ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4454/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele: Reclamanta T.M. prin notificarea din 15 octombrie 2001 a solicitat pârâtei Primăria comunei Soveja, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat în anul 1948, constând în suprafața de 302 mp teren - parcela 57, situat în stațiunea Soveja. Prin adresa nr. 1534 din 26 mai 2003 Primăria comunei Soveja i-a comunicat faptul că nu poate da curs acestei notificări deoarece terenul solicitat se află în evidența pârâtei SC S.R. SRL. Deși s-a adresat și acestei pârâte nu a primit nicio decizie de restituire sau refuz. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta T.M.

a chemat în judecată pe pârâtele SC S.R. SRL și Primăria comunei Soveja, solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a suprafeței de teren de 302 mp, situat în stațiunea de odihnă Soveja. Reclamanta a arătat în motivare că terenul a fost naționalizat în anul 1948, trecut abuziv în proprietatea statului, iar în anul 1968 transferat în patrimoniul U.G.S.R., actualmente SC S.R. SRL și că nu a primit răspuns la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001. După un prim ciclu procesual în care instanțele de fond au reținut că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului solicitat, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 9868 din 29 noiembrie 2006 a admis recursul declarat de pârâta SC S.R.

SRL, a casat decizia nr. 147A din 28 ianuarie 2005 a Curții de Apel Galați, secția civilă, și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Pentru a se pronunța astfel Înalta Curte a reținut că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în ceea ce privește identificarea imobilului solicitat a se restitui și stabilirea dacă acesta este afectat de utilitate publică, în raport de anexa nr. 1 la H.G. nr. 908/2002, cu referire la bunurile ce aparțin domeniului public al județului Vrancea. În rejudecare, Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr. 102A din 20 mai 2008 a admis apelul declarat de pârâta SC S.R.

SRL București împotriva sentinței civile nr. 197 din 24 iunie 2004 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 302 mp teren, a înlăturat din sentință dispozițiile contrare și a menținut celelalte dispoziții ale acesteia. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert inginer P.A., unde se precizează la art. 4.4 că terenul reclamantei de 302 mp este inclus în suprafața de 16.926,6 mp din domeniul public, potrivit H.G. nr. 908/2002. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta T.M., criticând soluția pe aspectul nelegalității ei, în sensul că, nu s-a dispus restituirea în natură deși terenul solicitat nu este afectat de utilitate publică, iar conținutul expertizelor efectuate în cauză este contradictoriu.

Prin întâmpinarea formulată pârâta SC S.R. SRL a solicitat respingerea recursului, arătând că imobilul în litigiu aparține domeniului public în baza H.G. nr. 908/2002, neputând fi restituit în natură.

Analizând criticile formulate de recurentă, Înalta Curte le constată fondate pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „ imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi." Dispozițiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", iar potrivit dispozițiilor art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini." Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent". Dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „ în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții,

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent." Totodată, așa cum rezultă din pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în manieră de a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea, ori amenajările de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, reprezentând acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele, în determinarea terenului liber avându-se în vedere atât servitutile legale cât și documentațiile de amenajarea teritoriului și urbanism.

Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, ceea ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamantă ar fi existența unor „amenajări de utilitate publică", sens în care a fost și decizia de casare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor de fond iar hotărârea trebuie să fie motivată cu, suficientă claritate, cu privire la starea de fapt prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil.

În speța supusă analizei, astfel cum s-a reținut și prin prima decizie de casare, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, fapt care pune instanța de recurs în imposibilitate de a exercita un control efectiv cu privire la soluția adoptată în raport cu motivele de recurs invocate. Instanța de trimitere avea a lămuri situația de fapt în sensul de a stabili identificarea terenului în litigiu și dacă acesta este afectat de utilitate publică. În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanță. Înalta Curte apreciază că o amenajare de utilitate publică în înțelesul Legii nr. 10/2001 nu se poate reține în cazul de față, atât timp cât terenul în litigiu nu a fost identificat ( nu s-au precizat vecinătățile, dimensiunea laturilor, destinația acestuia, ieșirea la eventuale drumuri de acces în zonă), nu s-a stabilit destinația acestuia și faptul dacă este de utilitate publică sau nu, prin raportare la dispozițiile textului de lege susmenționat. În acest context al analizei simpla afirmație că terenul solicitat a se restitui în natură este inclus în Anexa nr. 1 al H.G. nr. 980/2002 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al județului Vrancea, nu este prin ea însăși suficientă pentru a exclude de la restituirea în natură a acestuia, în lipsa unor elemente de configurare a existenței unei amenajări afectată unei folosințe generale.

În cauză s-au efectuat două expertize tehnice de specialitate, cu un conținut contradictoriu pe aspectul destinației suprafeței de teren revendicat de reclamantă în procedura prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001. Astfel printr-un prim raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic inginer V.M. (filele 84-86 dosar tribunal) se apreciază că suprafața de 302 mp teren, delimitată grafic prin schița anexă raportului de expertiză, având ca vecini: N - teren liber, E – C.T.V., S - Alee, V - teren liber, reprezintă teren aparținând Stațiunii Soveja, care nu figurează în domeniul public al comunei. Prin cel de al doilea raport de expertiză efectuată în apel, ca urmare a îndrumărilor deciziei de casare, de către expertul ing.

P.A. (filele 103-109 dosar curtea de apel) se concluzionează că această suprafață, solicitată de persoana îndreptățită, se include în suprafața totală de 16.926,6 mp teren ce constituie domeniu public potrivit H.G. nr. 908/2002. Expertul nu a mai efectuat practic o lucrare de specialitate în prezenta speță, folosindu-se de o schiță a suprafeței existentă într-un alt dosar, (respectiv dosarul nr. 281/2000 al Judecătoriei Panciu, întocmită de expertul tehnic inginer P.E.), și nu a efectuat o reală și utilă identificare a terenului.

De altfel, la punctul 4.5 al acestui raport expertul afirmă că nu poate preciza dacă cei 302 mp teren fac parte din suprafața de 3976 mp teren revendicată de alți proprietari în anul 2000. Numai în situația în care, prin modul și măsura în care este realizată, prin destinația și uzul acordat în mod obișnuit, apare ca neîndoielnică folosința cu caracter general pe care o asigură colectivității, amenajarea existentă pe teren ar putea fi calificată ca fiind una de utilitate publică a cărei existență să atragă aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează o excepție de la principiul caracterului prioritar al restituirii în natură a bunurilor, principiu consacrat de art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Or, în cauză instanța de apel deși a dispus efectuarea unei noi expertize, conținutul acesteia nu este în măsură să lămurească pe deplin situația de fapt dedusă judecății, cu consecințe asupra dispozițiilor legale aplicabile în speță, având în vedere principiul priorității restituirii în natură față de cea a măsurilor reparatorii prin echivalent, consacrat Legea nr. 10/2001. Așa fiind, cum împrejurările de fapt ale pricinii, pentru considerentele mai sus arătate, nu au fost pe deplin stabilite nici în rejudecare, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul și casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării instanța de apel va ordona completarea probatoriilor, în sensul de a se identifica cu certitudine suprafața de teren ce constituie imobilul solicitat de către reclamantă (vecinătăți, servituti, drumuri de acces existente în zonă, destinația actuală a acesteia) și va analiza îndeplinirea în cauză a cerințelor impuse de Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilului preluat abuziv de către statul român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 102A din 20 mai 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2009.