ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1202/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2230 din 28 iunie 2007, Tribunalul Harghita a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL Odorheiu Secuiesc împotriva pârâților SC L.K.S. SRL Odorheiu Secuiesc, K.L. și L.C., obligându-i pe aceștia în solidar să achite reclamantei suma de 380.706 lei cu titlu de daune, reprezentând marja comerciantului asupra prețului de achiziție al produselor H., pentru perioada 1 septembrie 2000 - 31 august 2003, cu cheltuieli de judecată, respingând cererea de intervenție formulată în interesul pârâților de către H.S. GMBH & KG, cu domiciliul procesual ales în București.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit deciziei nr. 1430 din 6 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție s-a constatat că pârâții, persoane fizice, foști angajați ai reclamantei s-au ocupat de comercializarea produselor H. și încă din 1999, când erau angajați, au trimis oferte de preț de natură a deturna clientela către firma proprie concurentă SC K.C. SRL, actuala SC L.K.S. SRL Odorheiu Secuiesc. S-a avut în vedere că instanța supremă a admis în parte acțiunea reclamantei, obligându-i pe pârâți să înceteze actele de concurență neloială, să publice pe cheltuiala lor într-un ziar de largă circulație și local hotărârea de încetare a comercializării produselor H., fiind acordate și daune pentru perioada 2 august 1999 – 31 octombrie 1999, în cuantum de 101.272.927 lei vechi.

Instanța a constatat că în pofida acestor interdicții, pârâții nu au încetat faptele de concurență neloială, continuând să aibă relații comerciale cu vechea clientelă a reclamantei, atrăgând total de partea lor furnizorul principal de produse H., atrăgând, prin practicarea de prețuri mici și alte mijloace, clienții care mai erau fideli reclamantei. Totodată, s-a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză, considerat alături de susținerile pârâților, edificator în soluționarea cauzei. Prin decizia nr. 102/A din 21 decembrie 2007, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței mai sus menționate.

A schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă, având ca obiect obligarea pârâților în solidar la plata daunelor reprezentând marja comerciantului asupra prețului de achiziție al produselor H. pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003 și, pe cale de consecință, a admis și cererea de intervenție formulată în interesul pârâților de către H.S. GMBH & KG. A obligat-o pe intimata - reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în favoarea apelantei SC L.K.S. SRL, în cuantum de 18.503 lei. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Prin hotărârea atacată pârâții au fost obligați la daune pentru perioada 11 septembrie 2000 – 31 august 2003, pornindu-se de la dispozițiile deciziei nr. 1430/2003 a fostei Curți Supreme de Justiție și în baza unui raport de expertiză.

Prin acțiunea formulată la 11 septembrie 2003 reclamanta SC R. SRL Odorheiu Secuiesc a cerut obligarea pârâtei SC L.K.S. SRL în solidar cu L.C. și K.L. la plata sumei de 2.430.550.224 lei reprezentând adaosul realizat și anume marja comerciantului asupra prețurilor de achiziție ale produselor H., invocându-se decizia nr. 1430 din 6 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a acordat adaosul realizat (marja comerciantului) pe perioada august 1999 – ianuarie 2000. Pe baza faptelor de concurență neloială, stabilite prin această decizie, reclamanta a cerut cu același titlu, suma menționată pentru 36 de luni. Problema prescripției dreptului la acțiune nu mai poate fi pusă în discuție, întrucât excepția a fost în mod irevocabil respinsă prin decizia nr. 70/A/2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4324 din 1 noiembrie 2006, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând starea de fapt care a generat conflictul dintre părți, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, prin decizia nr. 1430 din 6 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 240 din 21 mai 2001 a Curții de Apel Târgu Mureș pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 20 din 18 ianuarie 2001, a schimbat în parte această sentință și a admis acțiunea reclamantei SC R. SRL, obligându-i pe pârâții din prezenta cauză, în solidar, la încetarea tuturor actelor de concurență neloială precum și la plata unei sume cu titlu de daune. Din dispozitivul acestei decizii nu rezultă pentru ce perioadă s-au acordat aceste daune, dar, din lecturarea considerentelor rezultă că suma acordată de instanța de recurs a fost solicitată de reclamantă cu titlu de profit nerealizat în perioada 2 august - 31 octombrie 1999, până la încetarea faptelor de concurență neloială.

A reținut, prin urmare, că petitul de daune a fost formulat pentru o sumă fixă, acordată de altfel, dar din dispozitiv și din considerente nu rezultă că suma respectivă s-a acordat pe perioada 2 august 1999 – 31 octombrie 1999, dar nici că s-ar fi respins cererea pentru perioada următoare, până la pronunțarea hotărârii, perioadă acoperită în întregime prin petitul formulat. În condițiile în care cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze are ca obiect sume datorate ca efect al acestei hotărâri irevocabile, pe o perioadă avută în vedere la data formulării pretențiilor în dosarul inițial, aspect ce rezultă din sintagmă „până la încetarea faptelor de concurență neloială”, cel puțin așa se reține în considerentele deciziei invocate, practic, întreaga perioadă cuprinsă între 2 august 1999 și până la pronunțarea deciziei, a fost acoperită prin suma acordată potrivit dispozitivului.

Probabil că o explicare a acestui dispozitiv ar fi clarificat situația, dar, acest aspect ținea de principiul disponibilității părților în procesul civil. Instanța de recurs s-a raportat la faptele și împrejurările prezentate de reclamantă prin acțiunea civilă formulată la 15 noiembrie 1999, când s-a invocat comercializarea produselor H. și deturnarea clientelei începând cu luna septembrie 1999, când pârâții, persoane fizice, foști angajați ai societății, și-au dat demisia și au continuat prin intermediul societății pârâte fapte de concurență neloială, invocându-se și încălcarea clauzei de confidențialitate.

Deși în cererea de chemare în judecată reclamanta nu a indicat clar perioada pentru care solicită suma de 2.430.550.224 lei vechi, potrivit notificării și cererii de conciliere se precizează că cere profitul brut realizat de pârâtă pentru anul 2000, 2001 și 2002, „profit realizat prin acte de concurență neloială față de firma reclamantă”, astfel cum s-a dovedit prin decizia Curții Supreme de Justiție.

Instanța de fond a acordat cu titlu de daune suma de 380.706 lei pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003, fără însă să rezulte din considerente cum a determinat această perioadă, după ce reține că reclamantei i-au fost acordate prin hotărârea instanței supreme daune pentru perioada 2 august 1999 – 31 octombrie 1999. În fine, a mai reținut instanța de apel, concluzionând, că întreaga perioadă a fost acoperită sub aspectul petitului în dezdăunare prin suma acordată de instanță în recurs, deoarece din dispozitivul deciziei nu rezultă că suma de 101.272.927 lei a fost acordată pe o perioadă determinată, iar din considerente rezultă „admiterea pretențiilor, mai puțin capătul de cerere privind daunele morale”.

Întrucât reclamanta nu și-a majorat câtimea sumei solicitate cu titlu de daune, se deduce că, respectându-i-se principiul disponibilității, s-a acordat suma concret determinată. Pentru perioada de după data pronunțării irevocabile, 6 martie 2003 – 31 august 2003, reclamanta nu mai poate justifica solicitarea daunelor în baza constatărilor cuprinse în decizia irevocabilă. Cel puțin pentru acest rest de perioadă, prima instanță nu putea ignora cu desăvârșire susținerile intervenientei, în calitate de producător și expeditor de produse abrazive în România, care, prin actul tradus de la fila 119 dosar, precizează că din luna mai 2000 a luat sfârșit colaborarea cu firma SC R. SRL, aceasta fiind data ultimei livrări și că acesteia nu i s-a acordat exclusivitate de vânzare într-o anumită zonă.

În plus, din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că se invocă o nerespectare a dispozițiilor unei decizii irevocabile prin aceea că pârâții au continuat să comercializeze produse H., în pofida interdicției. Pentru aceasta însă reclamanta ar fi avut la îndemână alt mijloc procesual, analiza nerespectării unei hotărâri judecătorești excedând cadrului procesual dedus judecății. Prin urmare, suma pretinsă cu titlu de marja comerciantului ca urmare a constatării faptelor de concurență neloială avută în vedere în primul dosar, are ca sursă o stare de fapt și un regim juridic distinct față de prejudiciile pretinse ca urmare a nerespectării unei hotărâri judecătorești. Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs reclamanta SC R. SRL Odorheiul Secuiesc, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel, în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond, cu obligarea intimaților - pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta - reclamantă susține astfel, în esență, că hotărârea Curții de Apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât pârâților li s-a respins proba cu expertiza, dar li s-a admis apelul în baza unui alt motiv decât cel invocat de aceștia, ignorându-se două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție; motivele de apel au depășit petitul acțiunii, deoarece instanța de apel nu mai trebuia să constate dacă pârâții au săvârșit sau nu fapte de concurență neloială; prin raportul de expertiză însușit de către pârâți s-a dovedit că suma la care trebuie să fie obligați pârâți este de 3.807.066.101 lei, pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003, deoarece dispoziția de interzicere a comercializării produselor H. nu a fost respectată de către pârâtă; aceștia au în continuare aceeași conduită de concurență neloială, fiindcă și în prezent comercializează aceleași produse, astfel că instanța de fond nici nu trebuia să facă altceva decât să preia din considerentele deciziei nr. 1430/2003 temeiurile de drept și apoi să facă un simplu calcul aritmetic pentru determinarea rezultatului faptelor de concurență neloială.

Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului și a hotărârilor pronunțate în cauză, în raport de temeiul de drept invocat de recurenta - reclamantă pentru a solicita modificarea deciziei Curții de Apel, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că nu se justifică modificarea acestei hotărâri urmare motivului de recurs formulat de reclamantă, întrucât nu se poate susține întemeiat că aceasta cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii atât timp cât instanța a făcut o analiză pertinentă cauzei, în funcție de probele existente la dosar și de momentele pronunțării fiecăreia dintre hotărârile judecătorești ce au incidență în cauză, pronunțând o soluție legală și temeinică, ce se impune a fi menținută.

Astfel, instanța de apel a stabilit judicios că este în afara oricărei discuții constatarea faptelor de concurență neloială, dar întrucât daunele au fost solicitate „pentru cele 36 de luni”, această perioadă a fost avută în vedere în dosarul soluționat irevocabil, pentru că chiar dacă la data formulării acțiunii inițiale reclamanta a solicitat o sumă calculată pentru o perioadă determinată, din moment ce a solicitat daune până la încetarea stării de concurență neloială, avea posibilitatea să majoreze cuantumul pretențiilor, or, nu a făcut acest lucru, iar Curtea Supremă de Justiție a acordat, prin decizia nr. 1430 din 6 martie 2003, cu titlu de daune, cuantumul sumei pe care îl avea concret determinat.

Totodată, s-a reținut corect că, pentru perioada de după pronunțarea deciziei nr. 1430/2003, nu se poate pretinde existența constatării faptelor de concurență pentru viitor, instanța pronunțându-se în limitele investirii, asupra perioadei de referință indicată în cererea reclamantei, așa încât pentru perioada de după pronunțarea irevocabilă a deciziei mai sus menționate, respectiv 6 martie 2003 – 31 august 2003, reclamanta nu poate solicita justificat acordarea daunelor în baza constatărilor cuprinse în această decizie irevocabilă.

Nici susținerea recurentei potrivit căreia prin raportul de expertiză s-a stabilit că suma la care trebuiau obligați pârâți este de 3.807.066.101 lei pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003 nu putea fi luată în considerare, din aceleași considerente mai sus prezentate, la care se adaugă precizarea intervenientei, ce nu a putut fi ignorată, cel puțin în stabilirea corectă a situației de fapt, conform căreia din luna mai 2000 a luat sfârșit colaborarea cu firma SC R. SRL, deci relația comercială dintre SC R. SRL și H.S. GMBH & KG a încetat în luna menționată.

De altfel, recurenta - reclamantă nu susține că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nici că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ci doar că această hotărâre conține motive contradictorii sau străine de natura pricinii și cum acest motiv de recurs se constată a fi neîntemeiat, potrivit celor mai sus arătate, iar soluția pronunțată de Curtea de Apel este legală, aceasta va fi păstrată, în consecință, iar recursul reclamantei se va respinge, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei nr. 102/A din 21 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2009.