ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 14/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 14/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra recursului penal de față, constată că, prin încheierea din 22 noiembrie

2011, pronunțată în dosarul nr. 9847/99/2008, Curtea de Apel Iași, secția penală

și pentru cauze cu minori, învestită cu judecarea apelului declarat de

inculpații R.V. și H.M. împotriva sentinței penale nr. 100 din 17 februarie

2011 a Tribunalului Iași, a dispus, în baza art. 145 alin. (3

1

) C.

proc. pen., raportat la art. 148 alin. (1) lit. a

1

) C. proc. pen. și

art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului R.V., trimis în

judecată pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la viol, prevăzută de art.

26 raportat la art. 197 alin. (1) și (2) lit. a) și alin. (3) C. pen.,

pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere de la data punerii efective în

executare a mandatului de arestare preventivă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, la data de 10

septembrie 2008, Tribunalul Iași, prin încheierea nr. 100, a dispus arestarea

preventivă a inculpatului R.V. pentru o perioadă de 29 zile, apreciindu-se că

acesta se află în situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Totodată, prin încheierea nr. 124 din 20 octombrie 2008, Tribunalul Iași a

respins propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași privitoare la

prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului R.V., iar, în temeiul

dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 145 C. proc.

pen., a înlocuit măsura de arest preventiv luată față de acesta cu măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi localitatea, impunându-se inculpatului obligațiile prevăzute

de art. 145 alin. (

I

1

)

C. proc. pen.

A mai reținut instanța

de apel că, prin sentința penală nr. 100 din 17 februarie 2011, Tribunalul

Iași, în baza dispozițiilor art. 357 alin. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la

art. 145

1

C. proc. pen., a menținut măsura obligării de a nu părăsi

localitatea luată față de inculpat.

De asemenea,

Curtea de Apel Iași a arătat că, deși inculpatul R.V. a fost prezent la

termenul din 27 septembrie 2011, când a fost audiat, ulterior, astfel cum

rezultă din adresa nr. 47030 din 31 octombrie 2011 comunicată de I.G.P.F.,

acesta s-a prezentat la controlul de frontieră pentru a părăsi România, prin

P.T.F.A. Bacău, ocazie cu care i-a fost luată și o declarație în scriere

olografă, inculpatul precizând că nu știe de vreo implicație judiciară. Față de

această situație, Curtea de Apel Iași a reținut că este dovedită reaua credință

a inculpatului R.V., care a încălcat obligațiile instituite prin încheierea din

20 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași, dispoziții menținute prin

hotărârea apelată.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.V., pentru

nelegalitate și netemeinicie, arătând, în esență, în motivare, că hotărârea

atacată este lovită de nulitate absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) C.

proc. pen., față de faptul că instanța de apel a dispus arestarea sa preventivă

fără a da posibilitatea apărătorului să formuleze concluzii și că nu a acționat

cu rea-credință, neavând intenția de a se sustrage de la cercetări.

Verificând

cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de

fapt și de drept, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul R.V.

ca fiind fondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

Potrivit art. 5

paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., „orice persoană are dreptul la libertate și la

siguranță”, iar „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția ..

cazurilor” prevăzute de Convenție și „potrivit căilor legale”.

Principiul

garantării libertății individuale și a siguranței persoanei este consacrat și

de Constituția României în art. 23, precum și de art. 5 C. proc. pen., care stabilește

că „în cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei” [(alin. (1)],

astfel încât „nicio persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de

liberate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a

libertății decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege” [(alin. (2)].

Așadar, orice

măsură privativă/re stricți vă de libertate nu poate fi luată decât cu stricta

respectare a dispozițiilor legale, condiție absolut necesară pentru asigurarea

unei protecții efective a acuzatului împotriva oricărei lipsiri sau restrângeri

arbitrare de libertate.

Într-adevăr,

potrivit art. 148 alin. (1) lit. a

1

) C. proc. pen., măsura arestării

preventive se poate lua față de inculpatul care a încălcat, cu rea-credință,

măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi

revin pe durata acestor măsuri, dacă împotriva lui sunt probe sau indicii

temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, însă aceste

prevederi legale trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 145 alin.

(3) și art. 145

1

alin. (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod imperativ

că, în această situație, măsura arestării preventive nu poate fi luată față de acuzat

decât în condițiile prevăzute de lege. Respectarea acestei cerințe presupune,

în primul rând, în opinia Înaltei Curți, verificarea de către instanța care dispune

măsura preventivă privativă de libertate a existenței situației premisă care permite

aplicarea dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. a

1

) C. proc. pen.,

respectiv a unei măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu

părăsi țara/localitatea) dispusă în mod legal împotriva inculpatului, căci

numai în situația luării, în condițiile prevăzute de lege, a uneia dintre măsurile

preventive reglementate de art. 145 sau art. 145

1

C. proc. pen., se

poate pune în discuție încălcarea cu rea-credință a acestora sau a obligațiilor

pe care le presupun.

În cauză, însă,

Înalta Curte observă că față de inculpatul R.V. nu exista, la momentul punerii

în discuție a arestării preventive, vreo măsură preventivă restrictivă de

libertate luată în mod legal, astfel încât, neexistând situația premisă

prevăzută de legea procesual penală, instanța de apel nu putea dispune

împotriva acestuia măsura arestării preventive conform dispozițiilor art. 148 alin.

(1) lit. a

1

) C. proc. pen.

Sub acest

aspect, Înalta Curte reține că, la data de 10 septembrie 2008, prin încheierea nr.

100, Tribunalul Iași a dispus arestarea preventivă a inculpatului R.V. pentru o

perioadă de 29 de zile, apreciind că acesta se află în situația prevăzută de art.

148 lit. f) C. proc. pen. Ulterior, prin încheierea nr. 124 din 20 octombrie

2008, aceeași instanță a respins propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul

Iași privind prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului, iar, în

temeiul dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 145 C.

proc. pen., a înlocuit măsura de arestării preventive luată față de acesta cu

măsura obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea procurorului

care efectuează urmărirea penală, pentru o perioadă de 30 de zile. Această din

urmă încheiere a rămas definitivă la data de 22 octombrie 2008, prin decizia nr.

30/2008 a Curții de Apel Iași, inculpatul R.V. fiind pus în libertate și

obligat să respecte dispozițiile art. 145 alin. (

I

1

)

C. proc. pen.

Prin

rechizitoriul nr. 2109/P/2008 din 4 decembrie 2008, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași a sesizat instanța de judecată, respectiv Tribunalul Iași, cu

privire la săvârșirea de către inculpatul R.V. a infracțiunii de complicitate

la viol, prevăzută de art. 26 raportat la art. 197 alin. (1) și (2) lit. a) și alin.

(3) C. pen., cauza fiind înregistrată sub nr. 9847/99/2008. Deși anterior, în

cursul urmăririi penale, prin încheierea nr. nr. 124 din 20 octombrie 2008 a

Tribunalului Iași, se luase față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi

localitatea, instanța de fond, după sesizarea cu rechizitoriul procurorului, nu

a pus în discuție necesitatea luării față de inculpatul R.V. a vreunei măsuri

restrictive de libertate, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul Legii

nr. LXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi localitatea dispusă anterior trimiterii în judecată a

inculpatului încetând de drept pe data de 20 noiembrie 2008, dată la care au

încetat și obligațiile impuse acestuia prin încheierea nr. 124/2008.

Fără a observa

că măsura preventivă dispusă față de inculpatul R.V. prin încheierea anterior

menționată a încetat de drept, iar împotriva acestuia, pe parcursul cercetării

judecătorești, nu a fost luată a altă măsură de prevenție, instanța de fond, în

mod nelegal, prin hotărârea pronunțată asupra fondului cauzei, respectiv

sentința penală nr. 100 din 17 februarie 2011, a menținut măsura obligării de a

nu părăsi localitatea luată prin încheierea nr. 124/2008, deși, așa cum s-a

arătat în dezvoltările de mai sus, respectiva măsură nu mai fusese prelungită

după data de 20 noiembrie 2008.

Așadar, atâta

timp cât instanța de fond, prin sentința pronunțată, nu a dispus luarea măsurii

preventive restrictive de libertate, ci a menținut, în mod nelegal, o măsură

preventivă care încetase de drept cu mult timp înainte, instanța de apel nu

putea să dispună arestarea inculpatului R.V. în temeiul dispozițiilor art. 148 alin.

(1) lit. a

1

) C. proc. pen., nefiind îndeplinită condiția esențială

impusă de acest text de lege și anume existența unei măsuri preventive

restrictive de libertate luată în mod legal față de inculpat, singura care l-ar

fi obligat pe acesta la respectarea prevederilor art. 145 alin. (

I

1

)

și (

I

2

)

C.

proc. pen.

Pe de altă

parte, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel este

nelegală și prin prisma dispozițiilor art. 372 alin. (1) C. proc. pen., care

consacră principiul neagravării situației părții în propria cale de atac (non

reformatio in pejus).

Potrivit

prevederilor legale anterior menționate, instanța de apel, judecând cauza, nu

poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel, textul de lege,

care se aplică în mod corespunzător și în materia recursului, instituind,

astfel, o garanție a libertății folosirii căilor de atac. în opinia Înaltei

Curți, această regulă de bază a procesului penal instituită prin art. 372 alin.

(1) C. proc. pen., nu se referă numai la soluția finală pronunțată de instanța

de apel, ci și la rezolvarea altor aspecte pe parcursul judecării cauzei în

calea de atac, cum este luarea măsurilor preventive, măsuri care, prin urmările

pe care le produc, înrăutățesc în mod evident situația apelantului inculpat.

În speță, se

constată că sentința penală nr. 100 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Iași a

fost apelată numai de inculpatul R.V. și de coinculpatul H.M., astfel încât

luarea măsurii arestării preventive față de primul apelant, cu ocazia judecării

căii de atac promovate de acesta, constituie o încălcare de către instanța de

apel, respectiv Curtea de Apel Iași, a principiului neagravării situației în

propriul apel, consacrat de dispozițiile art. 372 alin. (1) C. proc. pen.

Ca urmare,

având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte

apreciază că măsura arestării preventive dispusă de Curtea de Apel Iași, secția

penală și pentru cauze cu minori, împotriva inculpatului apelant R.V. este

nelegală, fiind luată cu nerespectarea dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.,

art. 5, 145 alin. (3), art. 148 alin. (1) lit. a

1

) și art. 372 alin.

(1) C. proc. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit.

d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de acesta, va casa în parte

încheierea de ședință recurată și va revoca măsura arestării preventive a

inculpatului R.V.

În ceea ce

privește critica de nelegalitate invocată de inculpat, respectiv încălcarea de

către instanța de apel a dreptului său la apărare, situație care s-ar

circumscrie, în opinia sa, dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că aceasta nu este fondată, la termenul de judecată din data de

22 noiembrie 2011 inculpatul fiind reprezentat în fața Curții de Apel Iași de

avocata D.A. (care a formulat și cererea de recurs cu soluționarea căreia a

fost învestită Înalta Curte), căreia i s-a dat posibilitatea de a pune

concluzii cu privire la luarea măsurii arestării preventive.

Față de soluția

ce va fi pronunțată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., se va dispune

rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul R.V. împotriva încheierii din 22 noiembrie 2011 a Curții

de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr.

9847/99/2008.

Casează în

parte încheierea atacată și revocă măsura arestării preventive a inculpatului R.V.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 6 ianuarie 2012.