ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3484/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, sub nr. 1268/59/2008 - 14 noiembrie 2008 reclamanții P.S. și L.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București, obligarea acestora la plata sumei reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în același procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/ 1999, actualizate cu rata inflației, până la data plății efective, începând cu luna aprilie a anului 2004, până la zi, și obligarea pârâtelor la înscrierea în cartea de muncă a acestor sporuri.

Prin sentința civilă nr. 48 din 11 februarie 2009 Curtea de Apel Timișoara a respins excepția prescripției acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad, invocate de pârâte iar pe fond, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, următoarele. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad, instanța a reținut că reclamanții au fost numiți în funcții de conducere prin actele emise de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București, locul de desfășurarea a activității acestora fiind în cadrul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad.

Așa fiind, instanța a concluzionat că, în condițiile în care reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad, și au solicitat obligarea acestei pârâte la plata unui drept cu caracter salarial, apare ca evident că Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad are calitate procesuală în cauză. În privința excepției prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului P.S. pentru anul 2004, instanța de fond a constatat că în raport cu reglementările cuprinse în art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune al reclamantului la plata dreptului salarial solicitat, nu s-a născut decât după încetarea suspendării exercițiului acestui drept, astfel încât excepția este nefondată.

Asupra fondului cauzei, instanța a constatat, în esență, faptul că deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții în acest sens și nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este determinată, iar dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabilește în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.

In motivarea hotărârii sale, instanța de fond a mai arătat faptul că în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Împotriva acestei hotărâri reclamanții P.S. și L.A. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu există temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este dat de prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Reclamanții mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Totodată, reclamanții, invocând prevederile internaționale și naționale în materia interzicerii discriminării, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în această materie, au susținut că, în condițiile în care prin soluțiile date în cauze similare de către alte instanțe de judecată, colegii lor au avut câștig de cauză în privința acordării acestor sporuri, sentința Curții de Apel Timișoara prin care acțiunea lor a fost respinsă ca neîntemeiată, le creează o situație de discriminare, ce se impune a fi înlăturată prin hotărârea instanței de recurs.

Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art.31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici ,în vigoare, pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde reclamanților suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. O asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive. Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamanții nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei). Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tot nefondate sunt și susținerile recurenților privitoare la discriminarea la care au fost supuși în raport cu colegii lor, care în cauze similare, au avut câștig de cauză. Este neîndoielnic faptul că, în sistemul românesc de drept jurisprudența nu constituie izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze similare au fost pronunțate soluții diferite față de cea pronunțată prin sentința atacată în cauza de față, nu constituie, în sine, un motiv de nelegalitate a acestei sentințe, care să poată întemeia recursul declarat. Mai mult, soluția exprimată de instanța de fond în problema juridică dedusă judecății în cauza de față, vine într-o perfectă concordanță cu jurisprudența constantă și unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.

De altfel, în cauza Beian contra României, invocată de recurenți în argumentarea susținerilor lor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reamintit că divergentele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, Instanței Supreme ii revine rolul de a regla aceste contradicții. Având în vedere așadar, faptul că, așa cum am arătat deja, jurisprudență Instanței Supreme în problema dedusă judecății în prezenta cauză este constantă și unitară, susținerile recurenților nu pot fi primite motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate. În consecință, pentru considerentele arătate, constatând legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.S. și L.A. împotriva sentinței civile nr. 48 din 11 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2009.