ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4454/2009

Deliberând asupra recursului

civil de față, reține următoarele:

Reclamanta T.M. prin notificarea

din 15 octombrie 2001 a solicitat pârâtei Primăria comunei Soveja, în temeiul

Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat în

anul 1948, constând în suprafața de 302 mp teren - parcela 57, situat în

stațiunea Soveja.

Prin adresa nr. 1534 din 26 mai

2003 Primăria comunei Soveja i-a comunicat faptul că nu poate da curs acestei

notificări deoarece terenul solicitat se află în evidența pârâtei SC S.R. SRL.

Deși s-a adresat și acestei

pârâte nu a primit nicio decizie de restituire sau refuz.

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta T.M. a chemat în

judecată pe pârâtele SC S.R. SRL și Primăria comunei Soveja, solicitând

obligarea acestora la restituirea în natură a suprafeței de teren de 302 mp,

situat în stațiunea de odihnă Soveja.

Reclamanta a arătat în motivare

că terenul a fost naționalizat în anul 1948, trecut abuziv în proprietatea

statului, iar în anul 1968 transferat în patrimoniul U.G.S.R., actualmente SC

S.R. SRL și că nu a primit răspuns la notificările formulate în baza Legii nr.

10/2001.

După un prim ciclu

procesual în care instanțele de fond au reținut că reclamanta este îndreptățită

la restituirea în natură a imobilului solicitat, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 9868 din 29

noiembrie 2006 a admis recursul declarat de pârâta SC S.R. SRL, a casat decizia

nr. 147A din 28 ianuarie 2005 a Curții de Apel Galați, secția civilă, și a

trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel

Înalta Curte a reținut că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în

ceea ce privește identificarea imobilului solicitat a se restitui și stabilirea

dacă acesta este afectat de utilitate publică, în raport de anexa nr. 1 la H.G.

nr. 908/2002, cu referire la bunurile ce aparțin domeniului public al județului

Vrancea.

În rejudecare, Curtea de Apel

Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr. 102A din 20 mai 2008 a admis

apelul declarat de pârâta SC S.R. SRL București împotriva sentinței civile nr.

197 din 24 iunie 2004 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că, a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru suprafața de 302 mp teren, a înlăturat din sentință

dispozițiile contrare și a menținut celelalte dispoziții ale acesteia.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea a reținut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert inginer

P.A., unde se precizează la art. 4.4 că terenul reclamantei de 302 mp este

inclus în suprafața de 16.926,6 mp din domeniul public, potrivit H.G. nr.

908/2002.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs reclamanta T.M., criticând soluția pe aspectul nelegalității

ei, în sensul că, nu s-a dispus restituirea în natură deși terenul solicitat nu

este afectat de utilitate publică, iar conținutul expertizelor efectuate în

cauză este contradictoriu.

Prin întâmpinarea formulată

pârâta SC S.R. SRL a solicitat respingerea recursului, arătând că imobilul în

litigiu aparține domeniului public în baza H.G. nr. 908/2002, neputând fi

restituit în natură.

Analizând criticile formulate de

recurentă, Înalta Curte le constată fondate pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „ imobilele preluate în

mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite,

se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi."

Dispozițiile art. 7

din lege prevăd la alin. (1) că „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură", iar potrivit dispozițiilor art. 9 „imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini."

Potrivit art.

10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în situația imobilelor preluate în mod

abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent".

Dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „ în cazul în care pe

terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat

noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în

natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de

construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent."

Totodată, așa cum rezultă din

pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere

este limitată de destinația și suprafața acestora, în manieră de a nu afecta

căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări

amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări

subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare

calibru, adăposturi militare și altele asemenea, ori amenajările de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, reprezentând acele suprafețe de

teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității, și anume

căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele, în determinarea terenului liber avându-se

în vedere atât servitutile legale cât și documentațiile de amenajarea

teritoriului și urbanism.

Prin urmare, în aplicarea

dispozițiilor legale menționate, ceea ce ar împiedica restituirea în natură a

terenului către reclamantă ar fi existența unor „amenajări de utilitate

publică", sens în care a fost și decizia de casare.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Constatarea faptelor, așa cum

rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul

instanțelor de fond iar hotărârea trebuie să fie motivată cu, suficientă

claritate, cu privire la starea de fapt prin trimitere la probele de la dosar,

obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre

garanțiile dreptului la un proces echitabil.

În speța supusă analizei, astfel

cum s-a reținut și prin prima decizie de casare, împrejurările de fapt ale

cauzei nu au fost pe deplin stabilite, fapt care pune instanța de recurs în

imposibilitate de a exercita un control efectiv cu privire la soluția adoptată

în raport cu motivele de recurs invocate.

Instanța de trimitere avea a

lămuri situația de fapt în sensul de a stabili identificarea terenului în

litigiu și dacă acesta este afectat de utilitate publică.

În drept, potrivit

art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra

fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în

scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin

stabilite.

Or, în speță,

împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către

instanță.

Înalta Curte

apreciază că o amenajare de utilitate publică în înțelesul Legii nr. 10/2001 nu

se poate reține în cazul de față, atât timp cât terenul în litigiu nu a fost

identificat ( nu s-au precizat vecinătățile, dimensiunea laturilor, destinația

acestuia, ieșirea la eventuale drumuri de acces în zonă), nu s-a stabilit

destinația acestuia și faptul dacă este de utilitate publică sau nu, prin

raportare la dispozițiile textului de lege susmenționat.

În acest context al

analizei simpla afirmație că terenul solicitat a se restitui în natură este

inclus în Anexa nr. 1 al H.G. nr. 980/2002 privind inventarul bunurilor care

aparțin domeniului public al județului Vrancea, nu este prin ea însăși

suficientă pentru a exclude de la restituirea în natură a acestuia, în lipsa

unor elemente de configurare a existenței unei amenajări afectată unei

folosințe generale.

În cauză s-au efectuat două

expertize tehnice de specialitate, cu un conținut contradictoriu pe aspectul

destinației suprafeței de teren revendicat de reclamantă în procedura prevăzută

de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel printr-un prim raport de

expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic inginer V.M. (filele

84-86 dosar tribunal) se apreciază că suprafața de 302 mp teren, delimitată

grafic prin schița anexă raportului de expertiză, având ca vecini: N - teren

liber, E – C.T.V., S - Alee, V - teren liber, reprezintă teren aparținând

Stațiunii Soveja, care nu figurează în domeniul public al comunei.

Prin cel de al doilea raport de

expertiză efectuată în apel, ca urmare a îndrumărilor deciziei de casare, de

către expertul ing. P.A. (filele 103-109 dosar curtea de apel) se

concluzionează că această suprafață, solicitată de persoana îndreptățită, se

include în suprafața totală de 16.926,6 mp teren ce constituie domeniu public

potrivit H.G. nr. 908/2002.

Expertul nu a mai efectuat

practic o lucrare de specialitate în prezenta speță, folosindu-se de o schiță a

suprafeței existentă într-un alt dosar, (respectiv dosarul nr. 281/2000 al

Judecătoriei Panciu, întocmită de expertul tehnic inginer P.E.), și nu a

efectuat o reală și utilă identificare a terenului. De altfel, la punctul 4.5

al acestui raport expertul afirmă că nu poate preciza dacă cei 302 mp teren fac

parte din suprafața de 3976 mp teren revendicată de alți proprietari în anul

2000.

Numai în situația în care, prin

modul și măsura în care este realizată, prin destinația și uzul acordat în mod

obișnuit, apare ca neîndoielnică folosința cu caracter general pe care o

asigură colectivității, amenajarea existentă pe teren ar putea fi calificată ca

fiind una de utilitate publică a cărei existență să atragă aplicarea

prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează o

excepție de la principiul caracterului prioritar al restituirii în natură a

bunurilor, principiu consacrat de art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Or, în cauză instanța de apel

deși a dispus efectuarea unei noi expertize, conținutul acesteia nu este în

măsură să lămurească pe deplin situația de fapt dedusă judecății, cu consecințe

asupra dispozițiilor legale aplicabile în speță, având în vedere principiul

priorității restituirii în natură față de cea a măsurilor reparatorii prin

echivalent, consacrat Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, cum împrejurările de

fapt ale pricinii, pentru considerentele mai sus arătate, nu au fost pe deplin

stabilite nici în rejudecare, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a admite recursul și casa decizia recurată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării instanța

de apel va ordona completarea probatoriilor, în sensul de a se identifica cu

certitudine suprafața de teren ce constituie imobilul solicitat de către

reclamantă (vecinătăți, servituti, drumuri de acces existente în zonă,

destinația actuală a acesteia) și va analiza îndeplinirea în cauză a cerințelor

impuse de Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilului preluat abuziv de

către statul român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 102A din 20 mai 2008 a Curții de Apel Galați,

secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 aprilie 2009.