ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 239/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 239/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința nr. 159

din 26 ianuarie 2010, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA Brașov ca

nefondată.

Instanța de fond a

reținut în considerentele sentinței că reclamanta a sesizat instanța cu o

acțiune în constatare nulitate absolută a patru contracte de vânzare-cumpărare

succesive privind același bun imobil încheiate în februarie 2000, 19 decembrie

2001, 15 decembrie 2003 și respectiv 21 aprilie 2005 și radierea drepturilor de

proprietate.

Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 658 din 23 februarie 2000 prin care

reclamanta SC P. SA a vândut pârâților G.V. și G.F. imobilul construcții și

terenuri de 3763,21 mp, înscris în CF 93 Hărman, s-a reținut a fi perfect

valabil, el fiind încheiat cu respectarea art. 143 din Legea nr. 31/1990,

valoarea bunului nedepășind jumătate din valoarea contabilă a activelor

societății pentru a fi necesară aprobarea Adunării generale.

Cauza de nulitate

pentru acest prim contract nesubzistând s-a reținut de prima instanță că, pe

cale de consecință, nu subzistă nici nulitatea absolută a celorlalte contracte

de vânzare-cumpărare, relațiile apropiate între persoanele care au încheiat

contractele neconstituindu-se într-o cauză de nulitate absolută a acestora.

Curtea de Apel

Brașov, secția civilă, prin Decizia nr. 16 din 21 februarie 2012, subsecventă

Deciziei de casare nr. 2644/2011 a Înaltei Curți prin care s-a admis recursul

declarat de reclamanta SC P. SA Predeal împotriva Deciziei nr. 92 din 21

octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, întrucât nu a

răspuns exigențelor art. 261 C. proc. civ., fiind motivată lacunar, a respins

excepțiile de prematuritate a acțiunii, prescripției dreptului material la

acțiune și lipsei de interes invocată de intimații-pârâți și pe fond a admis

apelul declarat de reclamantă.

În consecință,

instanța de apel a schimbat în tot sentința, a admis cererea de chemare în

judecată și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

sub semnătură privată și în formă autentică încheiat între reclamanta SC P. și

pârâții G.F. și G.V. având ca obiect activul „F.H." în suprafață de

3763,21 mp și teren aferent, autentificat la 23 februarie 2000, precum și

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 19

decembrie 2002 încheiat între pârâții G.F. și G.V. și pârâta SC T.I.C. SRL

Brașov, a contractului încheiat între SC T.I.C. SRL Brașov și pârâta H.V.

autentificat la 15 decembrie 2003 și a contractului încheiat între pârâta H.V.

și pârâții P.D. și P.C.M. autentificat la 21 aprilie 2005 cu privire la același

imobil.

S-a dispus prin

aceeași decizie și radierea dreptului de proprietate a dobânditorilor succesivi

din Cartea Funciară, intimații-pârâți fiind obligați la 12920 RON cheltuieli de

judecată.

Instanța de apel

prezentând succesiunea contractelor de vânzare a reținut că pârâtul P.D. este

de totală rea-credință prin faptul că a urmărit constant să-și aproprie bunul

încheind în calitate de administrator al reclamantei, contractul de

vânzare-cumpărare, mai întâi prin înscris sub semnătură privată apoi în formă autentică

în lipsa unei hotărâri a Consiliului de Administrație, contract, în consecință,

nul absolut.

Aceasta, deoarece,

potrivit Legii nr. 31/1990, art. 70, administratorului îi este permisă

încheierea oricărei operațiuni în limitele legii și statului societății, însă

în statutul societății nu se regăsește atribuția administratorului de a dispune

de activele societății caz în care înstrăinarea trebuia autorizată de adunarea

generală ordinară conform art. 111 alin. (2) lit. f) din lege și, cum o

asemenea hotărâre AGA nu a existat, încălcarea acestor dispoziții imperative

atrag nulitatea absolută a actului astfel încheiat.

S-a înlăturat

motivarea că potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990 pârâtul avea posibilitatea

să înstrăineze bunul, întrucât nu s-a făcut nicio dovadă a valorii contabile a

imobilului ca să fie aplicabil textul, reținându-se că, oricum, nulitatea n-ar

putea fi acoperită chiar dacă valoarea imobilului s-ar situa sub pragul

valorii-contabile, modul de ieșire a bunului din patrimoniul reclamantei fiind

ilicit.

La momentul

transferului dreptului de proprietate către pârâta SC T.I.C. SRL pârâtul P.D.

era atât administratorul reclamantei SC P. cât și al acestuia.

Se susține, de

asemenea, ca pârâții G. sunt și ei, la rândul lor, de rea-credință, reținând că

au vândut imobilul către SC T.I.C. SRL. Conform facturilor se creează aparența

plății unui preț, pentru ca, apoi, să intervină compensarea cu contravaloarea

pompelor de benzină. Nici pârâta H.V. nu poate invoca buna credință față de

împrejurările menționate.

Se concluzionează în

sensul că imobilul a ieșit fraudulos din patrimoniul reclamantei, cu încălcarea

normelor imperative ale legii cu scopul de a intra în patrimoniul pârâților

P.D. și P.C.M., incidente fiind art. 948, 966 și 968 C. civ.

În contra deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâții G.F. și G.V., H.V., P.C.M., P.D.

și SC T.I.C. SRL Brașov.

Recurenții G.F., G.V.

și H.V. nu au timbrat recursul, cu privire la acesta urmând a se face aplicarea

art. 20 din Legea nr. 147/1996 și a anula recursul ca netimbrat.

Recurenta-pârâtă SC

T.I.C. SRL și recurenții-pârâți P.D. și P.C.M. deși au formulat cereri

distincte, criticile, în esență, sunt comune având în vedere poziția procesuală

comună față de decizia atacată și considerentele acesteia, motiv pentru care se

va face o evocare și o examinare comună a acestora.

Criticile de

nelegalitate sunt încadrate, global, în situațiile de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., acestea fiind:

- motivarea lacunară

și contradictorie a excepțiilor prematurității, prescripției dreptului material

la acțiune și lipsei de interes;

- motivarea

contradictorie și străină de natura pricinii, pe fond;

- încălcarea

principiului tantum devolutum și a art. 292 C. proc. civ. prin precizarea

acțiunii în apel în primul ciclu procesual, după depunerea întâmpinării;

- nu s-a dovedit

cauza de nulitate pretins nelicită, fiind îndeplinite condițiile de validitate

prevăzute de art. 948 C. civ. și respectiv prin Legea nr. 31/1990;

- singurul temei în

precizarea acțiunii este art. 132 din Legea nr. 31/1990, care se referă la

nulitatea hotărârii AGA iar obiectul acțiunii este nulitatea unor contracte de

vânzare-cumpărare;

- dispozițiile Legii

nr. 31/1990 au fost respectate, înlăturarea prevederilor art. 143 din lege

întrucât nu ar fi făcută dovada valorii imobilului este nelegală ca și soluția

pronunțată, valoarea imobilului rezultând din toate actele contabile, iar

acțiunea în nulitate a fost promovată la 9 ani de la încheierea primului

contract;

- înstrăinarea

activului a fost hotărâtă de consiliul de administrație prin Hotărârea nr.

6/1999 iar AGA din 15 martie 2000 a aprobat raportul cenzorilor privitor la

bilanțul din anul 1999 și a dat descărcare de gestiune administratorului;

- interdicțiile

prevăzute de art. 145 din Legea nr. 31/1990 referitoare la rude și afini nu

sunt incidente în speță fiind de strictă interpretare;

- prețul a fost

încasat, procesul-verbal de compensare și factura vânzărilor pompelor de către

reclamantă la un preț superior prețului vânzării, făcând această dovadă;

- Legea nr. 52/1994

și Regulamentul nr. 2/1996 CNVM nu au incidență în cauză, nefiind aplicabile

activului din patrimoniul societății;

- contractul de

vânzare-cumpărare autentificat în 2005 este încheiat cu respectarea prevederilor

legale, prețul fiind achitat prin contractarea unui împrumut;

- radierea din cartea

funciară s-a dispus fără a fi citată B.T. SA titular al dreptului de ipotecă

asupra imobilului;

Recurenta SC T.I.C.

SRL invocă greșita reținere de către instanța de apel a relei sale credințe

prin simplul fapt că părțile contractante „se cunoșteau";

- imobilul a intrat

în proprietatea sa prin achitarea prețului de 215.000.000 RON;

- buna credință se

prezumă conform art. 1899 alin. (2) C. civ., iar în cauză nu s-a făcut dovada

unei cauze de nulitate conform art. 966 C. civ.;

- conform

principiului relativității actul juridic produce efecte numai între părțile

contractante, nulitatea unei dobândiri anterioare nefiind opozabilă

subdobânditorilor de bună credință;

- s-au încălcat

prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deși reclamanta nu a solicitat

rectificarea înscrisurilor în cartea funciară s-a dispus radierea dreptului de

proprietate al tuturor proprietarilor tabulari.

Intimata-reclamantă

SC P. SA a depus întâmpinare la dosar prin care solicită respingerea recursului

ca nefondat.

Intimata susține că

prin decizia atacată au fost corect soluționate excepțiile prematurității

acțiunii în raport de art. 720

1

C. proc. civ., excepția prescripției

dreptului material la acțiune, acțiunea în constatarea nulității absolute fiind

imprescriptibilă extinctiv cât și excepția lipsei de interes prin restituirea

prețului reactualizat reclamanta nu ar suferi un prejudiciu deoarece acesta

față de bun a fost derizoriu. Pe fondul cauzei, intimata critică sentința și

solicită menținerea deciziei în raport de prevederile Legii nr. 54/1998,

acțiunile societății reclamante fiind tranzacționate pe piața Rasdaq și

prevederile din Legea nr. 31/1990, art. 113 și 115, având în vedere inexistența

unei hotărâri AGA publicată în M. Of. pentru opozabilitate.

Recursurile sunt

fondate pentru considerentele care urmează.

Societatea reclamantă

a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a patru

contracte de vânzare-cumpărare privind același imobil, încheiate în formă

autentică, primul fiind încheiat în data de 23 februarie 2000 între reclamantă

și pârâții G.F. și G.V., precedat de un antecontract sub semnătură privată

între reclamantă și G.V. din 28 ianuarie 2000.

Motivarea în fapt a

acțiunii fiind succintă ea poate fi reprodusă în extenso, și constă în

susținerea că administratorul societății reclamante, pârâtul P.D., fost

președinte al Consiliului de Administrație și directorul societății a

înstrăinat imobilul în speță pârâților G.F. și G.V., fără aprobarea AGA și a

Consiliului de Administrație. „Scopul acestei înstrăinări a fost, ca prin

înstrăinări succesive, pentru a beneficia de prezumția cumpărătorului de bună

credință, a efectuat vânzări succesive în ordinea actelor arătate în petitul

acțiunii, pentru ca în final să și-l transfere în patrimoniul său".

Reclamanta arată că, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate

absolută pentru cauză ilicită în baza art. 948 și 966 C. civ.

Acțiunea a fost

promovată la 8 ianuarie 2009, primul contract de vânzare-cumpărare a fost

încheiat în februarie 2000 iar ultimul în 21 aprilie 2005.

În primul ciclu

procesual, prin Sentința nr. 159 din 26 ianuarie 2010 tribunalul a respins

acțiunea promovată cu motivarea că primul contract de vânzare-cumpărare este

valabil încheiat în raport de dispozițiile Legii nr. 31/1990 în forma în

vigoare la acea epocă, și, pe cale de consecință, și cele subsecvente. Această

soluție a fost confirmată de Curtea de Apel Brașov prin Decizia nr. 92 din 21

octombrie 2010, apelul declarat de reclamantă fiind respins ca nefondat.

Tribunalul, prin

încheierea din 2 ianuarie 2009 a pus în discuția părților excepțiile

prematurității formulării acțiunii, prescripției dreptului la acțiune și lipsei

de interes invocate prin întâmpinare de pârâții-recurenți P.D. și P.C.M., G.F.

și G.V. și H.V., excepții pe care instanța de fond Ie-a respins prin încheierea

menționată.

Cum pârâții nu au

declarat apel împotriva sentinței instanței de fond și implicit a încheierilor

premergătoare, în ce-i privește soluția asupra excepțiilor procedurale a intrat

în puterea lucrului judecat.

Decizia instanței de

apel a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare întrucât față de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., aceasta nu era convingătoare pentru părți, „...nu cuprinde motivele pe

care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele

pentru care au fost înlăturate cererile părților", că, deci, „nu poate fi

supusă controlului în calea de atac a recursului".

Prin motivele de apel

formulate, reclamanta a criticat sentința de respingere a acțiunii, pentru

următoarele considerente:

- acțiunea a fost

întemeiată pe motivul de nulitate absolută justificat pe cauză ilicită - frauda

la legea care reprezintă o încălcare intenționată de către părți prin

utilizarea de mijloace viclene a dispozițiilor imperative al legislației în

vigoare, cu ocazia încheierii unui act juridic;

- art. 145 din Legea

nr. 31/1990 interzice operațiunile efectuate de societate în situația în care

administratorul are interese contrare celor ale societății, iar actele

încheiate cu încălcarea interesului social sunt lovite de nulitate absolută

conform art. 966 C. civ.;

- scopul ilicit al

înstrăinării terenului de pârâtul P.D. administrator la reclamantei rezultă din

întreg probatoriul administrat, din acesta rezultă că nu operează prezumția de

bună credință față de faptul că operațiunile succesive de vânzare-cumpărare

s-au derulat între persoane apropiate;

- art. 143 din legea

societăților este incident când operațiunea de înstrăinare a respectat

condițiile de valabilitate ale unui contract de vânzare-cumpărare dar în cauza

de față, eliminând intermediarii, contractul s-a încheiat cu fostul

administrator P.D. - cumpărător;

- în speță,

înstrăinarea nu a avut loc în condiții de normalitate și cu respectarea

condițiilor de valabilitate ale unui act juridic de înstrăinare, deoarece

anterior înstrăinării, pârâtul P.D. a împovărat societatea cu o tranzacție de

achiziționare pompe benzină neutile societății cu care a realizat o compensație

nelegală cu valoarea terenului.

Din prezentarea

efectuată, raportat la principiile procesual civile care guvernează procesul

civil în fața instanței de fond, de apel și de recurs, în ordine: principiul

disponibilității, tantum devolutum quantum indicatum și tantum devolutum

quantum apellatum - pentru apel, art. 292 alin. (1) C. proc. civ. iar în caz de

casare, principiul consacrat legislativ de art. 315 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., conform căruia hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului iar după casare instanța de fond va

judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a

cărei hotărâre a fost casată, Înalta Curte constată cele ce urmează:

În speța de față,

prin decizia de casare nu s-a rezolvat nicio problemă de drept, casarea fiind

determinată de motivarea deficitară a primei decizii din apel care ar fi făcut

imposibil examenul de legalitate, caz în care se impunea o motivare care să

răspundă exigențelor art. 261 C. proc. civ.

Ca atare, în

rejudecarea apelului, instanța, trebuia să se limiteze la criticile formulate

de reclamanta-apelantă prin motivele de apel și la ceea ce aceasta a supus

judecății instanței de fond.

Or, prin chiar

acțiunea sa, la a cărei motivare în fapt și în drept Înalta Curte a făcut

referire, societatea reclamantă invocă, practic, nulitatea numai a primului

contract de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită în raport de art. 948 și 966

C. civ., arătând că cele subsecvente acestuia s-au încheiat mizându-se de

primul contractant, de chiar societatea reclamantă prin administrator, pe buna

credință a subsecvenților cocontractanți cu privire la același bun.

De rea credință în

anticiparea unui mecanism al derulării operațiunilor este, în opinia

reclamantei, pârâtul P.D. care la momentul încheierii primului contract -

martie 2000, avea calitatea de administrator, președinte al consiliului de

administrație și director general, calități pierdute în același an, în virtutea

cărora a contractat pentru societatea reclamantă vânzarea-cumpărarea imobilului

fără aprobare AGA, și care, după 5 ani, la capătul acestor operațiuni a avut

chiar el calitatea de cumpărător alături de P.C.M.

Reclamanta prin

acțiunea sa nu a invocat prețul derizoriu conform art. 1303 C. civ. și nici

faptul că acesta nu s-ar fi plătit, obligațiile cu privire la compensarea

creanței prețului de o manieră neprofitabilă reclamantei fiind, de altfel,

contrară realității.

În rejudecarea

apelului, instanța era obligată în primul rând să se mențină în limitele a ceea

ce reclamanta a criticat și în limitele a ceea ce instanța de fond a judecat.

Din expunerea

motivelor de apel rezultă că reclamanta-apelantă a criticat aplicarea de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990 și neaplicarea

prevederilor art. 145 din aceeași lege la succesiunea operațiunilor de

vânzare-cumpărare care ar demonstra caracterul ilicit al contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul P.D. în calitate de administrator.

De această dată,

contrar motivării acțiunii, și cu depășirea limitelor acesteia, susține și

reaua credință a celorlalte părți contractante, decât a administratorului P.D.,

prin faptul că erau persoane apropiate precum și compensarea nelegală a

prețului cu pompe de benzină neutile societății, dar care, conform susținerilor

din recurs au fost vândute de aceasta la un preț superior prețului fixat la primul

contract de vânzare-cumpărare.

Cu privire la acest

din urmă aspect, instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 292 C. civ.

și, întrucât ele nu au format obiect al judecății, deoarece reclamanta prin

acțiunea sa nu Ie-a dedus judecății, nu trebuia să le examineze, art. 315 alin.

(3) C. proc. civ. referindu-se, desigur, la toate motivele de apel întrucât

numai acestea sunt invocate înaintea instanței, „a cărei hotărâre a fost

casată" de care trebuie să țină seama dar cu respectarea celor două principii

care guvernează apelul mai sus menționate.

Oricum, reaua

credință pe care instanța de apel o reține nu numai pentru pârâtul P.D.,

contrar celor susținute de reclamantă în acțiune, ci pentru toate părțile

contractante din cele trei contracte de vânzare-cumpărare subsecvente, nu are

aptitudinea procesuală și substanțială să atragă sancțiunea nulității absolute

a unui contract. În caz că ea se constată ca fiind dovedită, reaua credință

neprezumându-se, sancțiunea este una patrimonială iar nu de nulitate absolută,

cauzele de nulitate absolută fiind cele expres prevăzute de lege sau cele

virtuale consacrate, printre care nu figurează reaua credință.

Ceea ce reclamanta a

invocat ca temei de nulitate a fost cauza ilicită, întemeiată pe art. 948 și

966 C. civ., constând în scopul înstrăinării efectuate de președintele CA, fără

aprobarea CA și AGA, ca prin vânzări succesive, bunul să ajungă în patrimoniul

său.

Potrivit însă art.

967 C. civ. alin. (1), „Convenția este valabilă cu toate că cauza nu este

expresă" și potrivit alin. (2) „Cauza este prezumată până la dovada

contrarie". Se instituie deci, o prezumție a valabilității cauzei în

contracararea căreia, în contextul speței, s-a invocat, la 9 ani de la

încheierea primului contract, existența unor contracte succesive cu privire la

același bun, încheiate pe durata a 5 ani, afirmație iar nu dovadă, care nu este

de natură să răstoarne prezumția de valabilitate a cauzei primei înstrăinări

și, pe cale de consecință, a celor subsecvente.

Potrivit art. 966

„Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea

niciun efect".

Cauza obligației unei

părți constă în contraprestația celeilalte părți.

În speță nu se poate

susține, și nici reclamanta prin acțiunea sa nu a susținut, lipsa

contraprestației, a prețului, sau văditul dezechilibru al contraprestațiilor,

existența și veridicitatea cauzei fiind de necontestat din această perspectivă.

Cu privire la

ilicitatea cauzei trebuie avute în vedere prevederile art. 967 C. civ. și

principiul pe care-l consacră art. 969 C. civ., în sensul că, „Convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

Particularizând art.

968 C. civ. prevede în sensul: „Cauza este nelicită când este prohibită de

lege, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".

Sub acest aspect,

reclamanta a mai susținut că prin contractul încheiat s-au încălcat

dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Și decizia susține

„ilicitul primelor două acte de înstrăinare și reaua credință manifestată de

părți la încheierea actelor succesive", de fapt primele două acte

semnifică contractul de vânzare-cumpărare încheiat de societatea reclamantă cu

G.V. și G.F., prin administrator la acea dată P.D., în formă autentică, decizia

concluzionând fără distincție „că toate contractele de vânzare-cumpărare sunt

nule absolut fiind incidente art. 948, 966 și 968 C. civ. coroborându-se cu

normele speciale expuse, dorindu-se atât nesocotirea normelor imperative ale

legii cât și fraudarea drepturilor reclamantei".

Normele „speciale și

imperative" avute în vedere de instanța de apel sunt art. 70 alin. (1) și

art. 143 din Legea nr. 31/1990 cărora însă, aceasta le atribuie o interpretare

contrară evidenței literale și scopului avut în vedere de legiuitor.

Din lectura art. 70

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, pe care decizia îl citează rezultă expres că

„administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la

îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile

arătate în actul constitutiv". Cu alte cuvinte, ceea ce legea sau statutul

nu interzic este permis administratorului.

Decizia, dimpotrivă,

susține că, întrucât în cuprinsul statutului societății reclamante nu se

regăsește atribuția administratorului de a dispune de activele societății,

înseamnă că aceste operațiuni îi sunt interzise.

Cât privește

încadrarea operațiunilor de vânzare în limita ipotezei art. 143, a pragului

valoric contabil, caz în care o hotărâre AGA nu este necesară, instanța de apel

susține numai că nu s-a făcut o dovadă a valorii contabile a bunului, fără a

înlătura constatarea instanței de fond în sens contrar și a stabili, eventual

sarcina probei.

Greșit instanța de

apel a reținut și incidența art. 145 din Legea nr. 31/1990, deoarece imobilul a

fost vândut către SC T.I.C. de pârâții G.V. și G.F., nu de pârâtul P.D., în

anul 2002, când, oricum P.D. nu mai avea calitatea de administrator la

societatea reclamantă și, ceea ce este relevant raportat la obiectul acțiunii,

pentru eventuala încălcare a prevederilor art. 145 din Legea nr. 31/1990,

sancțiunea pe care acest articol o prevede expres este de natură patrimonială,

răspunderea personală a administratorului pentru daunele care s-ar fi cauzat

societății, iar nu sancțiunea nulității actului juridic încheiat, aceeași

sancțiune intervenind și pentru eventuala încălcare a dispozițiilor art. 143

din lege raportat la dispozițiile subsecvente ale art. 144.

Reținând și că, în

prezent, în actuala redactare, în vigoare la data promovări acțiunii, Legea nr.

31/1990 permite, cu respectarea anumitor condiții și în anumite limite, ca

administratorii chiar în nume propriu să înstrăineze, respectiv să dobândească,

bunuri către sau de la societate și că aceștia nu-și încalcă obligația de

prudență și diligentă prin luarea unei decizii de afaceri în condițiile legii,

înalta Curte constată că, contactul de vânzare-cumpărare încheiat în martie

2000 de societatea reclamantă prin administrator P.D. cu pârâții G. nu

contravine niciunei dispoziții imperative din Legea nr. 31/1990, prevederile

art. 143 și 145 din lege nefiind incidente în speță și, oricum, nici

sancționabile, în caz de încălcare, cu nulitatea absolută a actelor juridice

încheiate nici la momentul încheierii lor și nici în prezent.

Nefiind incidență

ipoteza art. 143 din Legea nr. 31/1990, contractul încheiat de societatea

reclamantă prin administrator este valabil și în raport de art. 948 C. civ.,

iar succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la același bun

derulată pe o perioadă de 5 ani nu este de natură prin simpla ei existență să

înfrângă prezumția de existență și liceitate a cauzei fiecăruia dintre

contractele în speță a căror nulitate absolută s-a cerut să se constate,

instituită de art. 967 alin. (2) C. civ., art. 966 C. civ. nefiind deci

încălcat la momentul încheierii lor.

Întrucât din evocarea

motivelor de apel rezultă că apelanta a formulat critici privind nerespectarea

legislației pieței de capital, care nu se constituie însă în temei al acțiunii

și, deci, nici obiect al judecății instanței de fond, nefiind examinate nici

prin decizia recurată în raport de art. 292 C. proc. civ., antamarea lor prin

motivele de recurs este fără obiect, cum fără obiect este și critica relativă

la incidența art. 132 C. proc. civ. la care instanța de apel nu se raportează,

situație în care ele nu vor fi examinate de instanța de recurs, iar critica

privind incidența art. 129 C. proc. civ. raportat inexistența unei cereri de

radiere este fără suport în realitate, acțiunea cuprinzând o atare solicitare

sub petitul de la pct. 6.

Pentru considerentele

mai sus expuse, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., în ipotezele cărora se încadrează criticile formulate, Înalta Curte va

admite recursurile, va modifica decizia atacată și va respinge apelul declarat

de societatea reclamantă împotriva sentinței ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de recurenții-pârâți P.C.M. și P.D. și SC T.I.C. SRL Brașov împotriva

Deciziei nr. 16/Ap din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul

declarat de reclamanta SC P. SA Predeal împotriva Sentinței nr. 159/C din 26

ianuarie 2010.

Anulează recursul declarat

de recurenții-pârâți G.F. și G.V., H.V., împotriva Deciziei nr. 16/Ap din 21

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, ca

netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - DG