ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2262/2008

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 420/2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de M.A.N. având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 21 septembrie 1999 emis de pârâtul M.T.C.T. în beneficiul SC S. SA Galați, fiind anulat actul. A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind restabilirea situației inițiale a terenului de 3704,84 mp. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că M.L.P.T.L. a atestat un drept de proprietate pentru SC S. SA Galați – înființată la 2 februarie 1991 prin H.G.

nr. 1303/1990 - asupra unui teren care ieșise din administrarea T.C.I. Brăila (prin reorganizarea căruia a luat ființă SC S. SA Galați), prin Ordinul de transfer nr. 129/D/1990 al Ministerului Construcțiilor pus în executare la 25 ianuarie 1971, intrând în administrarea directă a U.M. 01314 Galați din subordinea U.M. 02470 Buzău din cadrul M.A.N. Pe baza succesiunii emiterii acestor acte prin care terenul și-a schimbat posesorul, coroborat cu expertiza tehnică topo - cadastrală efectuată în cauză, instanța a constatat că certificatul atacat este nelegal. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs SC S. SA Galați și Ministerul Transporturilor.

În motivarea recursului, societatea comercială a arătat: că instanța de rejudecare nu s-a conformat deciziei de casare (nr. 7025/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) neadministrând probatoriul necesar pentru a stabili neechivoc faptul că ministerul este titularul dreptului pretins vătămat asupra terenului de 3704,84 mp aferent pavilionului K3; că acțiunea a fost tardiv formulată; că reclamanta nu a dovedit că terenul este afectat nevoilor apărării; că ordinul de preluare nr. 129/1990 este nul, întrucât predarea preluarea bunurilor nu s-a făcut în termen de 30 de zile conform art. 3 din ordin. În motivarea recursului declarat de Ministerul Transporturilor s-a arătat: că SC S. SA Galați s-a înființat la data de 21 decembrie 1990, data adoptării H.G.

nr. 1334/1990 iar nu la data publicării hotărârii de guvern în Monitorul Oficial, 2 februarie 1991, astfel că procesul verbal de predare - primire din data de 25 ianuarie 1991 a fost semnat de o unitate economică ce nu mai exista, T.A.G.C.I. Brăila; că ordinul nr. 129/1990 nu este valabil nefiind semnat de unitatea primitoare și pentru că, în conformitate cu art. 1 și art. 3 din ordin, fondurile fixe se transmit pe data procesului verbal de predare - primire iar dacă acesta nu se încheie în 30 de zile de la emiterea ordinului, acesta devine nul; că au fost respectate dispozițiile H.G. nr. 834/1991; că în cele 9 pavilioane transferate nu este inclus și pavilionul K3; că în prezent „Cazarma 3006” Galați nu funcționează; că din măsurători a rezultat un plus de teren de 881,14 mp pentru cazarmă.

Prin Decizia nr. 347/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recursurile au fost respinse ca nefondate. Înalta Curte a reținut următoarele: Cu privire la excepția tardivității actului, s-a constatat că aceasta a fost respinsă prin sentința civilă nr. 628/2002 a Curții de Apel București (dosar nr. 186/2002), sentință prin care acțiunea a fost respinsă ca nefondată iar părțile nu au recurat sentința sub aspectul excepției de tardivitate, astfel că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat. Cu privire la intrarea în vigoare a H.G.

nr. 1303/1990 de înființare a SC S. SA Galați, s-a reținut că la data intrării în vigoare acesteia, 15 decembrie 1990, erau în vigoare atât Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cât și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care prevăd înmatricularea societăților comerciale în registrul comerțului ca o condiție a existenței lor ca persoane juridice și a validității actelor lor; ca urmare, susținerea ministerului în sensul că SC S. SA și-a dobândit personalitatea juridică la momentul emiterii H.G. nr. 1303/1990 nu are suport legal; că H.G. nr. 1303/1990 nu a fost publicată în Monitorul Oficial, deși exista această obligație conform art. 7 din Legea nr. 37/1990; că Trustul care a semnat procesul verbal de predare - primire exista ca persoană juridică la momentul semnării actului, transmițând valabil dreptul său de administrare directă pentru terenul în litigiu către U.M.

nr. 01314 Galați, aparținând reclamantului, temeiul de drept fiind Ordinul nr. 129/D din 29 mai 1990. În ce privește valabilitatea Ordinului nr. 129/D din 29 mai 1990 emis de ministrul construcțiilor, Înalta Curte a reținut: că operațiunea de transfer a mijloacelor fixe dispusă prin ordin s-a efectuat în temeiul art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955; că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 din ordin curge de la data primirii actului și nu s-a demonstrat că acest termen a fost depășit; că, oricum nulitatea este relativă și nu putea fi invocată decât de părțile operațiunii de transfer; că nulitatea a fost acoperită de încheierea procesului verbal de predare - primire la 25 ianuarie 1991, în limita termenului legal de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958 aplicabil în speță, întrucât este vorba de o obligație de „a face” izvorâtă dintr-un act administrativ unilateral cu caracter individual.

Referitor la dreptul legitim vătămat care justifică procesual calitatea reclamantei, s-a constatat: că Decizia de casare nr. 7025/21 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că instanța de rejudecare trebuie să lămurească natura juridică a terenului în litigiu printr-o expertiză tehnică de specialitate care să stabilească dacă terenul în suprafață de 3704, 84 mp face parte din suprafața de 2727,780 mp și dacă susținerile reclamantei privind apartenența terenului la domeniul public al statului și dreptul de administrare al M.A.N. sunt reale; că raportul de expertiză a confirmat primul aspect care este o situație de fapt, necontestată de părți.

În ceea ce privește regimul juridic al terenului, s-a reținut că la data emiterii Ordinului nr. 129/1990 terenul aferent mijloacelor fixe transmise de la Trust la unitatea militară era proprietatea statului, iar, ca efect al ordinului, primitoarea dreptului de administrare asupra construcțiilor a primit și dreptul de administrare asupra terenului; că ordinul este nu numai valabil ci opozabil pârâtei - recurente SC S. SA Galați, ca succesoare în drepturi și obligații a trustului – din reorganizarea căruia ea a rezultat ca societate comercială – astfel încât ea nu putea prelua mai multe drepturi decât avea trustul la data reorganizării. S-a concluzionat că dreptul legitim vătămat al reclamantei este reprezentat de dreptul de administrare pe care l-a primit în 1990 și care îi creează vocația la dobândirea unui titlu asupra terenului.

Cu privire la calitatea de „teren pentru nevoile apărării” a terenului în litigiu, s-a stabilit că este indiscutabilă în raport cu titularul dreptului de administrare a acestuia, care este o unitate militară aflată în subordinea M.A.N. și care a primit în mod legal dreptul de administrare asupra terenului.

În ceea ce privește amplasarea pe terenul în litigiu a pavilionului K3, care nu a făcut obiectul actului de transfer, s-a statuat că aceasta este o situație de fapt pe care reclamanta a învederat-o chiar în acțiune, dar care nu are relevanță juridică, întrucât reclamanta a primit în administrare terenul – printr-un ordin valabil – iar construcția este un accesoriu în raport cu acesta; că situația de fapt că, cel puțin la momentul efectuării cercetării pe teren de către expert, „Cazarma 3006” nu ar fi fost funcțională nu are relevanță juridică în ceea ce privește dreptul reclamantei asupra terenului și nu-i schimbă acestuia calitatea de „teren pentru nevoile apărării”. Curtea a apreciat că semnarea procesului verbal de vecinătate din 22 iunie 1998 de către șeful serviciului cazarmă nu face opozabil certificatul M.A.N.

ca unic titular al dreptului de folosință asupra terenului aparținând domeniului public al statului; că era obligatoriu ca instanța de contencios administrativ, în verificarea legalității certificatului, să stabilească existența în patrimoniul SC S. SA Galați, la data emiterii certificatului, a terenului în litigiu; că aceasta era obligatoriu, având în vedere dispozițiile art. 1 din H.G.

nr. 834/1991 care se referă la determinarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării obiectului de activitate, dar și pe cele ale art. 3 din hotărâre, care arată că prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public; că în speță, terenul fusese scos din administrarea trustului, nemaiavând vocația de a deveni bun în patrimoniul noii societăți comerciale rămânând în domeniul public al statului, în virtutea regimului său de „teren pentru nevoile apărării”. Împotriva Deciziei nr. 347 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 ianuarie 2008 a formulat contestație în anulare SC S. SA Galați, invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. și ale art. 318 teza întâi C. proc. civ. În motivarea cererii s-a arătat în esență că; că instanța competentă era cea de la locul situării imobilului, conform art. 13 alin. (1) și art. 19 C. proc. civ., care prevăd că aceasta este o competență absolută ce poate fi invocată în orice fază a procesului și că această excepție de necompetență nu a mai fost invocată în prezenta cauză. Referitor la greșelile materiale comise de instanță, contestatoarea a susținut că dreptul de administrare nu a fost transmis legal de către T.A.C.I.

Brăila; că bunurile au fost preluate abuziv la data de 9 octombrie 1987, conform procesului verbal nr. 3774, fără acordul unității deținătoare, exclusiv terenul și pavilionul K și ulterior, la data de 29 mai 1990 s-a emis ordinul nr. 129/D fără a exista aprobările legale conform Decretului nr. 409/1955; că se impune efectuarea unei noi expertize având în vedere măsurătorile care au evidențiat un excedent de teren de 881,14 mp; că SC S. SA este continuatoare Trustului industrial care deține dreptul de administrare asupra construcțiilor fiind înmatriculată în Registrul comerțului la data de 1 ianuarie 1991. Ulterior, la data de 28 mai 2008 contestatoarea a formulat o cerere completatoare a motivelor contestației în anulare, în care a arătat că, referitor la eroarea materială comisă de instanță, aceasta se referă și la constatarea faptului că excepția de tardivitate a formulării acțiunii a intrat în puterea lucrului judecat prin sentința civilă nr. 627/2002 a Curții de Apel București; că, în judecarea cauzei soluționată prin sentința civilă nr. 627/2002, intimata a depus și o cerere completatoare prin care solicita despăgubiri (34.967,79 lei), cerere față de care contestatoarea a solicitat respingerea ca fiind tardiv introdusă fiind depășită prima zi de înfățișare, conform art. 134 C. proc.

civ.; că instanța inițial nu s-a pronunțat asupra excepției privind tardivitatea acțiunii principale, care nu a fost pusă în discuția părților, ci asupra tardivității cererii completatoare. Verificând cauza în funcție de motivarea contestației în anulare, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este întemeiată. Referitor la motivul de contestație întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Curtea reține că acest temei de contestație nu poate fi invocat decât în situația în care motivul respectiv nu a putut fi invocat pe calea recursului. Aceasta este o condiție de admisibilitate prevăzută de art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

Cum în cadrul recursului soluționat prin Decizia nr. 347 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, SC S. SA Galați nu a invocat necompetența instanței, motivul respectiv nu poate fi formulat pentru prima dată în calea contestației în anulare, întrucât societatea comercială avea posibilitatea să îl invoce pe calea recursului. De altfel, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. proc. civ., întrucât Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun iar în situația de față au aplicabilitate dispozițiile speciale ale Legii contenciosului administrativ, care prevăd că acțiunea se introduce la instanța de la domiciliul reclamantului (art. 6 din Legea nr. 29/1990 în vigoare la data formulării acțiunii).

Cu privire la al doilea motiv de contestație în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza întâi C. proc. civ., Curtea constată că nu este fondat. Criticile aduse de contestatoare sunt critici de fond, care vizează netemeinicia hotărârii. Or, în cadrul contestației în anulare acestea nu pot fi analizate întrucât ne-am afla în prezența unui recurs la recurs, ceea ce nu este prevăzut de lege. Greșeala materială invocată de contestatoare prin cererea completatoare în sensul că instanța a confundat faptul că prin sentința civilă nr. 627/2002 Curtea de Apel s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate a acțiunii, în realitate pronunțându-se asupra tardivității cererii completatoare formulată de reclamant, Curtea constată că nici acest motiv nu este fondat.

Din dispozitivul sentinței civile nr. 627/2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, rezultă că instanța a respins excepția tardivității acțiunii și a respins acțiunea ca neîntemeiată, considerentele sentinței fiind în acest sens. Sentința a fost recurată de reclamantul M.A.N. iar prin Decizia nr. 7025/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul acestuia și sentința a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului. În sentința pronunțată după casare nu se putea respinge acțiunea ca tardivă, întrucât s-ar fi agravat situația recurentului în propria cale de atac și oricum, aspectul tardivității acțiunii a intrat în puterea lucrului judecat, astfel cum în mod corect a reținut și Decizia nr. 347/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru considerentele expuse, contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC S. SA Galați împotriva Deciziei nr. 347 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iunie 2008.