atât în marca pârâtei cât și în mărcile reclamantei, element care este

de natură să ofere distinctivitate mărcilor, prezența cuvântului „E." în

compunerea mărcii pârâtei nefiind de natură să înlăture această similaritate.

- Din punct de vedere

fonetic, tribunalul a reținut că datorită elementului verbal dominant pentru

mărcile comparate, respectiv cuvântul „R.", mărcile vor avea o sonoritate

identică, fiind pronunțate identic de către consumatori.

Tribunalul a apreciat

că termenul secundar din marca pârâtei, cuvântul „E." nu prezintă

relevanță în comparația fonetică a mărcilor, având în vedere că elementul

verbal dominant este cel care va fi reținut de publicul consumator, respectiv

cuvântul „R.".

În ceea ce privește

identitatea produselor, tribunalul a reținut că aceasta este evidentă, marca

pârâtei fiind înregistrată și pentru clasa de produse 32, clasă pentru care

sunt înregistrate și mărcile anterioare ale reclamantei.

Referitor la riscul

de confuzie, tribunalul a reținut că acesta a fost dovedit în cauză, datorită

existenței similarității între mărci și identității bunurilor pentru care au

fost înregistrate mărcile.

Apreciind că, prin

înregistrarea mărcii pârâtei, se creează un risc de confuzie pentru publicul

relevant, inclusiv un risc de asociere pentru consumatori în ceea ce privește

originea produselor desemnate de mărci, fiind posibilă chiar stabilirea unei

legături economice între cele două părți, tribunalul a admis acțiunea

reclamantei și a dispus anularea parțială a mărcii naționale a pârâtei nr.

107833 din 22 decembrie 2008, R.E., pentru produsele din clasa 32 și radierea

înregistrării mărcii pârâtei corespunzător anulării parțiale, din RNM, după

rămânerea definitivă a hotărârii.

Totodată, în baza

art. 274 C. proc. civ., pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către

reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 13426,72 RON.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC D. SRL.

Intimatul OSIM a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, pe motiv că prin apel nu se contestă neîndeplinirea de către OSIM a

unei obligații prevăzută în sarcina sa, apelul vizând doar cheltuielile de

judecată.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr, 81A din 22 mai 2012,

a respins, ca nefondate, atât excepția lipsei calității procesuale pasive a

OSIM cât și apelul reclamantei.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că

întrucât OSIM a fost parte în cauza soluționată prin sentința apelată, acesta

are calitate și în apelul formulat împotriva acestei sentințe, iar împrejurarea

că au fost apelate aspecte care nu privesc obligațiile OSIM stabilite prin

sentința tribunalului nu este de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă

a acestei părți.

Cu privire la apelul

pârâtei, care a vizat nelegalitatea sentinței sub aspectul neaplicării de către

tribunal a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a

reținut următoarele:

În ceea ce privește

susținerea privind complexitatea redusă a cauzei, instanța de apel a reținut că

nu poate fi apreciată complexitatea cauzei în raport cu numărul de termene

acordat sau de conduita procesuală a părților, ci în raport cu obiectul cererii

de chemare în judecată, care în cauză este unul care presupune susțineri,

probatorii și analiză cu privire la mai multe aspecte, respectiv existența

identității produselor, similaritatea mărcilor, existența riscului de confuzie,

precum și analiza datelor și modului dobândirii de către părți a drepturilor

asupra mărcilor în litigiu.

Instanța de apel a

apreciat că cererea de renunțare la marcă, depusă la OSIM nu echivalează cu o

recunoaștere a pretențiilor reclamantei, întrucât acțiunea vizează anularea

parțială a mărcii în litigiu, anulare care implică analiza condițiilor de

valabilitate a mărcii la momentul înregistrării acesteia și, totodată, are

efecte retroactive, în timp ce renunțarea la marcă constituie un act de

dispoziție al titularului mărcii și produce efecte numai pentru viitor.

De altfel, instanța a

constatat că apelanta nici nu a invocat dispozițiile art. 275 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța

a reținut că nu se poate susține că în cauză conduita pârâtei ar fi de natură

să determine o diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecata la care a fost

obligată.

Având în vedere

criteriile stabilite de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de care se

poate dispune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată (valoarea

pricinii și munca prestată de avocat), instanța de apel a reținut că obiectul

cauzei de față implică valori economice apreciabile întrucât mărcile în sine au

o valoare economică, iar piața produselor cărora li se aplicau mărcile în

litigiu este una vastă.

De asemenea, instanța

de apel a apreciat că munca prestată de avocat este una considerabilă care

presupune studiul prealabil al actelor, al legislației aplicabile în cauză,

cercetări în registrele publice referitoare la pârâtă, redactarea cererii de

chemare în judecată, strângerea, selectarea și depunerea actelor, reprezentarea

la doua termene, precum și susținerea concluziilor asupra cererii.

Caracterul necesar al

cheltuielilor rezultă din împrejurarea că, deși notificată în prealabil, pârâta

a avut o conduită care a determinat reclamanta să promoveze prezenta cauză și,

prin urmare, să angajeze cheltuieli de judecată legate de promovarea cererii de

chemare în judecată și de reprezentare în judecată.

Instanța de apel a

respins critica pârâtei cum că se impunea reducerea cheltuielilor de judecată

întrucât acțiunea ar fi fost admisă doar parțial, motivând că prin cererea de

chemare în judecată s-a solicitat anularea parțială a mărcii în litigiu,

respectiv pentru clasa 32 de produse, însă acțiunea a fost admisă în

totalitate.

Împotriva deciziei

instanței de apel, pârâta a declarat recurs, susținând că instanța de apel a

făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

în sensul că nu a dispus diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de

tribunal.

Recurenta pârâtă

susține că potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima

zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată.

Recurenta pârâtă

susține în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată

întrucât reclamanta nu a făcut dovada acestora, arătând în acest sens că

menționarea sumei ce reprezintă onorariul avocatului pe delegația acestuia din

dosar nu reprezintă o probă în sensul dispozițiilor art. 1169 și 1191 C. civ.

potrivit cărora dovada se face cu înscrisuri, cum ar fi biletele de transport

CFR, chitanțe fiscale și benzină în caz de transport auto, chitanțe pentru

cazare și masă, etc.

Prin urmare,

recurenta susține că instanța de apel trebuia să soluționeze acest capăt de

cerere numai pe baza probelor și nu prin apreciere, întrucât lichidarea

cheltuielilor de judecată reprezintă o chestiune de răspundere civilă

delictuală, iar prejudiciul invocat și dovedit este una din condițiile

antrenării acestui fel de răspundere.

Recurenta invocă și

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, susținând că instanța europeană

a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea

unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și

caracterul lor rezonabil.

Există două raporturi

conexe: raportul juridic civil dintre părțile contractului de asistență

juridică (client/avocat) și raportul juridic de drept procesual civil dintre

părți.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele care urmează:

Instanța de apel a

procedat corect atunci când a confirmat soluția tribunalului referitoare la

plata cheltuielilor de judecată, reținând cu prioritate faptul relevant, în

măsură să fundamenteze obligația stabilită în sarcina pârâtei prin sentința de

primă instanță, că acțiunea a fost admisă în totalitate.

S-a stabilit, astfel,

îndeplinirea condiției prescrise de norma procedurală referitoare la „partea

care cade în pretenții”, care în contextul solicitării exprese a cheltuielilor

de către partea adversă, justifică, din perspectivă strict procedurală,

inserarea obligației în dispozitivul soluției pronunțate în primă instanță.

Susținerea recurentei

pârâte în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că nu a redus cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță este neîntemeiată.

Împrejurarea că

legiuitorul permite instanței, prin dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

să diminueze cheltuielile de judecată, reprezentate de onorariile avocaților,

nu presupune ca instanța să uzeze de această facultate în mod discreționar. O

atare măsură trebuie să fie justificată prin motive temeinice, simpla

solicitare a părții căzute în pretenții nefiind de natură a constitui un atare

motiv.

Or, în condițiile în

care recurenta pârâtă nu a invocat în fața instanței de apel nici un motiv

temeinic de natură să conducă la concluzia că suma avută în vedere de prima

instanță ar fi nepotrivit de mare față de circumstanțele concrete ale

litigiului și că partea care a câștigat procesul și-ar fi exercitat abuziv

dreptul de a obține suma pe care a plătit-o cu titlu de onorariu de avocat,

săvârșind un abuz de drept, în mod corect instanța a apreciat că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Nici critica vizând

nedovedirea de către reclamantă a cheltuielilor efectuate nu poate fi primită

întrucât, contrar celor susținute de recurenta pârâtă, cheltuielile de judecată

constând în onorariul de avocat nu au fost menționate pe împuternicirea

avocațială, ci au fost dovedite prin înscrisurile aflate la filele 118-120 din

dosarul tribunalului (factura fiscală nr. 819974 din 12 octombrie 2011 și

ordinul de plată din 18 noiembrie 2011).

Invocarea de către

recurenta pârâtă a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului vine în

sprijinul soluției instanței de apel, aceasta apreciind că onorariul avocațial

constituie o cheltuială necesară, în limita unui cuantum rezonabil.

În acest sens, în mod

corect instanța de apel a apreciat că sumele solicitate de reclamantă în prima

fază procesuală, cu titlu de cheltuieli de judecată, îndeplinesc cerințele

statuate în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

derivă din exercitarea dreptului la apărare al reclamantei, fiind deci necesare

și au un cuantum rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și

complexitatea concretă a cauzei.

În ceea ce privește

critica vizând greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art.

275 C. proc. civ., potrivit cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de

înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de

chemarea în judecată, se constată că acesta este formulată omisso medio,

întrucât nu a constituit obiect de critică în apel.

În aceste condiții

instanța de recurs nu poate exercita un control de legalitate asupra unor

aspecte care nu au fost invocate pe calea apelului, deși exista această

posibilitate, întrucât s-ar ajunge la încălcarea principiului „non omisso

medio", ceea ce este inadmisibil.

În raport de

considerentele prezentate, decizia instanței de apel este legală, motiv pentru

care recursul declarat în cauză, fiind nefondat, va fi respins ca atare.

Totodată, în temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., dată fiind soluția pronunțată,

recurenta-pârâtă va fi obligată la plata sumei de 6.448 RON, cheltuieli de

judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 81A din 22 mai

2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenta

pârâtă SC D. SRL la 6.448 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă

H. România SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2013.

Procesat de GGC - DG