ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 595/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 341 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, după desființarea sentinței penale nr. 528/2007 a aceleiași instanțe de către Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 44/2008, în temeiul dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriul nr. 419/P/2007 din 18 septembrie 2007, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (l) și (3) C. pen., în infracțiunea de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (l) și (2) C. pen. și s-a dispus condamnarea inculpatului L.Ș.C., la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani, prevăzut de art. 82 C. pen., iar în baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor prevăzute de art. 83 C. pen.

De asemenea, în baza art. 71 alin. (5) C. pen., a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În temeiul dispozițiilor art. 350 alin. (l) C. proc. pen., a fost revocată măsura arestării preventive luată față de inculpatul L.Ș.C. și s-a dispus punerea acestuia în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză, iar în baza art. 88 C. pen., s-a computat din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive de la 19 iulie 2007 și până la punerea efectivă în libertate a acestuia.

Sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea vătămată, constituită parte civilă, P.A.F., sumă cu a cărei plată inculpatul a fost de acord.

În fine, inculpatul a fost obligat la 220 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei reprezintă onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, în sinteză, următoarea situație de fapt:

În ziua de 19 iulie 2007, inculpatul, prin violență, a acostat pe minora P.A.F. și, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra, aceasta având vârsta de 12 ani, a dezbrăcat-o, după care și-a scos și el îmbrăcămintea, și a reușit să-și folosească organul genital în zona superioară a picioarelor părții vătămate, până a realizat satisfacție sexuală, după care a întors-o pe spate stând, de asemenea, cu organul genital deasupra ei.

Sentința a fost atacată cu apel numai de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, aceasta fiind apreciată ca nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

Astfel, sub aspectul nelegalității s-a arătat că prima instanță nu a aplicat dispozițiile privind pedeapsa accesorie. S-a susținut că dispozițiile art. 71 C. pen., privind aplicarea pedepsei accesorii, sunt obligatorii și în cazul pedepselor la închisoare a căror executare a fost suspendată condiționat potrivit art. 81 C. pen., condamnându-l pe inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., instanța fondului a aplicat prevederile alin. (5) al art. 71 C. pen., potrivit cărora pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor accesorii, pedepse care însă nu se regăsesc în dispozitivul sentinței, instanța omițând să le indice.

Totodată, pe aceeași linie de nelegalitate, s-a invocat și critica privitoare la neaplicarea de către prima instanță a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. S-a arătat că inculpatul a fost condamnat în baza dispozițiilor art. 201 alin. (l) și (2) C. pen., infracțiune care prevede, alături de pedeapsa principală, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor și, ca atare, instanța urma să dispună față de inculpat și interzicerea pentru o perioadă determinată a unuia sau unora din drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., operând dispozițiile art. 65 C. pen.

Cea de a treia critică s-a referit la greșita încadrare juridică dată de instanță faptei comise de către inculpat în raport cu situația de fapt reținută. După rejudecare, instanța de fond a reținut că, în ziua de 19 iulie 2007, în jurul prânzului, în timp ce se afla pe izlazul localității Hulubești, județul Dâmbovița, inculpatul L.Ș.C., prin violență, a acostat pe minora P.A.F. și, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra, aceasta având 12 ani, a dezbrăcat-o, după care și-a scos și el îmbrăcămintea. De aceea, cele două condiții, constrângerea victimei și imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința, prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii de perversiune sexuală, se regăsesc la încadrarea juridică în alin. (4) al art. 201 C. pen., așa încât instanța trebuia să facă referire și la acest alineat.

S-a apreciat, de asemenea, că schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol în cea de perversiune sexuală este rezultatul unei greșite interpretări a probatoriilor administrate.

În fine, ultima critică invocată s-a referit la netemeinicia sentinței cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare, aceasta contravenind flagrant cerințelor prevăzute de art. 72 C. pen., privind gradul de pericol social al faptei. Sub acest aspect, pedeapsa de 2 ani închisoare, cu reținerea de circumstanțe atenuante personale, prevăzute de art. 74 C. pen., și suspendarea condiționată a executării acesteia, apare ca o pedeapsă blândă și lipsită de fermitate.

Față de motivele expuse, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și, pe fond, în principal, să se procedeze la condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de viol sau, în subsidiar, aplicarea unei pedepse cu observarea celorlalte critici aduse hotărârii.

Prin decizia penală nr. 119 din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței penale nr. 341 din 10 iunie 2008, a Tribunalului Dâmbovița, privind pe inculpatul L.Ș.C., pe care a desființat-o în parte, în latură penală, și în consecință:

- a înlăturat circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., reținute în favoarea inculpatului și l-a condamnat pe acesta, la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza 2 și b) C. pen., pentru infracțiunea de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (l) și (2) C. pen.

- a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 – art. 83 C. pen. și dispozițiilor art. 71 alin. (5) C. pen. și a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 71 și 64 lit. a) teza 2 și b) C. pen.

- a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Cu privire la încadrarea juridică a pedepsei reținută de instanța de fond, prevăzută de art. 201 alin. (l) și (2) C. pen., aceea de perversiune sexuală, opinia curții a fost în sensul că această încadrare juridică este legală, așa încât critica formulată de parchet în acest sens, este neîntemeiată.

Prin raportul de constatare medico-legală nr. 334/V/din 20 iulie 2007, întocmit de S.M.L. Dâmbovița, se concluzionează că partea vătămată P.A.F. este virgină, iar leziunea de violență de la nivelul cotului drept este anterioară datei de 19 iulie 2007. De asemenea, s-a mai precizat că la examinarea medico-legală realizată în regiunea anală a victimei nu au fost identificate modificări sau leziuni datorate vreunui act sexual anormal.

Ca atare, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă reținerea de către instanța de fond că fapta inculpatului de a atinge cu organul genital, prin constrângere și profitând de imposibilitatea minorei de a se apăra, zona superioară a picioarelor părții vătămate și a zonei anale, constituie infracțiunea de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (l) și (2) C. pen., întrucât prin actele de perversiune sexuală în accepțiunea prevăzută de art. 201 C. pen., se înțelege orice modalități de obținere a unei satisfacții sexuale.

Pe de altă parte, prin infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 C. pen., se înțelege actul sexual de orice natură, constând în orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-și exprima voința, aceasta presupunând prin urmare, penetrație sexuală, indiferent dacă aceasta se realizează prin folosirea sexului sau folosirea unui corp străin.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că schimbarea încadrării juridice a faptei de către instanța de fond, din infracțiunea de viol, în infracțiunea de perversiune sexuală, este legală.

Apelul Ministerului Public a fost apreciat ca fondat în ceea ce privește netemeinicia hotărârii primei instanțe referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare a acesteia.

Curtea de apel a apreciat că, la individualizarea pedepsei, instanța de fond a dat dovadă de o clemență excesivă. Astfel, recunoașterea unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, cu consecința reducerii pedepsei sub minimul prevăzut de textul de lege, la care se adaugă și suspendarea condiționată a executării, urmată de punerea în libertate a inculpatului, sunt cu totul nejustifîcate.

Prima instanță a motivat prin aceea că inculpatul a avut o atitudine sinceră, nu are antecedente penale, este neșcolarizat și a reținut, totodată, și starea precară de sănătate mintală, acesta fiind diagnosticat cu infantilism psihic. însă, reține instanța de apel, cât privește atitudinea inculpatului trebuie arătat că, în afara declarațiilor date în faza cercetării penale, la instanța de fond a negat constant faptele, fără a putea motiva această retractare a depozițiilor inițiale. De altfel, și cu ocazia reaudierii sale de către curtea de apel, acesta a precizat că nu a amenințat-o și nu a lovit-o pe victimă, nu a obligat-o să se dezbrace, ba dimpotrivă, atunci când aceasta a sărit de gâtul său, i-a cerut chiar să plece.

De asemenea, s-a apreciat că lipsa antecedentelor penale trebuie privită ca o situație de normalitate și nicidecum o excepție care să aibă o consecință juridică atât de importantă ca cea în speță.

În final, s-a concluzionat că nu se justifică reținerea de către instanța de fond a circumstanțelor atenuante personale în favoarea inculpatului și, cu atât mai puțin, suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În dezacord cu instanța de fond, instanța de prim control judiciar a apreciat că actele medicale și raportul de expertiză psihiatrică din care rezultă diagnosticul invocat în motivarea soluției adoptate, constituiau încă un temei pentru aplicarea unei pedepse cu executare în regim de privare de libertate, având în vedere că starea inculpatului poate genera tendințe către agresivitate ce sunt de natură să inducă un sentiment de temere în rândul colectivității din care face parte, atât el, cât și partea vătămată, așa încât se impunea o reacție fermă din partea instanței.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a hotărârii.

Fiind investită cu recursul inculpatului, Înalta Curte constată, în prealabil, următoarele:

La dosar nu au fost depuse motive scrise de recurs, astfel cum prevede art. 385

10

alin. (I) și (2) C. proc. pen., acestea fiind expuse oral, cu ocazia dezbaterilor, și menționate în partea introductivă a deciziei, situație în care urmează a fi observate dispozițiile art. 385

10

alin. (2

1

) C. proc. pen.

Cu acordul său, inculpatul a fost audiat la toate cele 3 grade de jurisdicție (fond, apel și recurs).

În fața instanței de recurs, inculpatul nu a contestat situația de fapt și acuzațiile (încadrarea juridică), recunoscând faptele așa cum au fost reținute în hotărârile judecătorești, singura critică vizând modalitatea privativă de executare a pedepsei, în principal solicitându-se casarea deciziei și menținerea sentinței, iar în subsidiar, aplicarea dispozițiilor art. 86

1

ori art. 81 C. pen. (caz de casare invocat, art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.). De altfel, și în declarația dată în fața instanței de fond inculpatul a menționat expres „recunosc fapta de perversiune sexuală săvârșită asupra victimei despre care cunoșteam că este minoră”.

Deopotrivă însă, același inculpat, în alte declarații date în fața instanței de fond și a instanței de apel, nu a recunoscut săvârșirea faptelor.

În motivarea celor solicitate în recurs, apărarea a făcut referire la sinceritatea inculpatului, la tinerețea sa, și la datele rezultate din expertiza psihiatrică.

Recursul inculpatului este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

În conformitate cu dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Potrivit art. 72 C. pen., care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat, conform încadrării juridice [(art. 201 alin. (l) și (2) C. pen.)], este pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa aplicată inculpatului, de 3 ani închisoare, este egală cu minimul special al textului incriminator al faptei, răspunde principiului proporționalității, fiind stabilită prin corecta aplicare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., și de natură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Una din condițiile aplicării modalităților de executare neprivative de libertate a pedepsei prevăzute de art. 81 și art. 86

1

C. pen., se referă la aprecierea instanței că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, respectiv, aprecierea, ținând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni.

Or, prin prisma acestor condiții, așa cum corect a motivat instanța de apel, inculpatul a manifestat o conduită oscilantă în fața organelor judiciare sub aspectul sincerității, ceea ce relevă împrejurarea că nu a conștientizat gravitatea faptei ori nu a înțeles să își asume răspunderea pentru fapta comisă. De asemenea, raportul de expertiză psihiatrică constituie încă un argument pentru neaplicarea uneia dintre modalitățile de executare neprivative de libertate, probă științifică referitoare la „accentuate tendințe impulsive” ale inculpatului. Potrivit aceluiași act medico-legal, inculpatul „prezintă dg. Intelect liminar cu tulburări de comportament. Păstrează capacitatea psihică de apreciere critică a conținutului și consecințelor faptelor sale. Are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat”.

În consecință, se constată că datele referitoare la persoana inculpatului, tinerețea, lipsa antecedentelor penale, precum și aspectele relevate de examinarea psihiatrică, au fost corect avute în vedere, ca și criterii de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., la stabilirea cuantumului pedepsei la 3 ani închisoare, adică egal cu minimul special al pedepsei prevăzute de textul incriminator al faptei săvârșite.

Înalta Curte mai constată că instanța de apel a procedat legal și temeinic atunci când a dispus înlăturarea circumstanțelor atenuante reținute de prima instanță.

Prima instanță reținuse în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și b) C. pen., cu motivarea că acestea constau în „circumstanțele în care a fost comisă fapta, ... conținutul concret al acesteia și de starea de sănătate mintală a inculpatului”, precum și în „atitudinea sinceră a acestuia, lipsa antecedentelor penale, este neșcolarizat”.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este însă posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:

- „conduita bună”, în sensul art. 74 lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absența antecedentelor penale;

- „stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau de a repara paguba pricinuită”, în sensul art. 74 lit. b) C. pen., nu se reduce la manifestarea verbală a acordului inculpatului de a plăti suma de bani cu titlu de despăgubiri.

Celelalte date personale ale inculpatului, așa cum s-a menționat anterior, au fost avute în vedere ca și criterii de individualizare a pedepsei, în condițiile art. 72 C. pen.

Cu privire la solicitările intimatului-reprezentat legal P.D., Înalta Curte constată, pe de o parte, că inculpatul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea vătămată, constituită parte civilă, P.A.F., sumă cu a cărei plată inculpatul a fost de acord, iar pe de altă parte, că acesta nu a fost în măsură să depună la dosar acte doveditoare privind cheltuielile de deplasare la care a solicitat să fie obligat inculpatul.

În raport cu cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.Ș.C. împotriva deciziei penale nr. 119 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 februarie 2009.