ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3484/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, sub nr. 1268/59/2008 - 14 noiembrie 2008

reclamanții P.S. și L.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția

Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad și Agenția Națională pentru

Ocuparea Forței de Muncă București, obligarea acestora la plata sumei

reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare în același procent, prevăzute

de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/ 1999, actualizate cu rata

inflației, până la data plății efective, începând cu luna aprilie a anului

2004, până la zi, și obligarea pârâtelor la înscrierea în cartea de muncă a

acestor sporuri.

Prin sentința

civilă nr. 48 din 11 februarie 2009 Curtea de Apel Timișoara a respins excepția

prescripției acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad, invocate de pârâte iar

pe fond, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, următoarele.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Județene pentru Ocuparea

Forței de Muncă Arad, instanța a reținut că reclamanții au fost numiți în

funcții de conducere prin actele emise de către Agenția Națională pentru

Ocuparea Forței de Muncă București, locul de desfășurarea a activității

acestora fiind în cadrul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă

Arad. Așa fiind, instanța a concluzionat că, în condițiile în care reclamanții

au calitatea de funcționari publici în cadrul Agenției pentru Ocuparea Forței

de Muncă Arad, și au solicitat obligarea acestei pârâte la plata unui drept cu

caracter salarial, apare ca evident că Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței

de Muncă Arad are calitate procesuală în cauză.

În privința excepției

prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului P.S. pentru anul

2004, instanța de fond a constatat că în raport cu reglementările cuprinse în

art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă,

dreptul la acțiune al reclamantului la plata dreptului salarial solicitat, nu

s-a născut decât după încetarea suspendării exercițiului acestui drept, astfel

încât excepția este nefondată.

Asupra

fondului cauzei, instanța a constatat, în esență, faptul că deși dreptul la

suplimentul postului și suplimentul gradului au fost recunoscute de lege,

totuși, nu a fost stabilit și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că

legea nu cuprinde dispoziții în acest sens și nu au fost adoptate acte

administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanța de

fond a constatat că obligația nu este determinată, iar dispoziția în sensul că

suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările

la zi se stabilește în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente

elemente de determinare a cuantumului. In motivarea hotărârii sale, instanța de

fond a mai arătat faptul că în condițiile în care nu este reglementată

modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului,

acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea angajatorului

la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă parte,

eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, ar

reprezenta o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, și o

depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Împotriva acestei

hotărâri reclamanții P.S. și L.A. au declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu există

temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este

dat de prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Reclamanții

mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanță și prin

urmare, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Totodată,

reclamanții, invocând prevederile internaționale și naționale în materia

interzicerii discriminării, precum și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în această materie, au susținut că, în condițiile în care

prin soluțiile date în cauze similare de către alte instanțe de judecată,

colegii lor au avut câștig de cauză în privința acordării acestor sporuri,

sentința Curții de Apel Timișoara prin care acțiunea lor a fost respinsă ca

neîntemeiată, le creează o situație de discriminare, ce se impune a fi

înlăturată prin hotărârea instanței de recurs.

Intimata-pârâtă

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului și menținerea

ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Potrivit art.31 din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1)

Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu

compus din:

a)

salariul de bază;

b)

sporul pentru vechime în

muncă;

c)

suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii publici beneficiază de prime și

alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3)

Salarizarea funcționarilor publici se face

în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare pentru funcționarii publici".

Este

necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada

2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare

reintră de drept în vigoare".

Însă, în cauză,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I

din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999,

iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici ,în

vigoare, pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata

drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul agenției, nu a fost

prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Astfel fiind, a

admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde reclamanților

suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25%

pentru fiecare supliment ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

O asemenea situație

echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive.

Totodată, Înalta

Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de

creanță și nici bunuri, iar reclamanții nu are o speranță legitimă în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Este adevărat

că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu

valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art.

1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă,

mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o

creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în

puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza

Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în

cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își

găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o

creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tot nefondate sunt și

susținerile recurenților privitoare la discriminarea la care au fost supuși în

raport cu colegii lor, care în cauze similare, au avut câștig de cauză. Este

neîndoielnic faptul că, în sistemul românesc de drept jurisprudența nu

constituie izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze similare au fost

pronunțate soluții diferite față de cea pronunțată prin sentința atacată în

cauza de față, nu constituie, în sine, un motiv de nelegalitate a acestei

sentințe, care să poată întemeia recursul declarat. Mai mult, soluția exprimată

de instanța de fond în problema juridică dedusă judecății în cauza de față,

vine într-o perfectă concordanță cu jurisprudența constantă și unitară a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în această materie. De altfel, în cauza Beian

contra României, invocată de recurenți în argumentarea susținerilor lor, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, a reamintit că divergentele de jurisprudență

sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, Instanței Supreme ii revine

rolul de a regla aceste contradicții. Având în vedere așadar, faptul că, așa

cum am arătat deja, jurisprudență Instanței Supreme în problema dedusă

judecății în prezenta cauză este constantă și unitară, susținerile recurenților

nu pot fi primite motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate.

În consecință, pentru considerentele arătate,

constatând legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond, în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ, Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat de P.S. și L.A.

împotriva sentinței civile nr. 48 din 11 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări

sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2009.