ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2262/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2262/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 420/2006 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de M.A.N. având ca obiect anularea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 21 septembrie 1999 emis de pârâtul M.T.C.T.

în beneficiul SC S. SA Galați, fiind anulat actul. A fost respins ca

inadmisibil capătul de cerere privind restabilirea situației inițiale a

terenului de 3704,84 mp.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că M.L.P.T.L. a atestat un drept de proprietate pentru SC S.

SA Galați – înființată la 2 februarie 1991 prin H.G. nr. 1303/1990 - asupra

unui teren care ieșise din administrarea T.C.I. Brăila (prin reorganizarea

căruia a luat ființă SC S. SA Galați), prin Ordinul de transfer nr. 129/D/1990

al Ministerului Construcțiilor pus în executare la 25 ianuarie 1971, intrând în

administrarea directă a U.M. 01314 Galați din subordinea U.M. 02470 Buzău din

cadrul M.A.N.

Pe baza succesiunii emiterii

acestor acte prin care terenul și-a schimbat posesorul, coroborat cu expertiza

tehnică topo - cadastrală efectuată în cauză, instanța a constatat că

certificatul atacat este nelegal.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs SC S. SA Galați și Ministerul Transporturilor.

În motivarea recursului,

societatea comercială a arătat: că instanța de rejudecare nu s-a conformat

deciziei de casare (nr. 7025/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal) neadministrând probatoriul necesar

pentru a stabili neechivoc faptul că ministerul este titularul dreptului

pretins vătămat asupra terenului de 3704,84 mp aferent pavilionului K3; că

acțiunea a fost tardiv formulată; că reclamanta nu a dovedit că terenul este

afectat nevoilor apărării; că ordinul de preluare nr. 129/1990 este nul,

întrucât predarea preluarea bunurilor nu s-a făcut în termen de 30 de zile

conform art. 3 din ordin.

În motivarea recursului

declarat de Ministerul Transporturilor s-a arătat: că SC S. SA Galați s-a înființat

la data de 21 decembrie 1990, data adoptării H.G. nr. 1334/1990 iar nu la data

publicării hotărârii de guvern în Monitorul Oficial, 2 februarie 1991, astfel

că procesul verbal de predare - primire din data de 25 ianuarie 1991 a fost

semnat de o unitate economică ce nu mai exista, T.A.G.C.I. Brăila; că ordinul nr.

129/1990 nu este valabil nefiind semnat de unitatea primitoare și pentru că, în

conformitate cu art. 1 și art. 3 din ordin, fondurile fixe se transmit pe data

procesului verbal de predare - primire iar dacă acesta nu se încheie în 30 de

zile de la emiterea ordinului, acesta devine nul; că au fost respectate

dispozițiile H.G. nr. 834/1991; că în cele 9 pavilioane transferate nu este

inclus și pavilionul K3; că în prezent „Cazarma 3006” Galați nu funcționează;

că din măsurători a rezultat un plus de teren de 881,14 mp pentru cazarmă.

Prin Decizia nr. 347/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, recursurile au fost respinse ca nefondate.

Înalta Curte a reținut

următoarele:

Cu privire la excepția

tardivității actului, s-a constatat că aceasta a fost respinsă prin sentința

civilă nr. 628/2002 a Curții de Apel București (dosar nr. 186/2002), sentință

prin care acțiunea a fost respinsă ca nefondată iar părțile nu au recurat

sentința sub aspectul excepției de tardivitate, astfel că acest aspect a intrat

în puterea lucrului judecat.

Cu privire la intrarea în

vigoare a H.G. nr. 1303/1990 de înființare a SC S. SA Galați, s-a reținut că la

data intrării în vigoare acesteia, 15 decembrie 1990, erau în vigoare atât

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cât și Legea nr. 31/1990

privind societățile comerciale, care prevăd înmatricularea societăților

comerciale în registrul comerțului ca o condiție a existenței lor ca persoane

juridice și a validității actelor lor; ca urmare, susținerea ministerului în

sensul că SC S. SA și-a dobândit personalitatea juridică la momentul emiterii H.G.

nr. 1303/1990 nu are suport legal; că H.G. nr. 1303/1990 nu a fost publicată în

Monitorul Oficial, deși exista această obligație conform art. 7 din Legea nr. 37/1990;

că Trustul care a semnat procesul verbal de predare - primire exista ca

persoană juridică la momentul semnării actului, transmițând valabil dreptul său

de administrare directă pentru terenul în litigiu către U.M. nr. 01314 Galați,

aparținând reclamantului, temeiul de drept fiind Ordinul nr. 129/D din 29 mai 1990.

În ce privește valabilitatea

Ordinului nr. 129/D din 29 mai 1990 emis de ministrul construcțiilor, Înalta

Curte a reținut: că operațiunea de transfer a mijloacelor fixe dispusă prin

ordin s-a efectuat în temeiul art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955; că

termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 din ordin curge de la data primirii

actului și nu s-a demonstrat că acest termen a fost depășit; că, oricum

nulitatea este relativă și nu putea fi invocată decât de părțile operațiunii de

transfer; că nulitatea a fost acoperită de încheierea procesului verbal de

predare - primire la 25 ianuarie 1991, în limita termenului legal de

prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958 aplicabil în speță, întrucât este

vorba de o obligație de „a face” izvorâtă dintr-un act administrativ unilateral

cu caracter individual.

Referitor la dreptul legitim

vătămat care justifică procesual calitatea reclamantei, s-a constatat: că Decizia

de casare nr. 7025/21 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a statuat că instanța de rejudecare

trebuie să lămurească natura juridică a terenului în litigiu printr-o expertiză

tehnică de specialitate care să stabilească dacă terenul în suprafață de 3704,

84 mp face parte din suprafața de 2727,780 mp și dacă susținerile reclamantei

privind apartenența terenului la domeniul public al statului și dreptul de

administrare al M.A.N. sunt reale; că raportul de expertiză a confirmat primul

aspect care este o situație de fapt, necontestată de părți.

În ceea ce privește regimul

juridic al terenului, s-a reținut că la data emiterii Ordinului nr. 129/1990

terenul aferent mijloacelor fixe transmise de la Trust la unitatea militară era

proprietatea statului, iar, ca efect al ordinului, primitoarea dreptului de

administrare asupra construcțiilor a primit și dreptul de administrare asupra

terenului; că ordinul este nu numai valabil ci opozabil pârâtei - recurente SC

S. SA Galați, ca succesoare în drepturi și obligații a trustului – din

reorganizarea căruia ea a rezultat ca societate comercială – astfel încât ea nu

putea prelua mai multe drepturi decât avea trustul la data reorganizării. S-a

concluzionat că dreptul legitim vătămat al reclamantei este reprezentat de

dreptul de administrare pe care l-a primit în 1990 și care îi creează vocația

la dobândirea unui titlu asupra terenului.

Cu privire la calitatea de

„teren pentru nevoile apărării” a terenului în litigiu, s-a stabilit că este

indiscutabilă în raport cu titularul dreptului de administrare a acestuia, care

este o unitate militară aflată în subordinea M.A.N. și care a primit în mod

legal dreptul de administrare asupra terenului.

În ceea ce privește

amplasarea pe terenul în litigiu a pavilionului K3, care nu a făcut obiectul

actului de transfer, s-a statuat că aceasta este o situație de fapt pe care

reclamanta a învederat-o chiar în acțiune, dar care nu are relevanță juridică,

întrucât reclamanta a primit în administrare terenul – printr-un ordin valabil

– iar construcția este un accesoriu în raport cu acesta; că situația de fapt

că, cel puțin la momentul efectuării cercetării pe teren de către expert,

„Cazarma 3006” nu ar fi fost funcțională nu are relevanță juridică în ceea ce

privește dreptul reclamantei asupra terenului și nu-i schimbă acestuia

calitatea de „teren pentru nevoile apărării”.

Curtea a apreciat că

semnarea procesului verbal de vecinătate din 22 iunie 1998 de către șeful

serviciului cazarmă nu face opozabil certificatul M.A.N. ca unic titular al

dreptului de folosință asupra terenului aparținând domeniului public al

statului; că era obligatoriu ca instanța de contencios administrativ, în

verificarea legalității certificatului, să stabilească existența în patrimoniul

SC S. SA Galați, la data emiterii certificatului, a terenului în litigiu; că

aceasta era obligatoriu, având în vedere dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991

care se referă la determinarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților

comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare

desfășurării obiectului de activitate, dar și pe cele ale art. 3 din hotărâre,

care arată că prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile

legii, fac parte din domeniul public; că în speță, terenul fusese scos din

administrarea trustului, nemaiavând vocația de a deveni bun în patrimoniul noii

societăți comerciale rămânând în domeniul public al statului, în virtutea

regimului său de „teren pentru nevoile apărării”.

Împotriva Deciziei nr. 347

din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, la data de 23 ianuarie 2008 a formulat

contestație în anulare SC S. SA Galați, invocând dispozițiile art. 317 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ. și ale art. 318 teza întâi C. proc. civ.

În motivarea cererii s-a

arătat în esență că; că instanța competentă era cea de la locul situării

imobilului, conform art. 13 alin. (1) și art. 19 C. proc. civ., care prevăd că

aceasta este o competență absolută ce poate fi invocată în orice fază a

procesului și că această excepție de necompetență nu a mai fost invocată în

prezenta cauză.

Referitor la greșelile

materiale comise de instanță, contestatoarea a susținut că dreptul de

administrare nu a fost transmis legal de către T.A.C.I. Brăila; că bunurile au

fost preluate abuziv la data de 9 octombrie 1987, conform procesului verbal nr.

3774, fără acordul unității deținătoare, exclusiv terenul și pavilionul K și

ulterior, la data de 29 mai 1990 s-a emis ordinul nr. 129/D fără a exista

aprobările legale conform Decretului nr. 409/1955; că se impune efectuarea unei

noi expertize având în vedere măsurătorile care au evidențiat un excedent de

teren de 881,14 mp; că SC S. SA este continuatoare Trustului industrial care

deține dreptul de administrare asupra construcțiilor fiind înmatriculată în

Registrul comerțului la data de 1 ianuarie 1991.

Ulterior, la data de 28 mai 2008

contestatoarea a formulat o cerere completatoare a motivelor contestației în

anulare, în care a arătat că, referitor la eroarea materială comisă de

instanță, aceasta se referă și la constatarea faptului că excepția de

tardivitate a formulării acțiunii a intrat în puterea lucrului judecat prin

sentința civilă nr. 627/2002 a Curții de Apel București; că, în judecarea

cauzei soluționată prin sentința civilă nr. 627/2002, intimata a depus și o

cerere completatoare prin care solicita despăgubiri (34.967,79 lei), cerere

față de care contestatoarea a solicitat respingerea ca fiind tardiv introdusă

fiind depășită prima zi de înfățișare, conform art. 134 C. proc. civ.; că

instanța inițial nu s-a pronunțat asupra excepției privind tardivitatea acțiunii

principale, care nu a fost pusă în discuția părților, ci asupra tardivității

cererii completatoare.

Verificând cauza în funcție

de motivarea contestației în anulare, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este

întemeiată.

Referitor la motivul de contestație

întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Curtea

reține că acest temei de contestație nu poate fi invocat decât în situația în

care motivul respectiv nu a putut fi invocat pe calea recursului. Aceasta este

o condiție de admisibilitate prevăzută de art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

Cum în cadrul recursului

soluționat prin Decizia nr. 347 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, SC S. SA Galați nu a

invocat necompetența instanței, motivul respectiv nu poate fi formulat pentru

prima dată în calea contestației în anulare, întrucât societatea comercială

avea posibilitatea să îl invoce pe calea recursului.

De altfel, în speță, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 13 C. proc. civ., întrucât Codul de procedură

civilă reprezintă dreptul comun iar în situația de față au aplicabilitate

dispozițiile speciale ale Legii contenciosului administrativ, care prevăd că

acțiunea se introduce la instanța de la domiciliul reclamantului (art. 6 din

Legea nr. 29/1990 în vigoare la data formulării acțiunii).

Cu privire la al doilea

motiv de contestație în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza întâi

C. proc. civ., Curtea constată că nu este fondat.

Criticile aduse de

contestatoare sunt critici de fond, care vizează netemeinicia hotărârii. Or, în

cadrul contestației în anulare acestea nu pot fi analizate întrucât ne-am afla

în prezența unui recurs la recurs, ceea ce nu este prevăzut de lege.

Greșeala materială invocată

de contestatoare prin cererea completatoare în sensul că instanța a confundat

faptul că prin sentința civilă nr. 627/2002 Curtea de Apel s-a pronunțat asupra

excepției de tardivitate a acțiunii, în realitate pronunțându-se asupra

tardivității cererii completatoare formulată de reclamant, Curtea constată că

nici acest motiv nu este fondat.

Din dispozitivul sentinței

civile nr. 627/2002 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, rezultă că instanța a respins excepția tardivității

acțiunii și a respins acțiunea ca neîntemeiată, considerentele sentinței fiind

în acest sens.

Sentința a fost recurată de

reclamantul M.A.N. iar prin Decizia nr. 7025/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul

acestuia și sentința a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru

suplimentarea probatoriului. În sentința pronunțată după casare nu se putea

respinge acțiunea ca tardivă, întrucât s-ar fi agravat situația recurentului în

propria cale de atac și oricum, aspectul tardivității acțiunii a intrat în

puterea lucrului judecat, astfel cum în mod corect a reținut și Decizia nr. 347/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Pentru considerentele

expuse, contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de SC S. SA Galați împotriva Deciziei nr. 347 din 23 ianuarie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2008.