ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1448/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunile conexe înregistrate la data de 13 august 2002, reclamanții C.R.M., C.I.M. și C.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC P.B. SA, SC P.D. SA Brașov, SC T. SA, SC C.S.T.T. SA Brașov, SC A.K. SA Brașov, G.C.A., G.C.V., S.A., SC F.Z.B.: - anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14125 mp, seria M08 nr. 0490 din 23 aprilie 1996 emis de Ministerul Turismului în favoarea SC P.B. SA; - anularea actului adițional prin care SC P.B. SA aduce, ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA, terenul în suprafață de 14125 mp, situat în Poiana Brașov, sat vacanță Poiana Ursului, incinta I, înscris în C.F.

Brașov nr. 11905 la A+4 cu nr. top 14202/2. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii fostei proprietare a imobilului în discuție care a fost preluat abuziv de către stat și a fost atribuit în mod nelegal, prin certificatul contestat, către SC P.D. SA, care, după dezmembrări succesive, a înstrăinat o parte din acest teren către diferite persoane fizice și juridice. Prin sentințele civile nr. 58 și 59 din 10 februarie 2003, Tribunalul Brașov a declinat competența de soluționare a acțiunilor în favoarea Curții de Apel Brașov. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov și a fost suspendată, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, pentru soluționarea Notificărilor formulate de reclamanți la pârâta SC P.B.

SA Întrucât Notificarea a fost respinsă, pricina a fost repusă pe rol la data de 5 mai 2008. Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 106/F/CA din 3 septembrie 2008, a respins excepția lipsei plângerii prealabile, a admis excepția tardivității formulării acțiunii și, în consecință a respins ca tardiv formulată acțiunea având ca obiect anularea certificatului de atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M08 nr. 490 din 23 aprilie 1990 emis de pârâtul Ministerul Transporturilor. Referitor la al doilea petit al acțiunii, privind anularea actului adițional și a actelor de vânzare–cumpărare a terenului, s-a apreciat că nu pot face obiectul Legii nr. 554/2004 și nici al Legii nr. 29/1990, în vigoare la data formulării acțiunii de către reclamanți.

Cu privire la excepția lipsei plângerii prealabile, instanța a reținut că soluția respingerii ei se impune, față de înscrisurile depuse de reclamanți și demersurile făcute pentru anularea actului, care echivalează cu plângerea prealabilă cerută de lege. În ceea ce privește excepția tardivității, instanța de fond a reținut că, față de data emiterii actului contestat, 23 aprilie 1996, introducerea acțiunii la 13 august 2002 s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la acea dată. Împotriva acestei sentințe au declarat și motivat în termen recursul de față reclamanții C.I.M. și C.V., cererea fiind legal timbrată. Împotriva aceleiași sentințe a declarat în termen recurs și reclamanta C.R.M., prin reclamanta C.I.M.

și motivat peste termenul legal, cererea fiind legal timbrată. Împotriva sentinței a declarat recurs și numita C.M., prin mandatar C.C.F., cererea nefiind ulterior motivată, dar timbrată legal (fila 41 recurs). I.1.În motivarea cererii lor, reclamanții C.I.M. și C.V. arată, în ceea ce privește termenul de exercitare a acțiunii, că excepția tardivității acțiunii a fost reținută în mod greșit de prima instanța, întrucât acțiunea lor pentru constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 0490 din 23 aprilie 1996 a fost formulată în temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (art. 45 în legea republicată), iar nu în temeiul Legii nr. 29/1990 ale cărei proceduri și termene nu aveau cum să le respecte.

Arată recurenții că o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 29/1990 a fost formulată, pentru anularea aceluiași certificat, de către C.Ș.A. în anul 1999, dar prin sentința civilă nr. 71 din 5 aprilie 1999, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2928 din 20 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, a fost respinsă cererea pentru lipsa calității procesuale active, cu motivarea că autorii reclamantului au pierdut dreptul asupra terenului prin expropriere, în anul 1945, nefiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Consideră recurenții că, în raport cu această soluție a instanței, ei nu mai puteau solicita ulterior anularea certificatului în temeiul Legii nr. 29/1990, și de aceea au procedat la valorificarea drepturilor lor pe temeiul Legii nr. 10/2001, acțiunea lor de față reprezentând o cerere de anulare a actelor de înstrăinare, întemeiată pe art. 45 din această lege, care nu prevede îndeplinirea vreunei proceduri prealabile de felul celei prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990. Arată recurenții că singura condiție care trebuia respectată era cea a termenului de prescripție special, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care, prin derogare de la dreptul comun și indiferent de cauza de nulitate, înlătură dreptul subiectiv la acțiunea pentru anularea/nulitatea actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002, reclamanții formulând acțiunea anterior acestei date.

Consideră recurenții că, chiar și în ipoteza incidenței termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, la care instanța a făcut trimitere implicit, potrivit dispozițiilor art. 7 din decret el începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar nu de la data emiterii actului, astfel încât reclamanții au respectat și acest termen. În fine, susțin recurenții, în privința termenului aplicabil, că și dacă s-ar accepta ipoteza termenului de un an, prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, acesta curge de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere, iar reclamanții nu au luat cunoștință de el în acest mod, situație recunoscută și de instanța de fond.

2. În ceea ce privește instanța competentă în raport cu obiectul acțiunii, recurenții arată că au susținut competența primei instanțe investite, Tribunalul Brașov, dar acesta și-a declinat totuși competența. Deși nu au recurat hotărârea de declinare (dreptul lor de a se judeca nefiind afectat), recurenții consideră că, în mod legal, Curtea de Apel Brașov trebuia fie să-și decline competența la tribunal, fiind vorba de o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fie să soluționeze cauza, dar în fond, fără a invoca excepții care se referă la o lege ce nu se aplica, Legea nr. 29/1990. 3. În ceea ce privește petitul acțiunii, recurenții susțin că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind anularea actului adițional autentificat la 13 aprilie 2000 prin care SC P.B.

SA Brașov aducea terenul în litigiu ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA Brașov. Consideră recurenții că motivarea instanței, că acel capăt de cerere nu poate face obiectul Legii nr. 554/2004 și nici al Legii nr. 29/1990, nu este legală, căci cererea se întemeia pe Legea nr. 10/2001, situație în care ar fi trebuit declinată competența conform art. 158 pct. 3 C. proc. civ. 4. În fine, consideră recurenții că soluția instanței de fond le încalcă dreptul la un proces echitabil și contravine, astfel, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care a generat ulterior o violare a dreptul de proprietate, întrucât Statul Român a înstrăinat unor terți un imobil aflat în proces de revendicare de care avea cunoștință.

Recursul nu se fondează. 1. Atât problema competenței materiale a instanței de fond, cât și cea a termenului legal de formulare a acțiunii, pentru a fi soluționate, presupun, în prealabil, calificarea acțiunii de față. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ unilateral individual, iar, față de cel în speță, cei trei reclamanți sunt terți. În fapt, reclamanții C.V. și C.R.M. au introdus acțiunea la Tribunalul Brașov la 13 august 2002, iar reclamanta C.I.M., la aceeași instanță, la 12 august 2002. Cererile au fost declinate separat la Curtea de Apel Brașov și conexate la primul termen, 8 aprilie 2003, când s-a dispus și suspendarea la cererea părților.

La data introducerii acțiunilor (și până la suspendare) era în vigoare Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ care prevedea la art. 1 alin. (1): „ Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 5 din lege: „Înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta. În cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamație și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluției date reclamației.

Sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alin. (1). În toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.” În fine, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din lege: „Judecarea acțiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competența tribunalului sau a curții de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, potrivit competenței materiale prevăzute de art. 2 și art. 3 C. proc. civ.”. Or, în raport cu natura actului atacat de reclamanți, atât prima instanță investită, cât și cea de declinare au calificat corect acțiunea ca fiind una în contenciosul administrativ, formulată sub incidența art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Nu mai puțin este important de observat în speță că actul atacat nu este unul de „înstrăinare” a unui bun imobil pentru că de esența înstrăinării este transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului de la o persoană la alta, într-una dintre formele consacrate de Codul civil; vânzare, donație etc. Or, în cauză certificatul atacat este un act administrativ emis în temeiul Legii nr. 15/1990 și al Legii nr. 31/1990, precum și al Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, după procedura stabilită de H.G. nr. 834/1991. Așa fiind, susținerea recurenților, că acțiunile lor s-ar întemeia pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită ca întemeiată.

2. Odată stabilit cadrul procesual al acțiunii, se poate constata că, având în vedere natura actului atacat și emitentul acesteia, o autoritate publică de nivel central, în ceea ce privește competența materială erau aplicabile dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, mai sus redate, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora: „Curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale; Ca urmare, Curtea de Apel Brașov nu și-a încălcat competența soluționând acțiunile, iar circumscrierea lor cadrului procesual al contenciosului administrativ nu numai că permitea instanței să analizeze orice excepție dirimantă specifică, ci chiar o obliga să procedeze astfel.

3. În ceea ce privește termenul legal de formulare a acțiunii, aspect esențial în speță, întrucât instanța a respins cererile ca tardiv formulate, această problemă juridică necesită câteva clarificări: - Este adevărat că legiuitorul nu a prevăzut, în art. 5, data de la care curge termenul de un an pentru persoanele cărora nu li se comunică actul, întrucât nu a prevăzut ipoteza în care actul ar putea fi atacat de către altă persoană decât cea căruia îi este el adresat. Dar nici nu a exclus această posibilitate. - Ca urmare, terții în raport cu actul îl pot ataca, fără însă ca termenul de un an să poată fi eludat. Aceasta întrucât dreptul de a ataca un act oricând ar crea o instabilitate juridică inadmisibilă în raport cu principiul stabilității raporturilor juridice civile în sens larg.

Din acest motiv, în aplicarea Legii nr. 29/1990 în situația mai sus redată, practica instanței supreme din perioada de aplicare a legii a instituit o regulă care avea scopul de a ocroti, deopotrivă, dreptul la acțiune al terților care se considerau vătămați în drepturile lor prin acte administrative ce nu le erau adresate și stabilitatea raporturilor juridice și sociale: curgerea termenului de un an de la data la care reclamantul a luat cunoștință, prin orice mijloace, de actul atacat. Această soluție a jurisprudenței urmează a fi aplicată și în cauza de față, data luării la cunoștință de către recurenți urmând a fi stabilită pe baza înscrisurilor depuse în cauză. - În ceea ce o privește pe reclamanta C.I.M., Curtea de față constată: Prin certificatul de moștenitor nr. 1044 din 1 iunie 1994 emis de Notariatul de Stat Brașov pentru defuncta C.P.

(decedată în anul 1965), fostă proprietară a terenului inclus în certificatul de atestare, au dobândit calitatea de moștenitori legali cei trei fii în viață: C.S.V., C.N., C.B. și cei doi nepoți de fiice decedate B.G.T. și O.C.Ș.M., fiecare cu câte o cotă ideală de 1/5. Fiul moștenitorului C.N., C.Ș.A., este tatăl reclamantei. După decesul celui dintâi, la 13 martie 1998, fiul său a pornit procedura prealabilă conform Legii nr. 29/1990 pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a primit de la Ministerul Turismului acest act administrativ împreună cu documentația în temeiul căreia a fost emis, la data de 24 noiembrie 1998 sau ulterior până la 9 decembrie 1998. Acțiunea sa în contenciosul administrativ a fost respinsă prin sentința civilă nr. 71 din 5 aprilie 1999 a Curții de Apel Galați (dosar nr. 268/1999), soluția fiind menținută prin decizia civilă nr. 2928 din 20 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție în dosarul nr. 2848/1999.

Ulterior, însă, C.Ș.A. a renunțat la succesiunea tatălui său în favoarea fiicei sale, reclamanta-recurentă de față, conform Certificatului de moștenitor nr. 193 din 22 decembrie 2000 emis de BNP G.G. În acest mod, recurenta, în calitate de moștenitoare legală a fostei proprietare a terenului în litigiu putea să-și exercite dreptul la acțiune în contenciosul administrativ într-un termen de un an calculat de la data 22 decembrie 2000 când s-a subrogat în drepturile tatălui ei care luase cunoștință în mod oficial de existența certificatului de atestare nr. 490/1996, la data de 24 noiembrie-9 decembrie 1999. - În ceea ce-l privește pe reclamantul–recurent C.V.V., în susținerea acțiunii pe care a formulat-o împreună cu C.R.M.

la 13 august 2002 (dosar nr. 3417/2002 la Tribunalul Brașov), el a depus în probațiune copia unei cereri de intervenție în interesul SC P.B. SA pe care SC P.D. SA o formulase în dosarul civil nr. 6930/1999 aflat pe rolul Judecătoriei Alba Iulia și care se judeca în contradictoriu cu recurentul de față. Din conținutul acestei cereri rezultă că ea a fost însoțită și de copia certificatului de atestare a dreptului de proprietate în discuție acum. Actul a fost depus în acel dosar pentru termenul din 1 martie 2000. Așadar, recurentul a luat cunoștință de el din dosar, într-un mod care poate fi considerat oficial, căci era o probă într-o cauză pe rol în care el avea calitate procesuală activă, fiindu-i comunicat, termenul de un an pentru formularea acțiunii în contenciosul administrativ urmând să curgă de la acea dată.

În raport cu considerentele de ordin juridic mai sus expuse devine inutil a analiza, pe de o parte incidența termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167 /1958, în speță fiind vorba de un termen de decădere prevăzut de o lege specială, iar pe de altă parte susținerile recurenților privind termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta nefiind aplicabilă în speță. 4. În ceea ce privește petitul acțiunii și modul în care instanța de fond a soluționat cererea de anulare a actului adițional din 13 aprilie 2000, Curtea de față constată că instanța de fond, soluționând capătul de cerere principal pe baza unei excepții peremptorii și în cadrul procesual al contenciosului administrativ, nu mai putea soluționa în fond cererile accesorii.

5. În fine, în ceea ce privește principiul dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că aplicarea lui nu se poate face cu ignorarea termenelor legale imperative pe care legea specială le prevede pentru exercițiul dreptului material la acțiune, cu atât mai mult cu cât în contenciosul administrativ nu este pus în discuție, în fond și în mod direct, dreptul de proprietate al uneia sau alteia dintre părți, ci este verificată doar legalitatea emiterii unui act administrativ. În speță, însă, nu a putut fi exercitat controlul de legalitate asupra actului, întrucât acțiunea a fost formulată peste termenul legal. II. Recursul reclamantei C.R.M. urmează a fi constatat nul, în temeiul art. 303 și art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., pentru nemotivarea în termen, având în vedere că sentința i-a fost legal comunicată la 26 septembrie 2008, iar motivele de recurs s-au depus ulterior datei de 13 octombrie 2008, când s-a împlinit termenul de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. III. În ceea ce privește recursul declarat de numita C.M., Curtea, verificând conținutul celor două acțiuni, precum și actele de procedură ulterioare și ansamblul înscrisurilor aflate în cauză, atât în dosarele Tribunalului Brașov, cât și în cele ale Curții de Apel Brașov, constată că susnumita nu a avut calitatea de parte în proces la judecata în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.I.M. în nume propriu și în numele reclamantului C.V. împotriva sentinței civile nr. 106/F/CA din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Constată nul recursul declarat de reclamanta C.R.M. prin C.I. împotriva aceleiași sentințe, pentru nemotivarea în temei. Respinge recursul declarat de C.M. prin mandatar Cornea Florin, ca fiind formulat de o perioadă fără calitate procesuală activă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2009.