ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1448/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1448/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunile conexe înregistrate la

data de 13 august 2002, reclamanții C.R.M., C.I.M. și C.V. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții SC P.B. SA, SC P.D. SA Brașov, SC T. SA, SC C.S.T.T.

SA Brașov, SC A.K. SA Brașov, G.C.A., G.C.V., S.A., SC F.Z.B.:

- anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14125 mp, seria M08

nr. 0490 din 23 aprilie 1996 emis de Ministerul Turismului în favoarea SC P.B.

SA;

- anularea actului adițional prin care SC

P.B. SA aduce, ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA, terenul în

suprafață de 14125 mp, situat în Poiana Brașov, sat vacanță Poiana Ursului,

incinta I, înscris în C.F. Brașov nr. 11905 la A+4 cu nr. top 14202/2.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că sunt moștenitorii fostei proprietare a imobilului în discuție care a

fost preluat abuziv de către stat și a fost atribuit în mod nelegal, prin

certificatul contestat, către SC P.D. SA, care, după dezmembrări succesive, a

înstrăinat o parte din acest teren către diferite persoane fizice și juridice.

Prin sentințele civile nr. 58 și 59 din

10 februarie 2003, Tribunalul Brașov a declinat competența de soluționare a acțiunilor

în favoarea Curții de Apel Brașov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții

de Apel Brașov și a fost suspendată, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001,

pentru soluționarea Notificărilor formulate de reclamanți la pârâta SC P.B. SA

Întrucât Notificarea a fost respinsă,

pricina a fost repusă pe rol la data de 5 mai 2008.

Curtea de Apel Brașov, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 106/F/CA din 3 septembrie

2008, a respins excepția lipsei plângerii prealabile, a admis excepția

tardivității formulării acțiunii și, în consecință a respins ca tardiv

formulată acțiunea având ca obiect anularea certificatului de atestarea

dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M08 nr. 490 din 23 aprilie

1990 emis de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Referitor la al doilea petit al acțiunii,

privind anularea actului adițional și a actelor de vânzare–cumpărare a

terenului, s-a apreciat că nu pot face obiectul Legii nr. 554/2004 și nici al

Legii nr. 29/1990, în vigoare la data formulării acțiunii de către reclamanți.

Cu privire la excepția lipsei plângerii

prealabile, instanța a reținut că soluția respingerii ei se impune, față de

înscrisurile depuse de reclamanți și demersurile făcute pentru anularea

actului, care echivalează cu plângerea prealabilă cerută de lege.

În ceea ce privește excepția

tardivității, instanța de fond a reținut că, față de data emiterii actului

contestat, 23 aprilie 1996, introducerea acțiunii la 13 august 2002 s-a făcut

cu depășirea termenului prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr.

29/1990, în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentințe au declarat și

motivat în termen recursul de față reclamanții C.I.M. și C.V., cererea fiind

legal timbrată.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat

în termen recurs și reclamanta C.R.M., prin reclamanta C.I.M. și motivat peste

termenul legal, cererea fiind legal timbrată.

Împotriva sentinței a declarat recurs și

numita C.M., prin mandatar C.C.F., cererea nefiind ulterior motivată, dar

timbrată legal (fila 41 recurs).

I.1.În motivarea cererii lor, reclamanții

C.I.M. și C.V. arată, în ceea ce privește termenul de exercitare a acțiunii, că

excepția tardivității acțiunii a fost reținută în mod greșit de prima instanța,

întrucât acțiunea lor pentru constatarea nulității certificatului de atestare a

dreptului de proprietate seria M08 nr. 0490 din 23 aprilie 1996 a fost

formulată în temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (art. 45 în

legea republicată), iar nu în temeiul Legii nr. 29/1990 ale cărei proceduri și

termene nu aveau cum să le respecte.

Arată recurenții că o acțiune întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 29/1990 a fost formulată, pentru anularea aceluiași

certificat, de către C.Ș.A. în anul 1999, dar prin sentința civilă nr. 71 din 5

aprilie 1999, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2928 din 20 octombrie 2000

a Curții Supreme de Justiție, a fost respinsă cererea pentru lipsa calității

procesuale active, cu motivarea că autorii reclamantului au pierdut dreptul

asupra terenului prin expropriere, în anul 1945, nefiind incidente dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Consideră recurenții că, în raport cu

această soluție a instanței, ei nu mai puteau solicita ulterior anularea certificatului

în temeiul Legii nr. 29/1990, și de aceea au procedat la valorificarea

drepturilor lor pe temeiul Legii nr. 10/2001, acțiunea lor de față reprezentând

o cerere de anulare a actelor de înstrăinare, întemeiată pe art. 45 din această

lege, care nu prevede îndeplinirea vreunei proceduri prealabile de felul celei

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Arată recurenții că singura condiție

care trebuia respectată era cea a termenului de prescripție special, prevăzut

de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care, prin derogare de la dreptul

comun și indiferent de cauza de nulitate, înlătură dreptul subiectiv la acțiunea

pentru anularea/nulitatea actelor juridice de înstrăinare după data de 14

august 2002, reclamanții formulând acțiunea anterior acestei date.

Consideră recurenții că, chiar și în

ipoteza incidenței termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, la care instanța a făcut trimitere

implicit, potrivit dispozițiilor art. 7 din decret el începe să curgă de la

data când se naște dreptul la acțiune, iar nu de la data emiterii actului,

astfel încât reclamanții au respectat și acest termen.

În fine, susțin recurenții, în

privința termenului aplicabil, că și dacă s-ar accepta ipoteza termenului de un

an, prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, acesta curge de la data

comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere, iar reclamanții nu

au luat cunoștință de el în acest mod, situație recunoscută și de instanța de

fond.

competentă în raport cu obiectul acțiunii, recurenții arată că au susținut competența

primei instanțe investite, Tribunalul Brașov, dar acesta și-a declinat totuși

competența. Deși nu au recurat hotărârea de declinare (dreptul lor de a se

judeca nefiind afectat), recurenții consideră că, în mod legal, Curtea de Apel Brașov

trebuia fie să-și decline competența la tribunal, fiind vorba de o acțiune

întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fie să soluționeze cauza, dar în fond, fără a

invoca excepții care se referă la o lege ce nu se aplica, Legea nr. 29/1990.

recurenții susțin că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra capătului de

cerere privind anularea actului adițional autentificat la 13 aprilie 2000 prin

care SC P.B. SA Brașov aducea terenul în litigiu ca aport în natură la capitalul

social al SC P.D. SA Brașov. Consideră recurenții că motivarea instanței, că

acel capăt de cerere nu poate face obiectul Legii nr. 554/2004 și nici al Legii

nr. 29/1990, nu este legală, căci cererea se întemeia pe Legea nr. 10/2001,

situație în care ar fi trebuit declinată competența conform art. 158 pct. 3 C.

proc. civ.

instanței de fond le încalcă dreptul la un proces echitabil și contravine,

astfel, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, care a generat ulterior o violare a

dreptul de proprietate, întrucât Statul Român a înstrăinat unor terți un imobil

aflat în proces de revendicare de care avea cunoștință.

Recursul nu se fondează.

instanței de fond, cât și cea a termenului legal de formulare a acțiunii,

pentru a fi soluționate, presupun, în prealabil, calificarea acțiunii de față.

Certificatul de atestare a dreptului de

proprietate este un act administrativ unilateral individual, iar, față de cel

în speță, cei trei reclamanți sunt terți.

În fapt, reclamanții C.V. și C.R.M. au

introdus acțiunea la Tribunalul Brașov la 13 august 2002, iar reclamanta C.I.M.,

la aceeași instanță, la 12 august 2002. Cererile au fost declinate separat la

Curtea de Apel Brașov și conexate la primul termen, 8 aprilie 2003, când s-a

dispus și suspendarea la cererea părților.

La data introducerii acțiunilor (și până

la suspendare) era în vigoare Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ

care prevedea la art. 1 alin. (1):

„

Orice

persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale,

recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat

al unei autorități administrative de a-i

rezolva cererea referitoare la

un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești

competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor

art. 5 din lege:

„Înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la

eliberarea lui, cel care se consideră

vătămat

se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data

când i s-a

comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului

prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să

rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta.

În cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulțumit de

soluția dată reclamației sale, el

poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la

comunicarea soluției.

Dacă cel care se

consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamație și autorității

administrative ierarhic superioare celei care a

emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul

precedent, se

calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluției date

reclamației.

Sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care

autoritatea administrativă emitentă sau

autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația

în termenul prevăzut la alin. (1).

În toate

cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un

an de la data

comunicării

actului administrativ a cărui anulare se cere.”

În fine, conform dispozițiilor art.

6 alin. (1) din lege:

„Judecarea acțiunilor formulate în baza art. 1 din

prezenta lege este de competența tribunalului sau a curții de apel în a cărei

rază teritorială își are domiciliul reclamantul, potrivit competenței materiale

prevăzute de art. 2 și art. 3 C. proc. civ.”.

Or, în raport cu natura actului atacat de

reclamanți, atât prima instanță investită, cât și cea de declinare au calificat

corect acțiunea ca fiind una în contenciosul administrativ, formulată sub

incidența art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Nu mai puțin este important de observat

în speță că actul atacat nu este unul de „înstrăinare” a unui bun imobil pentru

că de esența înstrăinării este transmiterea dreptului de proprietate asupra

bunului de la o persoană la alta, într-una dintre formele consacrate de Codul

civil; vânzare, donație etc.

Or, în cauză certificatul atacat este un

act administrativ emis în temeiul Legii nr. 15/1990 și al Legii nr. 31/1990,

precum și al Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, după procedura stabilită de H.G. nr. 834/1991.

Așa fiind, susținerea recurenților, că

acțiunile lor s-ar întemeia pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu

poate fi primită ca întemeiată.

acțiunii, se poate constata că, având în vedere natura actului atacat și

emitentul acesteia, o autoritate publică de nivel central, în ceea ce privește competența

materială erau aplicabile dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990,

mai sus redate, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit

cărora: „Curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în

materie de contencios administrativ privind actele autorităților și

instituțiilor centrale;

Ca urmare, Curtea de Apel Brașov nu și-a

încălcat competența soluționând acțiunile, iar circumscrierea lor cadrului

procesual al contenciosului administrativ nu numai că permitea instanței să

analizeze orice excepție dirimantă specifică, ci chiar o obliga să procedeze

astfel.

formulare a acțiunii, aspect esențial în speță, întrucât instanța a respins

cererile ca tardiv formulate, această problemă juridică necesită câteva

clarificări:

- Este adevărat că legiuitorul nu a

prevăzut, în art. 5, data de la care curge termenul de un an pentru persoanele

cărora nu li se comunică actul, întrucât nu a prevăzut ipoteza în care actul ar

putea fi atacat de către

altă persoană decât cea căruia îi este el adresat. Dar nici

nu a exclus această posibilitate.

- Ca urmare, terții în raport cu actul îl

pot ataca, fără însă ca termenul de un an să poată fi eludat. Aceasta întrucât dreptul

de a ataca un act

oricând ar crea o instabilitate juridică inadmisibilă în raport cu

principiul stabilității raporturilor juridice civile în sens larg. Din acest

motiv, în aplicarea Legii nr. 29/1990 în situația mai sus redată, practica

instanței supreme din perioada de aplicare a legii a instituit o regulă care

avea scopul de a ocroti, deopotrivă, dreptul la acțiune al terților care se

considerau vătămați în drepturile lor prin acte administrative ce nu le erau

adresate și stabilitatea raporturilor juridice și sociale: curgerea termenului

de un an de la data la care reclamantul a luat cunoștință, prin orice mijloace,

de actul atacat.

Această soluție a jurisprudenței urmează

a fi aplicată și în cauza de față, data luării la cunoștință de către recurenți

urmând a fi stabilită pe baza înscrisurilor depuse în cauză.

- În ceea ce o privește pe

reclamanta C.I.M., Curtea de față constată:

Prin certificatul de moștenitor nr. 1044

din 1 iunie 1994 emis de Notariatul de Stat Brașov pentru defuncta C.P.

(decedată în anul 1965), fostă proprietară a terenului inclus în certificatul

de atestare, au dobândit calitatea de moștenitori legali cei trei fii în viață:

C.S.V., C.N., C.B. și cei doi nepoți de fiice decedate B.G.T. și O.C.Ș.M.,

fiecare cu câte o cotă ideală de 1/5.

Fiul moștenitorului C.N., C.Ș.A., este tatăl

reclamantei. După decesul celui dintâi, la 13 martie 1998, fiul său a pornit

procedura prealabilă conform Legii nr. 29/1990 pentru anularea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate și a primit de la Ministerul Turismului

acest act administrativ împreună cu documentația în temeiul căreia a fost emis,

la data de 24

noiembrie 1998 sau ulterior până la 9 decembrie 1998.

Acțiunea sa în contenciosul

administrativ a fost respinsă prin sentința civilă nr. 71 din 5 aprilie 1999 a

Curții de Apel Galați (dosar nr. 268/1999), soluția fiind menținută prin

decizia civilă nr. 2928 din 20 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție în

dosarul nr. 2848/1999.

Ulterior, însă, C.Ș.A. a renunțat la

succesiunea tatălui său în favoarea fiicei sale, reclamanta-recurentă de față,

conform Certificatului de moștenitor nr. 193 din 22 decembrie 2000 emis de BNP G.G.

În acest mod, recurenta, în calitate

de moștenitoare legală a fostei proprietare a terenului în litigiu putea să-și

exercite dreptul la acțiune în contenciosul administrativ într-un termen de un

an calculat de la data 22 decembrie 2000 când s-a subrogat în drepturile

tatălui ei care luase cunoștință

în mod oficial de existența certificatului de atestare nr.

490/1996, la data de 24 noiembrie-9 decembrie 1999.

- În ceea ce-l privește pe

reclamantul–recurent C.V.V., în susținerea acțiunii pe care a formulat-o

împreună cu C.R.M. la 13 august 2002 (dosar nr. 3417/2002 la Tribunalul

Brașov), el a depus

în probațiune copia unei cereri de intervenție în interesul SC P.B. SA pe

care SC P.D. SA o formulase în dosarul civil nr. 6930/1999 aflat pe rolul

Judecătoriei Alba Iulia și care se judeca în contradictoriu cu recurentul de

față. Din conținutul acestei cereri rezultă că ea a fost însoțită și de copia

certificatului de atestare a dreptului de proprietate în discuție acum.

Actul a fost depus în acel dosar

pentru termenul din

1 martie 2000.

Așadar, recurentul a luat cunoștință de

el din dosar, într-un mod care poate fi considerat

oficial, căci era o probă într-o

cauză pe rol în care el avea calitate procesuală activă, fiindu-i comunicat,

termenul de un an pentru formularea acțiunii în contenciosul administrativ

urmând să curgă de la acea dată.

În raport cu considerentele de ordin

juridic mai sus expuse devine inutil a analiza, pe de o parte incidența

termenului de

prescripție

de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167 /1958, în speță fiind vorba de un termen

de decădere prevăzut de o lege specială, iar pe de altă parte susținerile

recurenților privind termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, aceasta nefiind aplicabilă în speță.

petitul acțiunii și modul în

care instanța de fond a soluționat cererea de anulare a actului adițional din

13 aprilie 2000, Curtea de față constată că instanța de fond, soluționând

capătul de cerere principal pe baza unei excepții peremptorii și în cadrul

procesual al contenciosului administrativ, nu mai putea soluționa în fond cererile

accesorii.

principiul dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că aplicarea lui

nu se poate face cu ignorarea termenelor legale imperative pe care legea specială

le prevede pentru exercițiul dreptului material la acțiune, cu atât mai mult cu

cât în contenciosul administrativ nu este pus în discuție, în fond și în mod

direct, dreptul de proprietate al uneia sau alteia dintre părți, ci este verificată

doar

legalitatea

emiterii unui act administrativ.

În speță, însă,

nu a putut fi exercitat controlul de

legalitate asupra actului, întrucât acțiunea a fost formulată peste termenul

legal.

II. Recursul reclamantei C.R.M. urmează a

fi constatat nul, în temeiul art. 303 și art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

pentru nemotivarea în termen, având în vedere că sentința i-a fost legal comunicată

la 26 septembrie 2008, iar motivele de recurs s-au depus ulterior datei de 13

octombrie 2008, când s-a împlinit termenul de 15 zile, prevăzut de art. 301 C.

proc. civ.

III. În ceea ce privește recursul declarat

de numita C.M., Curtea, verificând conținutul celor două acțiuni, precum și

actele de procedură ulterioare și ansamblul înscrisurilor aflate în cauză, atât

în dosarele Tribunalului Brașov, cât și în cele ale Curții de Apel Brașov,

constată că susnumita nu a avut calitatea de

parte în proces la judecata în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta C.I.M.

în nume propriu și în numele reclamantului C.V. împotriva sentinței civile nr.

106/F/CA din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Constată nul recursul declarat de

reclamanta C.R.M. prin C.I. împotriva aceleiași sentințe, pentru nemotivarea în

temei.

Respinge recursul declarat de C.M.

prin mandatar Cornea Florin, ca fiind formulat de o perioadă fără calitate

procesuală activă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

martie 2009.