ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2633/2009

Asupra

recursului penal de față,

În baza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele :

Prin încheierea de ședință

din 10 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală în temeiul art. 3002

C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1) și alin. (3) C. proc. pen., a

fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului B.M., arestat preventiv

în baza mandatului de arestare preventivă nr. 213/UP din 2 noiembrie 2007 emis

de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 38303/3/2007.

În temeiul art. 3001

alin. (2) C. proc. pen. s-a revocat măsura arestării preventive față de

inculpatul I.B., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 214/UP

din 2 noiembrie 2007, emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul

nr. 38303/3/2007, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate, dacă nu este

arestat în altă cauză.

În motivarea

acestei hotărâri s-a constatat că față de ambii inculpați este îndeplinită

cerința prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., iar condiția prevăzută

de art. 148 lit. f subzistă numai față de inculpatul B.M.

În privința

inculpatului I.B. s-a constatat că termenul rezonabil al arestului preventiv a

fost depășit, transformându-se de fapt în executare, motiv pentru care a

revocat măsura arestării preventive.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul revocării

măsurii arestării preventive a inculpatului I.B., în sensul că subzistă

temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. în raport de natura

infracțiunii (înșelăciune) de modalitatea concretă de comitere a faptelor

(manopere dolosive prin angrenarea mai multor persoane) și de persoana

inculpatului (atitudinea nesinceră, este recidivist, a mai suferit 4 condamnări

pentru infracțiuni de înșelăciune), solicită admiterea recursului, casarea

hotărârii atacate și menținerea stării de arest a inculpatului.

Înalta Curte

verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs, cât și din oficiu

conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de

drept, apreciază că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București ca fiind fondat pentru următoarele considerente:

Prin

rechizitoriul nr. 2859/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București a

fost trimis în judecată, printre alții, inculpatul I.B. pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C.

pen., cu aplicarea art. 26 și art. 37 lit. b) C. pen., art. 291 cu aplicarea art.

37 lit. a) C. pen.

Tribunalul

București, secția I penală prin sentința nr. 545 din 15 mai 2009 pronunțată în

Dosarul nr. 4878/3/2008 a respins cererea formulată de inculpații I.B., B.M., V.C.,

M.V. privind schimbarea încadrării juridice a faptei, ca neîntemeiată.

În baza art. 26 C.

pen. raportat la art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. b)

C. pen. l-a condamnat pe inculpatul I.B. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni

închisoare.

În fapt s-a

reținut că, la data de 1 noiembrie 2007, inculpatul B.M., folosindu-se de o

carte de identitate falsificată s-a prezentat în fața notarului, încercând să

vândă un teren, situat în București, sectorul 3, părții vătămate W.K., în

schimbul sumei de 200.000 euro, beneficiind de ajutorul inculpatului I.B., care

a găsit cumpărătorul în persoana părții vătămate, prezentându-i acestuia actele

de proprietate ale terenurilor și convingându-l să-l cumpere.

La termenul din

10 iulie 2009, instanța de control judiciar verificând din oficiu legalitatea și

temeinicia arestării preventive a dispus revocarea măsurii arestării preventive

a inculpatului I.B.

Cu privire la

această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele :

Potrivit art. 5

din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi

privat de libertate.

În aceleași

texte însă, sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus

menționată.

Astfel, în art. 5

paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede

că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel

care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit

o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

În raport de

reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția

reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea

de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale și după procedura

prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu

respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și

la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar,

că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se

facă cu respectarea dispozițiilor general, înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

În cauză, așa

cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la

efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că,

în raport de perioada arestului preventiv (1 an și 8 luni închisoare) care a

depășit în opinia instanței de prim control judiciar termenul rezonabil, se

impune revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte

apreciază că temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a

inculpatului, respectiv infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind

sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate

a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

În cauză există

probe că inculpatul a săvârșit fapte grave (declarația părții vătămate W.K.,

declarația martorei G.M., procesul verbal de percheziție corporală, procesul

verbal de constatare a infracțiunii flagrante, declarația martorei I.C.), care

prin modalitatea de comitere și urmările produse duc la concluzia existenței

pericolului concret pentru ordinea publică.

În speță,

pericolul social potențial se apreciază în raport de comportamentul

inculpatului, de reacția opiniei publice și de rezonanța faptelor comise.

Condiția

existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită,

având în vedere infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat și dedus

judecății (înșelăciune și uz de fals), modalitatea de comitere (manopere

dolosive prin angrenarea mai multor persoane) cât și persoana inculpatului (nu

a recunoscut săvârșirea faptei, a mai fost condamnat anterior pentru același

gen de infracțiuni, dovedind o perseverență în activitatea infracțională),

toate aceste aspecte dovedind că lăsarea în libertate a acestuia ar crea o

stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se

nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.

Franța).

Lăsarea în

libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea

penală, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere al

cetățenilor în actul de justiție.

Argumentul

instanței de prim control judiciar pentru punerea în libertate a inculpatului I.B.

potrivit căruia în cauză s-a depășit termenul rezonabil al acestei măsuri nu

poate fi reținut, cu atât mai mult cu cât, aprecierea duratei rezonabile a

detenției potrivit art. 5 parag. 3 C.E.D.O. se analizează „in concreto” în

funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul:

probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei, comportamentul părților

au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere

asupra duratei rezonabile a procedurii din perspectiva art. 6 parag. 1 C.E.D.O.

În jurisprudența

C.E.D.O. au existat cazuri în care deși nu se vorbea de cauze complexe, grupuri

infracționale organizate, prevenția a durat 2 ani (Labita c Italia), 2 ani și 7

luni (Tomasi c Franței), 5 ani și 7 luni (Letellier c Franței) nu s-a decis că

s-a încălcat termenul prevăzut de art. 5 parag. 3 C.E.D.O., așa încât  nu se

poate vorbi în prezenta cauză de o încălcare a termenului rezonabil.

Aprecierea

„limitelor rezonabile” ale unei detenții provizorii se face luându-se în

considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz pentru a se vedea în ce

măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a

fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a

regulii generale a judecării în stare de libertate, or în speță fapta

inculpatului care aduce atingere bunei desfășurări a ordinii sociale și

siguranței raporturilor juridice reclamă menținerea stării de arest preventiv a

inculpatului.

Considerentele

de ordin personal și medical invocate de către inculpat acestea pot fi

valorificate la momentul soluționării apelului odată cu reindividualizarea

pedepsei aplicate inculpatului și nu la soluționarea recursului privind starea

de arest a acestuia.

Curtea Europeană

a statuat că art. 5 parag. 3 nu impune obligația autorităților naționale să

dispună punerea în libertate a inculpatului pe motive medicale. Analiza

compatibilității stării de sănătate a persoanei private de libertate cu

continuarea detenției trebuie analizată în primă instanță de autoritățile

naționale, pe temeiul art. 3 din C.E.D.O., instanțele nefiind obligate să

dispună eliberarea acesteia pe motive medicale pentru a beneficia de un anumit

tratament medical (Kudla vs. Padova, Jallonski vs. Polonia). Mai mult există

posibilitatea efectuării unei expertize medico-legale (art. 139 alin. (34) C. proc.

pen.) care să ateste starea de sănătate a inculpatului și faptul că acesta este

pus în imposibilitate de a suporta regimul detenției.

Concluzionând,

în cauză persistă motivele plauzibile de a crede că persoana în cauză a

săvârșit o infracțiune (condiție sinequa non a conformității lipsirii de

libertate cu dispozițiile art. 5 C.E.D.O.), starea de arest preventiv se impune

a fi menținută și pentru protejarea ordinii publice (Letellier vs. Franța) –

gravitatea infracțiunii și modalitatea de săvârșire, consecințele acesteia pot

suscita „o tulburare a societății” de natură să justifice detenția preventivă

și menținerea ei – iar modul în care a fost instrumentat cazul de către

instanță este relevant în aprecierea caracterului rezonabil al duratei

detenției preventive (complexitatea cauzei, lămurirea tuturor aspectelor de

fapt și de drept, în sensul furnizării atât apărării cât și acuzării ocazia de

a prezenta mijloacele de probă și explicațiile pe care le consideră necesare de

a se pronunța, după ce au reflectat asupra existenței/inexistenței infracțiunii

și asupra sancțiunii aplicabile), motive pentru care recursul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București este fondat.

De altfel

protejarea libertății individuale împotriva ingerinței arbitrare ale

autorităților nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanțelor în

administrarea probelor, în vederea atingerii scopului procesului penal (art. 1

C. proc. pen.) constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală (c Tomasi vs. Franța) iar în cauză în raport de

persoana inculpatului, de fapta săvârșită, îndeplinirea acestui deziderat se poate

face cu menținerea stării de arest preventiv a acestuia.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind fondat recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București motiv pentru care, conform art. 38515

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul, va casa în parte încheierea și

va menține starea de arest a inculpatului I.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București - privind pe

inculpatul I.B. - împotriva încheierii din 10 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 4878/3/2008 (1663/2009).

Casează în parte

încheierea atacată și rejudecând, menține starea de arest a inculpatului I.B.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I.B., în sumă de 200

lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 11 iulie 2009.