CASE OF ACATRINEI v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 7114/02) îndreptată împotriva României prin care doi cetățeni ai acestui stat, Domnul Vasile Acatrinei și Doamna Elena Acatrinei (“reclamanții”), au sesizat Curtea la data de 20 mai 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Beatrice Rămășcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanții se plâng, din punct de vedere al articolului 6 al Convenției, de neexecutarea de către administrație a sentințelor judiciare definitive care ordonă punerea lor în posesia terenurilor și eliberarea titlurilor de proprietate. Ei au văzut de asemenea, din acest motiv, o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor, din punct de vedere al articolului 1 al Protocolului nr. 1.

La data de 24 octombrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, el a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).

Reclamanții, mamă și fiu, s-au născut în 1928 și respectiv în 1948 și locuiesc la Negritesti.

Prin două sentințe definitive din 11 noiembrie 1993 tribunalul județean Neamț a ordonat comisiei locale din Margineni pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală din Mărgineni) să pună reclamanta în posesia unui teren de 3,20 hectare situat la Mărgineni și să pună reclamantul și pe G.A. în posesia a două terenuri de 0,77 hectare și respectiv 0,44 hectare situat la Mărgineni. La 28 martie 1994 aceste sentințe au devenit executorii.

Printr-o sentință definitivă din 17 februarie 1994, tribunalul județean Neamț a ordonat comisiei locale din Podoleni pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală din Podoleni”) să pună reclamanta în posesia celor două terenuri de 1,22 hectare și respectiv 1,99 hectare în perimetrul comunei Podoleni, fără a identifica amplasamentul lor și să redacteze un proces-verbal de punere în posesie.

Demersuri făcute de reclamanți pentru a obține executarea sentințelor definitive din 11 noiembrie 1993

La 23 iunie 1994 reclamanții au sesizat tribunalul județean Neamț cu o acțiune împotriva comisiei locale din Mărgineni cu scopul de a o condamna pe aceasta din urmă la plata unei amenzi pentru neexecutarea sentințelor definitive din 11 noiembrie 1993. Printr-o sentință din 20 septembrie 1994 tribunalul județean a dat câștig de cauză acțiunii lor și a condamnat comisia locală din Margineni la plata unei amenzi de 5.000 lei românești (ROL) pe zi de întârziere pentru executarea respectivei cauze.

La 19 septembrie 1996 comisia locală din Mărgineni a redactat în favoarea reclamantei un proces-verbal de punere în posesie a unui teren de 5,27 hectare situat la mărgineni. În procesul-verbal se menționa că aceasta echivala cu executarea sentinței din 11 noiembrie 1993. Procesul-verbal a fost semnat de reclamantă.

La 14 februarie 1997 comisia locală din Mărgineni a redactat în favoarea reclamantului un proces-verbal de punere în posesia terenurilor de 0,77 ha și 0,44 ha situate la Mărgineni. În acest proces-verbal, semnat de reclamant, era indicat că sentința din 11 noiembrie 1993 a fost executată.

Demersuri făcute de reclamantă pentru a obține executarea sentinței definitive din 17 februarie 1994.

La 23 iunie 1994 reclamanta a sesizat tribunalul județean Neamț cu o acțiune împotriva comisiei locale din Podoleni pentru a fi condamnată la executarea sentinței din 17 februarie 1994. Printr-o sentință din 6 septembrie 1994 tribunalul a dat câștig de cauză acțiunii sale și a condamnat comisia locală din Podoleni la plata unei amenzi de 5.000 ROL pe zi de întârziere până la executarea sentinței din 17 februarie 1994.

În urma cererii reclamantei, la 15 mai 1997, Prefectura Neamț a ordonat comisiei locale din Podoleni să o pună în posesia unui teren de 3,21 ha în conformitate cu sentința din 17 februarie 1994.

La 25 iulie 2001, comisia locală din Podoleni a măsurat parcelele de teren pentru a pune reclamanta în posesia unui teren de 3,21 ha. Reclamantul, care o reprezenta pe reclamantă cu ocazia acestei proceduri, a ezitat să accepte terenurile propuse. El a susținut că terenurile propuse așa cum erau identificate de comisie i se păreau acceptabile în principiu, dar că după câte cunoaște el, o parte din aceste terenuri era folosită de alte persoane. Comisia locală din Podoleni i-a cerut atunci să găsească o altă soluție sau să-i indice alte terenuri pentru punerea în posesie, ceea ce reclamantul nu a făcut. În aceste condiții, comisia locală din Podoleni a redactat un proces-verbal indicând terenurile acceptate în principiu de reclamant și a amânat punerea efectivă în posesie “toamna, după seceriș”. Reclamantul a refuzat să semneze acest proces-verbal.

La 13 decembrie 2001 comisia locală din Podoleni a redactat un proces-verbal de punere în posesie în favoarea reclamantei pentru 3,21 ha de teren în conformitate cu sentința din 17 februarie 1994 așa cum a fost identificat în procesul-verbal din 25 iulie 2001. Semnătura reclamantei nu figurează pe acest proces-verbal. La 11 februarie 2002 comisia locală a redactat un titlu de proprietate în favoarea reclamantei pentru terenul de 3,21 ha.

În 2003 reclamanții au adresat mai multe scrisori comisiei locale din Podoleni pentru a contesta punerea în posesie informând-o asupra imposibilității de a folosi efectiv terenurile, asupra faptului că niște terți aveau și ei titluri de proprietate asupra unei părți din aceste terenuri.

Din actele dosarului reiese totuși că reclamanta este singura titulară a unui drept de proprietate asupra terenurilor respective și că niciunei alte persoane nu i s-a acordat un titlu de proprietate, nici nu a fost pusă în posesia acestor terenuri.

Prin scrisoarea din 26 ianuarie 2004 comisia județeană Neamț a informat reclamanții că fuseseră puși în posesia terenurilor în conformitate cu sentința din 17 februarie 1994. De asemenea, i-a informat că în măsura în care nu erau satisfăcuți de punerea în posesie, le era îngăduit să sesizeze instanțele naționale cu o acțiune în anulare sau de modificare a titlului lor de proprietate în conformitate cu dispozițiile legii nr. 18/1991.

Legislația internă pertinentă, și anume extrasele din legile nr. 19/1991 asupra domeniului funciar, 169/1997 de modificare a legii nr. 18/1991 și 29/1990 asupra contencioaselor administrative, precum și extrasele din codul civil și din codul de procedură civilă, este descrisă în cauzele

Reclamanții se plâng că refuzul autorităților competente de a se conforma la sentințele din 11 noiembrie 1993 și 17 februarie 1994 ale tribunalului județean Neamț le-a încălcat dreptul lor de acces la un tribunal. Ei invocă articolul 6 § 1 al Convenției care prevede în partea sa pertinentă următoarele:

Excepția Guvernului reieșită din nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul afirmă că partea din cerere privind neexecutarea sentințelor din 11 noiembrie 1993 favorabile reclamanților este inadmisibilă din cauza nerespectării termenului de șase luni. El se sprijină pe faptul că, conform jurisprudenței Curții în materie de încălcare continuă, termenul de șase luni începe să decurgă din momentul în care se pune capăt situației continue (

Reclamanții nu prezintă în mod expres observații asupra acestei excepții, ci ei afirmă că deși au fost puși în posesia terenurilor în conformitate cu sentințele citate anterior, și alte persoane au obținut titluri de proprietate asupra acelorași terenuri.

Curtea amintește că în temeiul articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de șase luni începând de la data deciziei interne definitive. Ori, atunci când încălcarea invocată constă într-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să decurgă decât din momentul în care această situație continuă se încheie (a se vedea,

În cazul în speță, Curtea constată că reclamanții se plâng de refuzul autorității competente de a-i pune în posesia terenurilor în conformitate cu sentințele din 11 noiembrie 1993. Acest refuz este analizat într-o situație continuă. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că cele două sentințe au fost executate la 19 septembrie 1996 și respectiv 17 februarie 1997, așa cum reiese din procesele-verbale redactate de autoritățile competente cu aceste ocazii. În consecință, s-a pus capăt situației continue de peste șase luni înainte de 20 mai 2001, data introducerii cererii în fața curții. Între altele, în măsura în care reclamanții intenționau să se plângă de o execuție ineficientă a sentințelor în cauză și având în vedere că nu erau obligați să epuizeze căile de atac interne (

Reiese că această parte a cererii este tardivă și trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Excepția Guvernului reieșită din lipsa calității de victimă

Guvernul menționează că reclamanta nu mai poate invoca o încălcare a drepturilor sale ce decurg din Convenție, din moment ce sentința din 17 februarie 1994 a fost executată. El indică faptul că la 13 decembrie 2001 reclamanta a fost pusă în posesie, în conformitate cu sentința citată anterior și că în acest scop a fost redactat un proces-verbal.

Guvernul afirmă că această excepție poate fi ridicată în toate fazele procedurii (

Reclamanta contestă excepția Guvernului. Ea afirmă că sentința din 17 februarie 1994 nu a fost executată cu promptitudine și în mod efectiv de către autoritățile naționale, ținând cont de faptul că alte persoane folosesc aceste terenuri.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței constante, prin “victimă” articolul 34 al Convenției desemnează persoana direct interesată de act sau omisiunea în litigiu, existența unei încălcări a cerințelor Convenției acordându-se chiar și în lipsa unui prejudiciu. Așadar, o decizie sau o măsură favorabilă reclamanților nu este de ajuns în principiu pentru a le retrage calitatea de “victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit și în substanță, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, între altele,

Curtea constată că decizia din 17 februarie 1994 nu a fost deci executată decât la 13 decembrie 2001. Cu toate acestea, în măsura în care nicio hotărâre judiciară nu a recunoscut o eventuală încălcare nici nu a reparat prejudiciul invocat de reclamantă din cauza duratei executării, ea constată că condițiile impuse de jurisprudență pentru a pierde calitatea de “victimă” nu erau reunite în cazul în speță (

Așadar excepția va fi respinsă.

Asupra temeiniciei plângerii

În privința plângerii reclamantei referitoare la neexecutarea de către autoritățile naționale a sentinței definitive din 17 februarie 1994, favorabilă reclamantei, Curtea constată că nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea relevă de altfel că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Guvernul amintește jurisprudența Curții conform căreia executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenției (

Guvernul admite că în cazul în speță autoritățile competente au executat hotărârea din 17 februarie 1994 cu o oarecare întârziere, și anume la 13 decembrie 2001. Cu toate acestea, el constată că perioada de luat în considerare începe de la 20 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenția (

Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut cere executarea forțată a deciziei și să înainteze acțiuni la instanțe, fie pentru a obține executarea prin echivalență, fie pentru a constrânge autoritățile să execute decizia și a le condamna la plata obligațiilor sau unei amenzi civile.

Reclamanta contestă teza Guvernului. Ea menționează că a cooperat cu autoritățile administrative pentru a asigura punerea lor în posesie. Ea justifică refuzul de a semna procesul-verbal din 25 iulie 2001 prin faptul că terenul oferit de comisie se află în posesia unor terți. În consecință, punerea sa în posesie formală nu echivalează cu o execuție efectivă a sentinței din 17 februarie 1994.

Curtea amintește că, conform unei jurisprudențe constante, executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent cărei instanțe îi aparține, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenției. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inactivă în detrimentul unei părți (

Curtea admite, la fel ca Guvernul, că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare sentință cu caracter civil indiferent care ar fi aceasta și care ar fi circumstanțele (

Curtea constată că la 13 decembrie 2001 comisia locală din Podoleni a pus reclamanta în posesia terenurilor în conformitate cu sentința din 17 februarie 1994. Cu toate acestea, reclamanta invocă faptul că ea nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie, pe motiv că unii terți folosesc o parte din terenuri, fără a face totuși dovada afirmațiilor sale. Ori, Curtea observă că din dosar reiese că situația juridică a terenurilor în cauză este clară și că reclamanta este singura titulară a unui drept de proprietate asupra terenurilor, nicio altă persoană nu a primit un titlu de proprietate nici o punere în posesia acestor terenuri. În consecință, autoritatea administrativă competentă s-a conformat obligației ce i-a fost impusă de sentința citată anterior.

Cu toate acestea, Curtea amintește că a considerat deja că omisiunea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate implica o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, mai ales atunci când obligația de a executa respectiva hotărâre revine unei autorități administrative (a se vedea,

În cazul în speță, comisia locală a executat sentința din 17 februarie 1994 numai pe 31 decembrie 2001 și asta în ciuda atitudinii ezitante a reclamanților (paragraful 14 de mai sus). În aceste condiții, Curtea este de părere că comisia locală din Podoleni ar fi putut să ia mai devreme inițiativa de a executa sentința în cauză, așa cum a făcut în 2001 (paragraful 15 de mai sus). Asta cu atât mai mult cu cât sentința în cauză nu stabilea amplasamentul terenurilor de acordat reclamantei și era singura autoritate competentă să identifice terenurile libere și să formuleze ofertele concrete. În consecință, Curtea nu este de părere că întârzierea în executare este atribuibilă reclamanților.

De altfel, Curtea a firmat deja că ceea ce a sugerat Guvernul drept căi de atac, și anume cererea de amenzi sau de daune-interese, sunt mijloace indirecte de a executa hotărârea definitivă și nu sunt deci de natură să remedieze direct încălcarea invocată (

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a executa cu rapiditate hotărârea judiciară favorabilă reclamantei.

În consecință, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției.

Reclamanta denunță o atingere adusă dreptului ei de proprietate din cauza neexecutării de către autoritatea administrativă competentă a sentinței din 17 februarie 1994 pronunțată în favoarea sa de instanțele interne. Ea invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

Guvernul menționează că sentințele interne definitive n-au făcut să apară în patrimoniul reclamantei un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, în măsura în care instanțele naționale au condamnat comisiile locale doar să o pună în posesia terenurilor și nu au stabilit amplasamentul terenurilor de acordat. Între altele, în opinia sa, prezenta cauză se distinge de cauza

În orice caz, Guvernul subliniază că chiar precupunând că reclamanta putea pretinde că are un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, întârzierea în executarea sentinței în cauză nu era atribuibilă autorităților.

Reclamanta contestă ipoteza Guvernului.

Pentru a stabili dacă reclamanta dispunea de un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea trebuie să descopere dacă sentința din 17 februarie 1994 a condus la apariția unei creanțe suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea

Curtea amintește că noțiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, pe baza cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o “speranță legitimă” de a obține beneficierea de un drept de proprietate (

Cu toate acestea, Curtea constată că în cazul în speță sentința de acordare reclamantei a terenurilor nu a fost executată în termene rezonabile, ceea ce este atribuibil în exclusivitate autorităților administrative competente. Reiese că imposibilitatea din partea ei de a obține executarea imediată și completă a acestei sentințe se traduce printr-o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor sale, care ține de prima frază a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr.1.

Dacă este adevărat că în prezent reclamanta a fost pusă în posesia terenurilor la care avea dreptul, Curtea consideră că din cauza întârzierii în executare atribuibilă autorităților, ea a suferit un prejudiciu ce decurge din nebeneficierea de bunul său timp de numeroși ani (

Curtea observă că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerința cauzată de neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârii judiciare pronunțată în speță; era deci arbitrară și implica încălcarea principiului legalității. O asemenea concluzie scutește Curtea de a descoperi dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele de interes general și imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanților (

În consecință, Curtea consideră că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material și moral, suma de 1.000.000 euro (EUR).

Guvernul constată că reclamanta nu calculează separat suma pentru dauna materială și morală. În orice caz, el consideră că suma cerută cu titlu de reparație este excesivă, mai exact, ținând cont de faptul că hotărârile interne definitive au fost executate de autoritățile competente. Între altele, Guvernul amintește că în cauza

Curtea relevă că singura bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în cazul în speță în posesia terenurilor în temeiul unei sentințe definitive din 17 februarie 1994. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamanta nu mai poate invoca un prejudiciu material oarecare în acest capăt de acuzare, în măsura în care a primit titlul de proprietate al terenurilor în cauză (paragraful 15 de mai sus).

Curtea consideră, totuși, că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de întârzierea în executarea sentinței pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de o constatare a încălcării.

În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul de elemente aflata în posesia sa și hotărând echitabil, așa cum o cere articolul 41 al Convenției, Curtea acordă reclamantei 3.200 euro pentru prejudiciul moral.

Reclamanții nu cer cheltuieli și taxe pe motiv că nu au păstrat actele doveditoare.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea și caracterul rezonabil al valorii lor. În consecință, în cazul în speță, Curtea nu acordă nimic cu acest titlu.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă în privința plângerilor reclamantei inspirate din articolele 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 legate de neexecutarea sentinței definitive din 17 februarie 1994 și inadmisibilă pentru restul;

Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției;

Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.