ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta R.R. a chemat în judecată pe pârâtele A.N.R.P. și C.C.S.D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, acestea să fie obligate la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire, pentru suma de 202.782 lei, indexată cu indicii de inflație și dobânda legală, începând cu anul 2007, când Dosarul a fost înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 4149/FFC/2007, pentru imobilul teren în suprafață de 0,60, situat în intravilanul comunei Răbăgeni, județul Bihor, imposibil de restituit în natură.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că cererea sa, formulată în baza Legii nr. 247/2005, a fost înregistrată la Primăria comunei Răbăgeni la 14 septembrie 2005 și a fost validată de Comisia Județeană Bihor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin Hotărârea din 20 septembrie 2006, cu suprafața de 0,60 ha, pe anexa 23, poziția 1, că dosarul, împreună cu toată documentația de despăgubire, a fost înaintat Instituției Prefectului Bihor cu adresa din 29 noiembrie 2006, iar această instituție a înaintat Dosarul A.N.R.P. București la data de 15 februarie 2007, unde a primit nr. 4149/FFCC/2007. A mai arătat reclamanta că pentru evaluarea despăgubirilor C.C.S.D.

a agreat pe SC I.C. SRL din Timișoara, iar în urma evaluării s-a stabilit suma de 153.600 lei, raportul de evaluare fiind analizat de comisia centrală în cursul anului 2009, ocazie cu care s-a constatat că la întocmirea acestuia nu s-au respectat Standardele Internaționale de Evaluare, drept consecință, raportul a fost restituit în vederea rectificării; societatea de evaluare a întocmit un nou raport de evaluare, înregistrat la 15 aprilie 2011, care a fost înaintat Comisiei Centrale. Reclamanta a arătat că, la data de 19 august 2011, a formulat o cerere de urgentare a emiterii titlului de despăgubire, primită de pârâte la data de 23 august 2011, la care, până la data formulării acțiunii, nu s-a primit niciun răspuns, fiind astfel în prezența unui refuz de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. (h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

La termenul din 14 decembrie 2011, pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând în esență că reclamanta a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru suma totală de 202.782 lei, indexată cu indicii de inflație și dobânda legală, iar decizia de acordare a despăgubirilor se emite de către C.C.S.D. în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P. asigurând doar Secretariatul C.C.S.D. și neavând competențe în emiterea titlului de despăgubire. La data de 12 decembrie 2011, pârâta C.C.S.D. a depus întâmpinare, susținând că decizia de acordare a despăgubirilor se emite numai în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

La termenul din 21 decembrie 2011, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinări, solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și, pe fond, admiterea acțiunii. Prin Sentința nr. 495/F-CONT din 21 decembrie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a a dmis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și a respins acțiunea față de aceasta, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.R., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. și C.C.S.D., - a obligat pârâta C.C.S.D. la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, conform Hotărârii nr. 4086V din 20 septembrie 2006, pentru reclamantă, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2006.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., invocată de către aceasta prin întâmpinare, este întemeiată, având în vedere că p rin cererea introductivă, în limitele căreia instanța este ținută să se pronunțe, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reclamanta a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru suma totală de 202.782 lei, indexată cu indicii de inflație și dobânda legală, începând cu anul 2007, că pretențiile reclamantei își au temeiul în dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ prin care s-a reglementat modalitatea obținerii de despăgubiri de către anumite categorii de persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate, că decizia de acordare a despăgubirilor se emite de către C.C.S.D.

în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de acest act normativ, procedură în care A.N.R.P. asigură doar Secretariatul C.C.S.D., neavând competențe în emiterea titlului de despăgubire. Pentru aceste motive, instanța a respins acțiunea față de A.N.R.P. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că acțiunea formulată de către reclamantă este întemeiată în parte, anume în privința petitului privind emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, formulat în contradictoriu cu C.C.S.D., reținând următoarele: - Reclamanta a formulat cerere de restituire, în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată la Primăria comunei Răbăgeni la 14 septembrie 2005 și a fost validată de Comisia Județeană Bihor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin Hotărârea din 20 septembrie 2006, cu suprafața de 0,60 ha, pe anexa 23, poziția 1. - După cum rezultă din adresa Primăriei Comunei Răbăgani din 15 iunie 2007, dosarul, împreună cu toată documentația de despăgubire, a fost înaintat Instituției Prefectului Bihor cu adresa din 29 noiembrie 2006. - Dosarul a fost transmis unei societăți de evaluare desemnată în mod aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC C. SA, care a întocmit raportul de evaluare, acesta fiind transmis atât A.N.R.P., cât și reclamantei.

- În urma analizării raportului de evaluare s-a constatat că acesta nu a fost întocmit în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, motiv pentru care în data de 8 decembrie 2009 a fost returnat aceleiași societăți de evaluare, care însă nu a transmis raportul de evaluare rectificat de către SC C. SA până la data următoarei ședințe a C.C.S.D. și, în consecință, s-a dispus repartizarea dosarului reclamantei unei alte societăți de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC I.C. SRL, care, la data de 02 mai 2011, a transmis A.N.R.P. raportul de evaluare, acesta fiind înregistrat cu nr. 22968/R/2011. - La data de 19 august 2011, reclamanta s-a adresat pârâtelor cu o cerere prin care a solicitat urgentarea emiterii titlului de despăgubire, primită de pârâte la data de 23 august 2011, cerere la care, până la data pronunțării hotărârii, acestea nu au răspuns.

Instanța de fond a apreciat că, deși Legea nr. 247/2005 nu impune un termen de soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că autoritatea publică în domeniu este îndreptățită să își aloce cât timp apreciază singură că este necesar pentru a parcurge toate fazele procesului administrativ de acordare a despăgubirilor și că o durată de peste 5 ani, cât a trecut de la hotărârea de validare emisă pe numele reclamantei și până la data pronunțării hotărârii nu constituie un termen rezonabil de soluționare a dosarului, indiferent care ar fi fost dificultățile întâmpinate în etapa evaluării terenului reclamantei, invocate de către pârâtă prin întâmpinare. Pentru motivele expuse, în baza art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 – care se aplică, pentru identitate de rațiune juridică, și în cazul în care se pretinde că C.C.S.D.

refuză nejustificat să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire - rap. la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, potrivit Hotărârii din 20 septembrie 2006, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2006.

În ceea ce privește suma pentru care urma a se emite titlul de despăgubire, Curtea a constatat că aceasta se raportează la dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit căruia: „ În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda (…) la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.”și că valoarea de piață estimată prin raportul de evaluare întocmit la nivelul anului 2011 este de 202.782 lei, iar în ceea ce privește solicitarea de acordare a dobânzii legale și de actualizare a sumei cu rata inflației, începând cu anul 2007, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi primită, de vreme ce reclamanta nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă la momentul anului 2007, nefiind în posesia titlului de despăgubire, aceasta tinzând la obținerea unui titlu al creanței sale tocmai pe calea prezentei acțiuni.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că reclamanta a solicitat obligarea C.C.S.D. la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pe calea unei acțiuni în contencios administrativ, invocând practic refuzul nejustificat al instituției pârâte în soluționarea dosarului acesteia, că în conformitate cu prevederile art. 1, coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar în speța de față nu există o astfel de exprimare explicită, având în vedere situația de fapt cu privire la dosarul de acordare a despăgubirilor întocmit în favoarea reclamantei.

Recurenta arată că, în speță, Comisia Județeană Argeș pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a transmis la A.N.R.P. - Secretariatul C.C.S.D. dosarul de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantei, fiind înregistrat cu nr. 4149/FFCC/2007 și că, după înregistrarea dosarului reclamantei, s-a procedat la analizarea acestuia, fiind admis din punct de vedere al legalității respingerii cererii de restituire în natură a terenului revendicat, astfel că dosarul a fost transmis unei societăți de evaluare desemnată în mod aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Se mai arată că în urma analizării raportului de evaluare s-a constatat că acesta nu a fost întocmit în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, motiv pentru care a fost returnat aceleași societăți de evaluare, cu observațiile corespunzătoare și, având în vedere că raportul de evaluare rectificat de către SC C. SA nu a fost transmis instituției pârâte până la data următoarei ședințe a C.C.S.D., aceasta a dispus repartizarea dosarului reclamantei unei alte societăți de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC I.C. SRL, care a transmis raportul întocmit instituției pârâte, acesta fiind înregistrat în anul 2011. Recurenta mai arată că, având în vedere că în dosarul legal întocmit a fost parcursă și ultima etapă premergătoare emiterii deciziei, în următoarea ședință a C.C.S.D.

se va hotărî fie în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie în sensul trimiterii dosarului spre reevaluare, dacă va fi cazul, precizând că procedura de acordare a despăgubirilor poate diferi de la caz la caz, în funcție de situația concretă a fiecărui imobil solicitat sau a fiecărui solicitant, astfel că nu poate fi vorba despre refuzul C.C.S.D. de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în dosarul reclamantei. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată. După cum se constată din înscrisurile care există la dosarul cauzei, în favoarea intimatei-reclamante a fost emisă Hotărârea din 20 septembrie 2006 de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bihor, prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a suprafeței de 0,60 ha teren agricol.

Dosarul privind acordarea despăgubirilor a fost înaintat prin intermediul Instituției Prefectului Bihor către Secretariatul Comisiei Centrale la data de 15 februarie 2007. Admițând în parte acțiunea formulată de intimata-reclamantă, instanța de fond a reținut, în mod corect, că intervalul de timp de peste 5 ani de la data emiterii hotărârii de validare nu poate fi considerat un termen rezonabil de soluționare a dosarului, indiferent care ar fi fost dificultățile întâmpinate în etapa evaluării terenului reclamantei, invocate de pârâtă. Soluția instanței de fond este corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanță a reținut în mod greșit existența refuzului C.C.S.D. de a soluționa dosarul reclamantei.

Este adevărat că potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”. Este adevărat că Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Interpretând aceste dispoziții, Înalta Curte în jurisprudența sa în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile. Jurisprudența constantă a Înaltei Curți urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea parcurgerii procedurii administrative și a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din C.E.D.O., termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

În temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, recurenta are obligația să analizeze dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc. Din actele dosarului rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei inițial la data de 15 februarie 2007. Validarea raportului de evaluare și ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuții ce-i incumbau autorității pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. Decizia nr. 2815/2008 emisă de recurentă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite. În speță, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O.

Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță. Având în vedere că intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Această interpretare se impune și în raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient. În acest sens, trebuie menționată și Recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări, ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare – H.G.

nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare. Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie, instanța de fond a apreciat în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatei-reclamante. De asemenea, în raport cu data declanșării procedurii administrative – anul 2001 și cu data înregistrării dosarului la C.C.S.D., precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimata-reclamantă, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă, și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante. Cum dosarul reclamantei a fost înregistrat la Comisie din anul 2007 se reține că nesoluționarea acestuia într-un termen de peste 5 ani și neîndeplinirea obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii reclamantei și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală sub acest aspect.

Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită în ceea ce privește Dosarul nr. 4149/FFCC/2007 nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs. Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. În speță, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O.

și a jurisprudenței C.E.D.O. Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță. Având în vedere că intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru acesta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat existența refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.C.S.D. împotriva Sentinței nr. 495/F-CONT din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.