CASE OF MATACHE AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38113/02) îndreptată împotriva României prin care trei cetățeni ai acestui stat, Domnul Constantin Matache și Doamnele Elena Matache și Zenovia Spîncean (“reclamanții”), au sesizat Curtea la data de 14 octombrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de Protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Domnul B. Aurescu, apoi de Doamna Roxana Rizoiu și în final de Doamna B. Ramașcanu, care i-a înlocuit în funcții.

La data de 24 octombrie 2003, Curtea (secția a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, el a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secții remaniată astfel (articolul 51 § 1).

La 3 februarie 2005, camera a invitat Guvernul să prezinte observații suplimentare în privința eficienței legilor de reparație în urma naționalizării bunurilor.

Reclamanții, frate și surori, s-au născut în 1934, 1936 și respectiv în 1940 și locuiesc în Ploiești.

Printr-o sentință din 23 mai 2002, judecătoria Brăila a modificat o hotărâre a Primăriei din Jirlău (“Primăria”) și a constatat că reclamanții aveau dreptul de a încasa, cu titlu de reparație, în același timp 8.121.355.670 lei românești (ROL) pentru o moară, 4.647.835.922 ROL pentru utilajul său și 464.779.000 ROL pentru terenul aferent, imobile care au aparținut părinților lor și care au fost naționalizate în 1949. Ea a reținut de asemenea că în temeiul legii nr. 10/2001 (“legea nr. 10”), Primăria avea obligația de a transmite sentința, imediat ce va fi devenit definitivă, Prefecturii Brăila (“prefectura”) pentru a centraliza datele în vederea plății despăgubirilor.

La 3 iulie 2002 reclamanții au notificat sentința primăriei.

La 12 iulie 2002 ei au cerut prefecturii plata sumelor acordate de tribunal. Aceasta din urmă i-a informat asupra imposibilității plății din cauza lipsei unei decizii a primăriei în acest sens luată în conformitate cu sentința din 23 mai 2002. Ea i-a asigurat că, imediat ce o asemenea decizie îi va fi transmisă, o va executa, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10.

La 29 iulie 2002, executorul judecătoresc a ordonat primăriei să plătească reclamanților suma fixată de tribunal.

La 30 iulie 2002 primăria a luat o hotărâre prin care recunoștea reclamanților dreptul de a li se plăti reparația ordonată prin sentință. Ea a decis apoi transmiterea tuturor documentelor justificative la prefectură pentru ca aceasta să poată plăti sumele în cauză.

În urma unei noi cereri formulată de executorul judecătoresc, primăria l-a informat, la 6 noiembrie 2002, că nici-o plată nu va fi efectuată înainte de adoptarea de către Ministerul Finanțelor a normelor pentru aplicarea legii nr. 10 privind plata reparațiilor ordonate de instanțe.

În paralel, primăria a formulat în fața tribunalului județean Brăila o contestație împotriva executării sentinței din 23 mai 2002. La 3 decembrie 2002 respectivul tribunal a dat câștig de cauză contestației, considerând că executorul judecătoresc înțelese greșit dispozitivul respectivei sentințe, care nu făcuse decât să constate sumele datorate reclamanților. În consecință, primăria nu era obligată să le plătească orice, sumele trebuind să fie centralizate de prefectura care îi va plăti ulterior în temeiul dispozițiilor legii nr. 10.

Reglementarea internă pertinentă, și anume extrasele din codurile civil și de procedură civilă și din legea nr. 188/2000 asupra executorilor judecătorești este descrisă în decizia

Extrasele pertinente ale legii nr. 10/2001 asupra regimului juridic al bunurilor imobile confiscate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările sale prin legea nr. 247/2005 se regăsesc la paragraful 23 al hotărârii

Legea nr. 247/2005 prevede că despăgubirea la care au dreptul persoanele care nu obțin restituirea imobilului naționalizat și a cărei sumă este fixată în urma unei proceduri administrative de către comisia centrală, este constituită dintr-o participație la un organism de plasare a valorilor mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare ce vor fi transformate în acțiuni, atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, articolul 3 al legii mai sus menționată precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni.

La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerțului al Municipiului București. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată face ulterior obiectul tranzacțiilor pe piața financiară, trebuie ca mai întâi să se urmeze procedura de acceptare din partea Consiliului Național al Valorilor Mobiliare (“CNVM”). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului 2006.

Reclamanții se plâng că executarea sentinței din 23 mai 2002 le-a împiedicat dreptul lor de acces la un tribunal, așa cum este prevăzut de articolul 6 al Convenției, care prevede astfel:

Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea relevă de altfel că aceasta nu se lovește de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Guvernul consideră că singura obligație exigibilă impusă de sentința din 23 mai 2002 era cea a primăriei de a trimite dosarul la prefectură și că a fost executată. În opinia sa, sentința nu era executorie în privința sumelor stabilite de tribunal, acestea nu constituiau o creanță sigură și exigibilă, în măsura în care puteau fi plafonate (conform articolului 40 al legii nr. 10). Poziția instanțelor hotărând asupra contestației împotriva executării sentinței a confirmat-o și faptul că această contestație a fost în sfârșit respinsă ca tardivă nu schimbă soluția fondului.

În observațiile sale suplimentare din 7 martie 2005 Guvernul menționează că neexecutarea eventuală a sentinței din 23 mai 2002 nu se pune decât începând din 16 decembrie 2003, dată la care contestația împotriva executării înaintată de primărie a fost respinsă.

În orice caz, el consideră că întârzierea în executare este justificată prin complexitatea procesului legislativ pentru adoptarea legii speciale pentru reparație.

Reclamanții se opun tezei Guvernului. Ei menționează că dreptul lor la plata despăgubirii nu este întemeiat pe decizia primăriei din 30 iulie 2002, ci pe sentința din 23 mai 2002, care este executorie în ceea ce privește plata sumelor fixate.

Curtea constată că în cazul în speță există o controversă asupra eficienței sentinței din 23 mai 2002 și obligațiilor pe care aceasta le impune autorităților. Astfel, o parte din autoritățile sesizate cu executarea au considerat că sentința era executorie ca atare (paragrafele 9 și 10 de mai sus), în timp ce primăria nu a considerat-o niciodată executorie. Această controversă nu a fost soluționată de instanțele care au hotărât asupra contestației împotriva executării sentinței, în măsura în care respectiva contestație a fost în final respinsă ca tardivă. Amintind că nu este sarcina sa să interpreteze legislația națională (

Obligația de plată reieșită direct din sentință

Presupunând că faptul că instanțele au stabilit suma datorată reclamanților cu titlu de despăgubire este suficientă pentru a face obligația de plată executorie, Curtea amintește că sentința din 23 mai 2002 nu a fost nici executată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege. În plus, motivele pe care administrația le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de executare nu au fost niciodată aduse la cunoștința reclamanților prin intermediul unei decizii a justiției sau administrativă formală (

Ori, executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent a cărei instanțe este, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenției. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părți (

Curtea nu împărtășește poziția Guvernului conform căreia autoritățile nu erau obligate să execute sentința decât începând de la data la care contestația împotriva sentinței a fost respinsă. Ea amintește că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiției și că dacă administrația refuză sau omite să se execute sau întârzie să o facă, garanțiile de la articolul 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul etapei judiciare a procedurii pierd orice rațiune de a fi (

În plus, nu este cazul să se ceară unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să demareze ulterior o procedură de executare forțată pentru a obține despăgubirea (

Plata netrebuind să fie făcută decât după adoptarea legii speciale

Presupunând, așa cum indică Guvernul, că sentința din 23 mai 2002 nu conferă reclamanților dreptul la plata sumelor stabilite de tribunale și că despăgubirea trebuie să fie stabilită ulterior, în temeiul unei legi speciale, Curtea consideră, la fel ca reclamanții, că dreptul lor de a li se plăti o despăgubire având drept bază sumele stabilite de instanțe decurge în orice caz din sentința din 23 mai 2002 și nu din decizia administrativă ulterioară.

Ori, ea a constatat deja că chiar dacă legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10 garantează, teoretic vorbind, un drept la o despăgubire pentru persoanele care se află într-o situație similară celei în speță, lipsa prelungită a despăgubirii nu este luată în calcul de această lege (a se vedea,

În consecință, prin jocul legilor, deși reclamanții au obținut fixarea despăgubirilor la 23 mai 2002, ei nu pot totuși să le încaseze. Sentința din 23 mai 2002 este astfel ineficientă, punând în cauză dreptul însuși al reclamanților de acces la un tribunal.

Curtea admite, la fel ca Guvernul, că limitarea dreptului de acces al reclamanților la un tribunal urmărea un scop legitim, în măsura în care corespundea necesității de a adopta o lege în domeniul de interes general care constituie restituirea imobilelor naționalizate. Cu toate acestea, fără a neglija complexitatea problemei de soluționat, ea consideră că o sarcină disproporțională atârnă pe umerii reclamanților, în măsura în care, la distanță de peste patru ani de la stabilirea despăgubirilor și, mai ales, de peste un an de la adoptarea acestei noi legi, ei încă nu le pot încasa și nu au nici-o garanție că vor primi respectivele sume în viitorul apropiat.

Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că în orice caz s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției.

Reclamanții denunță o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării sentinței din 23 mai 2002. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

Guvernul contestă această teză, subliniind că reclamanții nu au o creanță stabilită și exigibilă. El citează cauza

Reclamanții contestă poziția Guvernului, estimând că au un drept executoriu de a obține sumele ordonate prin sentința din 23 mai 2002 pe care autoritățile continuă să nu le acorde.

Curtea relevă că această plângere este legată de cea examinată mai sus și trebuie deci de asemenea să fie declarată admisibilă.

Dacă se acceptă că sentința din 23 mai 2002 este direct executorie, Curtea amintește că a fost deja hotărâtă în asemenea cazuri încât neexecutarea implică o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea cauzele

Dacă plata reparațiilor nu trebuie făcută decât după adoptarea legii speciale, Curtea amintește mai întâi că reclamanții au obținut o primă evaluare a despăgubirilor la care aveau dreptul la 23 mai 2002. Cu toate acestea, aceste sume nu au fost plătite, deoarece statul nu a adoptat legea specială decât în cursul anului 2005. În plus, până în prezent, adoptarea noii legi nu a adus vreo speranță pentru reclamanți de a primi plata despăgubirilor în viitorul apropiat.

Ori, dreptul reclamanților de a încasa reparația este prevăzut de legea nr. 10, ceea ce face să aibă o creanță care constituie o valoare patrimonială protejată de articolul 1 al Protocolului nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții (

Curtea consideră că în cazul în speță există o ingerință în dreptul reclamanților de a primi despăgubiri. La fel ca Guvernul, Curtea admite că această ingerință era prevăzută de lege, și anume articolul 40 al legii nr. 10 și urmărea un scop legitim de interes general.

Rămâne deci de stabilit dacă era proporțională cu scopul legitim urmărit.

Prin urmare, în cazul în speță s-a încălcat această dispoziție în cele două cazuri analizate de Curte.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Reclamanții cer cu titlu de prejudiciu material în același timp 750.455 euro (EUR) reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză și 1.947.390 EUR reprezentând lipsa de câștig începând de la data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. Ei consideră că au suferit un prejudiciu moral dar lasă la aprecierea Curții în ceea ce privește reparația.

Bazându-se pe cauza

Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 asupra acestui punct nu se pune în acest caz, astfel încât trebuie păstrată și trebuie stabilită în termen de șase luni începând de la data la care această hotărâre va deveni definitivă procedura ulterioară ținând de asemenea cont de eventualitatea unui acord între statul pârât și interesați (articolul 75 §§ 1 și 4 al reglementării Curții).

Reclamanții cer de asemenea 15.000.000 ROL pentru cheltuielile și taxele plătite în fața instanțelor interne, și anume deplasările la audieri, cheltuielile pentru expertize și taxele de justiție. Ei au prezentat chitanțe în sumă de 1.474.000 ROL.

Guvernul nu a făcut cunoscută poziția sa în privința acestor cereri.

Conform jurisprudenței curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care li se stabilește existența reală, necesitatea și caracterul rezonabil al procentului lor. În cazul în speță și ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră că este rezonabilă suma de 100 EUR cu titlu de cheltuieli și taxe pentru procedura națională și o acordă reclamanților.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă;

Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției;

Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

Decide că problema aplicării articolului 41 al Convenției nu se regăsește în ceea ce privește stabilirea reparației pentru încălcările constatate în cazul în speță;