ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1885/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 12 aprilie 2007, reclamantul K.A.D. a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini actual

Oficiul Român pentru Imigrări, solicitând anularea deciziei 53740/BF/S.III din 13

februarie 2007 prin care i-a fost respinsă cererea de stabilire a domiciliului în

România.

Prin sentința civilă nr. 1710 din 19

iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea ca fiind tardivă, prin depășirea termenului de 30

de zile prevăzut de art. 73 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002.

Prin decizia civilă nr. 1928 din 15 mai

2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul lui K.A.D. împotriva sentinței civile nr. 1710/2007,

a casat această hotărâre și a trimis cauza spre rejudecare reținându-se pentru

aceasta că dispozițiile art. 73 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 nu exclud

obligativitatea exercitării plângerii prealabile, astfel încât termenul de 30

de zile trebuie socotit de la momentul primirii răspunsului de la autoritatea

intimată.

În fond, după casare, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 2892 din 29 octombrie 2008, a respins acțiunea ca nefondată,

constatând că în perioada 12 mai 2003-aprilie 2004, reclamantul a avut statut

de tolerat, ceea ce înseamnă că nu a beneficiat de un drept de ședere legal pe

teritoriul României care să-l îndreptățească la stabilirea domiciliului.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs K.A.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie .

Recurentul a susținut că în conformitate

cu dispozițiile art. 13 alin. (1) pct. a din O.G. nr. 102/2000 „străinul care

solicită acordarea statutului de refugiat are drept de ședere în România, pe

perioada până la expirarea unui termen de 15 zile de la rămânerea definitivă și

irevocabilă a hotărârii pronunțate asupra acestei cereri”. Cu toate acestea,

instanța fondului a dat o greșită interpretare acestei dispoziții legale reținând

că ea se aplică mai puțin în situația în care cererile de acordare a statutului

de refugiat au fost respinse ca nefondate.

Cum cererea sa a fost respinsă ca

inadmisibilă, recurentul consideră că textul nu-i este aplicat.

În fine, recurentul a mai susținut că

statutul de tolerat i-a fost acordat din 17 aprilie 2003 și nu de la 12 mai 2003, cum greșit a reținut instanța fondului, statut de care a beneficiat până la 18 februarie 2004, perioadă care intră în calculul total de ședere în vederea stabilirii

domiciliului în România.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 70

alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România, străinii își pot stabili domiciliul în România dacă sunt îndeplinite cumulativ

o serie de condiții și printre care și cea referitoare la „ședere temporară,

continuă și legală în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii”.

Ședere legală, conform cu dispozițiile

legale în vigoare la momentul solicitării reclamantului [art. 70 alin. (1) lit.

a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002], „este considerată când discontinuitățile

între perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere sunt mai

mici de 30 de zile consecutive și nu depășesc total 90 de zile pe întreaga

perioadă, chiar dacă au fost sancționați contravențional”.

Or, din nota raport emisă de Serviciul

pentru Străini din București, nr. 171293 din 1 septembrie 2006, rezultă că la 23 august 2006, a solicitat stabilirea domiciliului în România; că în perioada 28 iunie 2001-14

decembrie 2001 și 8 aprilie 2002-19 decembrie 2002, a figurat în evidențele Oficiului Național pentru Refugiați; perioada 12 mai 2003-11 noiembrie 2003, a figurat ca tolerat, iar la 18 noiembrie 2003 i s-a dat dispoziția de părăsirea teritoriului

României, dispoziție anulată prin hotărâre judecătorească, după care la 23 aprilie 2004, i s-a prelungit dreptul de ședere până la 24 aprilie 2005 și ulterior, până la 24 aprilie 2007 pentru activitate comercială cu aplicarea unei sancțiuni

contravenționale.

Astfel fiind și cum în perioada de 5 ani,

anterioară cererii de stabilire a domiciliului în România, (23 august 2001-23

august 2006) în intervalul cuprins între 19 decembrie 2002-12 mai 2003, nu

rezultă că ar fi avut reglementat dreptul de ședere în România, legal și

temeinic, Curtea de Apel București a apreciat că nu s-a făcut dovada

îndeplinirii condițiilor art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002.

Susținerea recurentului conform căreia,

în perioada respectivă a urmat procedura pentru obținerea statutului de refugiat

și ca atare conform cu dispozițiile art. 13 alin. (1) pct. a din O.G. nr.

102/2000 avea drept de ședere până la expirarea termenului de 15 zile de la

rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate asupra cererii

referitoare la acest statut, este nefondată, având în vedere că textul

menționat se aplică numai în situația cererilor admise.

Or, în cauză s-a dovedit că cererile

formulate de reclamant în vederea acordării statutului de refugiat au fost

respinse prin hotărâri definitive și irevocabile, astfel încât perioadele la

care face referire textul menționat nu pot fi considerate de ședere legală.

Astfel fiind și având în vedere

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de K.A.D.

împotriva sentinței civile nr. 2892 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2009.