ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanta R.R. a
chemat în judecată pe pârâtele A.N.R.P. și C.C.S.D., solicitând instanței ca,
prin hotărârea ce va pronunța, acestea să fie obligate la emiterea unei decizii
reprezentând titlu de despăgubire, pentru suma de 202.782 lei, indexată cu
indicii de inflație și dobânda legală, începând cu anul 2007, când Dosarul a
fost înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 4149/FFC/2007, pentru imobilul teren în
suprafață de 0,60, situat în intravilanul comunei Răbăgeni, județul Bihor,
imposibil de restituit în natură.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că cererea sa, formulată în baza Legii nr. 247/2005,
a fost înregistrată la Primăria comunei Răbăgeni la 14 septembrie 2005 și a
fost validată de Comisia Județeană Bihor pentru stabilirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor prin Hotărârea din 20 septembrie 2006,
cu suprafața de 0,60 ha, pe anexa 23, poziția 1, că dosarul, împreună cu toată
documentația de despăgubire, a fost înaintat Instituției Prefectului Bihor cu adresa
din 29 noiembrie 2006, iar această instituție a înaintat Dosarul A.N.R.P.
București la data de 15 februarie 2007, unde a primit nr. 4149/FFCC/2007.
A mai arătat
reclamanta că pentru evaluarea despăgubirilor C.C.S.D. a agreat pe SC I.C. SRL
din Timișoara, iar în urma evaluării s-a stabilit suma de 153.600 lei, raportul
de evaluare fiind analizat de comisia centrală în cursul anului 2009, ocazie cu
care s-a constatat că la întocmirea acestuia nu s-au respectat Standardele
Internaționale de Evaluare, drept consecință, raportul a fost restituit în
vederea rectificării; societatea de evaluare a întocmit un nou raport de
evaluare, înregistrat la 15 aprilie 2011, care a fost înaintat Comisiei
Centrale.
Reclamanta a arătat
că, la data de 19 august 2011, a formulat o cerere de urgentare a emiterii
titlului de despăgubire, primită de pârâte la data de 23 august 2011, la care,
până la data formulării acțiunii, nu s-a primit niciun răspuns, fiind astfel în
prezența unui refuz de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. (h)
din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
La termenul din 14
decembrie 2011, pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat
excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând în esență că reclamanta a
solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru suma
totală de 202.782 lei, indexată cu indicii de inflație și dobânda legală, iar
decizia de acordare a despăgubirilor se emite de către C.C.S.D. în
urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.
247/2005, A.N.R.P. asigurând doar Secretariatul C.C.S.D. și neavând competențe
în emiterea titlului de despăgubire.
La
data de 12 decembrie 2011, pârâta C.C.S.D. a depus întâmpinare, susținând că
decizia de acordare a despăgubirilor se emite numai în urma parcurgerii
procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri
adiacente.
La
termenul din 21 decembrie 2011, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinări,
solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P.
și, pe fond, admiterea acțiunii.
Prin Sentința nr. 495/F-CONT
din 21 decembrie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de
contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:
- a a
dmis
excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și
a respins acțiunea față de aceasta, ca introdusă împotriva unei persoane fără
calitate procesuală pasivă,
- a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanta R.R., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. și
C.C.S.D.,
- a obligat pârâta
C.C.S.D. la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, conform
Hotărârii nr. 4086V din 20 septembrie 2006, pentru reclamantă, potrivit Titlului
VII al Legii nr. 247/2006.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că
excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., invocată de către
aceasta prin întâmpinare, este întemeiată, având în vedere că p
rin
cererea introductivă, în limitele căreia instanța este ținută să se pronunțe,
conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reclamanta a solicitat emiterea
deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru suma totală de 202.782 lei,
indexată cu indicii de inflație și dobânda legală, începând cu anul 2007, că pretențiile
reclamantei își au temeiul în dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri
adiacente, act normativ prin care s-a reglementat modalitatea obținerii de
despăgubiri de către anumite categorii de persoane îndreptățite la
reconstituirea dreptului de proprietate, că
decizia de
acordare a despăgubirilor se emite de către C.C.S.D. în urma parcurgerii procedurii
administrative prevăzute de acest act normativ, procedură în care A.N.R.P.
asigură doar Secretariatul C.C.S.D., neavând competențe în emiterea titlului de
despăgubire.
Pentru
aceste motive, instanța a respins acțiunea față de A.N.R.P. ca fiind
introdusă împotriva
unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei,
Curtea a constatat că acțiunea formulată de către reclamantă este întemeiată în
parte, anume în privința petitului privind emiterea deciziei reprezentând titlu
de despăgubire, formulat în contradictoriu cu C.C.S.D., reținând următoarele:
- Reclamanta a
formulat cerere de restituire, în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată la Primăria comunei Răbăgeni la 14 septembrie 2005 și a fost validată de Comisia Județeană Bihor
pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin
Hotărârea din 20 septembrie 2006, cu suprafața de 0,60 ha, pe anexa 23, poziția 1.
- După cum rezultă
din adresa Primăriei Comunei Răbăgani din 15 iunie 2007, dosarul, împreună cu
toată documentația de despăgubire, a fost înaintat Instituției Prefectului
Bihor cu adresa din 29 noiembrie 2006.
- Dosarul
a fost transmis unei societăți de evaluare desemnată în mod aleatoriu în
vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC C. SA, care a
întocmit raportul de evaluare, acesta fiind transmis atât A.N.R.P., cât și
reclamantei.
- În
urma analizării raportului de evaluare s-a constatat că acesta nu a fost
întocmit în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, motiv
pentru care în data de 8 decembrie 2009 a fost returnat aceleiași societăți de
evaluare, care însă nu a transmis raportul de evaluare rectificat de către SC C.
SA până la data următoarei ședințe a C.C.S.D. și, în consecință, s-a dispus
repartizarea dosarului reclamantei unei alte societăți de evaluare în vederea
întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC I.C. SRL, care, la data
de 02 mai 2011, a transmis A.N.R.P. raportul de evaluare, acesta fiind
înregistrat cu nr. 22968/R/2011.
- La data de 19
august 2011, reclamanta s-a adresat pârâtelor cu o cerere prin care a solicitat
urgentarea emiterii titlului de despăgubire, primită de pârâte la data de 23
august 2011, cerere la care, până la data pronunțării hotărârii, acestea nu au
răspuns.
Instanța
de fond a apreciat că, deși Legea nr. 247/2005 nu impune un termen de
soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, aceasta nu înseamnă
că autoritatea publică în domeniu este îndreptățită să își aloce cât timp
apreciază singură că este necesar pentru a parcurge toate fazele procesului
administrativ de acordare a despăgubirilor și că o durată de peste 5 ani, cât a
trecut de la hotărârea de validare emisă pe numele reclamantei și până la data
pronunțării hotărârii nu constituie un termen rezonabil de soluționare a
dosarului, indiferent care ar fi fost
dificultățile
întâmpinate în etapa evaluării terenului reclamantei, invocate de către pârâtă
prin întâmpinare.
Pentru
motivele expuse, în baza art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 – care se
aplică, pentru identitate de rațiune juridică, și în cazul în care se pretinde
că C.C.S.D. refuză nejustificat să emită decizia reprezentând titlul de
despăgubire - rap. la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a admis
în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea C.C.S.D. să emită
decizia reprezentând titlu de despăgubire, potrivit
Hotărârii din 20
septembrie 2006, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2006.
În
ceea ce privește suma pentru care urma a se emite titlul de despăgubire, Curtea
a constatat că aceasta se raportează la dispozițiile art. 16 alin. (7) din
Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit căruia: „
În
baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda (…) la emiterea
deciziei reprezentând titlul de despăgubire.”și că
valoarea
de piață estimată prin raportul de evaluare întocmit la nivelul anului 2011
este de 202.782 lei, iar în ceea ce privește solicitarea de acordare a dobânzii
legale și de actualizare a sumei cu rata inflației, începând cu anul 2007,
Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi primită, de vreme ce reclamanta nu
avea o creanță certă, lichidă și exigibilă la momentul anului 2007, nefiind în
posesia titlului de despăgubire, aceasta tinzând la obținerea unui titlu al
creanței sale tocmai pe calea prezentei acțiuni.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În motivarea
recursului declarat se arată că reclamanta a solicitat obligarea C.C.S.D. la
emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pe calea unei acțiuni în
contencios administrativ, invocând practic refuzul nejustificat al instituției pârâte
în soluționarea dosarului acesteia, că în conformitate cu prevederile art. 1,
coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 554/2004, prin refuz
nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces
de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar în speța de
față nu există o astfel de exprimare explicită, având în vedere situația de
fapt cu privire la dosarul de acordare a despăgubirilor întocmit în favoarea
reclamantei.
Recurenta arată că,
în speță, Comisia Județeană Argeș pentru stabilirea dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor a transmis la A.N.R.P. - Secretariatul C.C.S.D.
dosarul de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantei, fiind înregistrat
cu nr. 4149/FFCC/2007 și că, după înregistrarea dosarului reclamantei, s-a
procedat la analizarea acestuia, fiind admis din punct de vedere al legalității
respingerii cererii de restituire în natură a terenului revendicat, astfel că
dosarul a fost
transmis unei societăți de
evaluare desemnată în mod aleatoriu în vederea întocmirii
raportului de
evaluare.
Se
mai arată că în urma analizării raportului de evaluare s-a constatat că
acesta nu a fost
întocmit în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, motiv
pentru care a fost returnat aceleași societăți de evaluare, cu observațiile
corespunzătoare și, având în vedere că raportul de evaluare rectificat de către
SC C. SA nu a fost transmis instituției pârâte până la data următoarei ședințe
a C.C.S.D., aceasta a dispus repartizarea dosarului reclamantei unei alte
societăți de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv
către SC I.C. SRL, care a transmis raportul întocmit instituției pârâte, acesta
fiind înregistrat în anul 2011.
Recurenta mai arată
că, având în vedere că în dosarul legal întocmit a fost parcursă și ultima etapă
premergătoare emiterii deciziei, în următoarea ședință a C.C.S.D. se va hotărî
fie în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie în
sensul trimiterii dosarului spre reevaluare, dacă va fi cazul, precizând că procedura
de acordare a despăgubirilor poate diferi de la caz la caz, în funcție de
situația concretă a fiecărui imobil solicitat sau a fiecărui solicitant, astfel
că nu poate fi vorba despre refuzul C.C.S.D. de a emite decizia reprezentând
titlul de despăgubire în dosarul reclamantei.
Examinând cauza și
sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu
dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc.
civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce
se vor arăta în continuare.
Instanța de control
judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304
1
C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță
reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator
administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.
După cum se constată
din înscrisurile care există la dosarul cauzei, în favoarea
intimatei-reclamante a fost emisă Hotărârea din 20 septembrie 2006 de către Comisia
Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bihor,
prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la
restituirea prin echivalent a suprafeței de 0,60 ha teren agricol.
Dosarul privind
acordarea despăgubirilor a fost înaintat prin intermediul Instituției
Prefectului Bihor către Secretariatul Comisiei Centrale la data de 15 februarie
2007.
Admițând în parte
acțiunea formulată de intimata-reclamantă, instanța de fond a reținut, în mod
corect, că intervalul de timp de peste 5 ani de la data emiterii hotărârii de
validare nu poate fi considerat un termen rezonabil de soluționare a dosarului,
indiferent care ar fi fost dificultățile întâmpinate în etapa evaluării
terenului reclamantei, invocate de pârâtă.
Soluția instanței de
fond este corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanță
a reținut în mod greșit existența refuzului C.C.S.D. de a soluționa dosarul
reclamantei.
Este adevărat că
potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru
acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și
completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la
centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod
întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea
vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în
vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului,
evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de
specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite
Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita
cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.
Este adevărat că
Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările
ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor
privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în
Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr.
2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situație nu poate
constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia
autorității competente.
Interpretând aceste
dispoziții, Înalta Curte în jurisprudența sa în materie a considerat că
termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/
2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei
este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea
unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei
perioade scurte de timp, de 30 zile.
Jurisprudența
constantă a Înaltei Curți urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea
parcurgerii procedurii administrative și a emiterii actului administrativ în
cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din C.E.D.O.,
termen ce va fi apreciat de la caz la caz.
În temeiul art. 16 alin.
(4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, recurenta are obligația să analizeze
dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în natură și nu să
reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri
sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de
către stat, etc.
Din actele dosarului
rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei inițial la
data de 15 februarie 2007.
Validarea raportului
de evaluare și ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri,
ca atribuții ce-i incumbau autorității pârâte în cadrul procedurii
administrative prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunțării
instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.
Este binecunoscut în
doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra
și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe
motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un
interval de timp rezonabil.
Decizia nr. 2815/2008
emisă de recurentă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul
sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor
îndreptățite.
În speță, față de
situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea
autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta
rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O.
Este de altfel
cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată
perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități
administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces
jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la
instanță.
Având în vedere că
intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în materia
restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar
și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative
competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența
refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.
Această interpretare
se impune și în raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să
guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul
operativității, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul
realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime
ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.
În acest sens,
trebuie menționată și Recomandarea privind buna administrare, prin care
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre,
prin art. 7 din Codul bunei administrări, ca administrațiile publice să
acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu
complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca
urmare a aderării României la U.E. și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaște
drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii
unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul
lor de cetățeni europeni.
Astfel, potrivit art.
41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate
în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere
dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele
cuprinse în legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și
în reglementările secundare – H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în
cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca
scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului
Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o
bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a
cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte,
trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că
termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag.
1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor
administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele
administrației publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie,
instanța de fond a apreciat în mod întemeiat că autoritățile administrative
competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un
termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatei-reclamante.
De asemenea, în
raport cu data declanșării procedurii administrative – anul 2001 și cu data
înregistrării dosarului la C.C.S.D., precum și în raport cu importanța cauzei
pentru intimata-reclamantă, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de
autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat
în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile
respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii
nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art.
2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit
ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de
putere.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de
către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor
competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Or, în cauză, așa cum
s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu
soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă, și-au exercitat dreptul
de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve
cererea în litigiu cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului
fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.
Astfel fiind, în mod
întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina
autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de
stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante.
Cum dosarul reclamantei
a fost înregistrat la Comisie din anul 2007 se reține că nesoluționarea acestuia
într-un termen de peste 5 ani și neîndeplinirea obligației de a emite un titlu
de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de art. 1 din
Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Astfel fiind, Înalta
Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea
recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru
soluționarea cererii reclamantei și, în consecință, a pronunțat o hotărâre
temeinică și legală sub acest aspect.
Emiterea deciziei
reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității
pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită în
ceea ce privește Dosarul nr. 4149/FFCC/2007 nici în momentul pronunțării
instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.
Este binecunoscut în
doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra
și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe
motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un
interval de timp rezonabil.
În speță, față de
situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea
autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta
rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O.
Este de altfel
cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată
perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități
administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces
jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la
instanță.
Având în vedere că
intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în materia
restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru acesta, dar și
atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative
competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența
refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel fiind, Înalta
Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu
pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
În consecință, din
cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică care
să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)
teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului
administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de C.C.S.D. împotriva Sentinței nr. 495/F-CONT din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.