ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7666/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7666/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Maramureș la 28 octombrie 2008 sub nr. 6101/100/2008, petenta D.G.P. a

solicitat restrângerea exercitării la libera circulație în Franța pentru o

perioadă de cel mult trei ani pârâtului C.G.M. cu domiciliul în Municipiul Baia

Mare.

Prin sentința civilă nr. 1191

din 31 octombrie 2008 Tribunalul Maramureș a respins cererea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, s-a

reținut că restrângerea dreptului la libera circulație a persoanelor se poate

dispune numai pentru considerente ce privesc securitatea națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția

sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților

altora.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel petenta aducând critici de nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului

reclamanta arată că pârâtul a fost returnat din Franța în baza Acordului de

readmisie întrucât de România cu această țară, astfel că autoritățile române au

luat act de această măsură, fără a putea să o cenzureze.

Apelanta făcând trimitere la

interpretarea dată de C.E.D.O. dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenție și la faptul că România a negociat o perioadă de tranziție la capitolul

privind libera circulație, a concluzionat că noile state membre în U.E., pot

continua să aplice restricții cetățenilor pe o perioadă de doi ani după

aderare.

Prin Decizia civilă nr. 21/A/2009

din 4 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei

s-a reținut că începând cu data de 1 ianuarie 2007 România a devenit țară

membră U.E. și în virtutea art. 148 din Constituție dobândesc prioritate

normele dreptului comunitar în materia liberei circulație a cetățenilor români

pe teritoriul celorlalte state europene.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Pârâtul a fost îndepărtat de

pe teritoriul Franței la data de 7 octombrie 2008 în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu acest stat, conform Deciziei nr. 08780651

pronunțată de către Prefectul din Yvelines în care se menționează faptul că a

fost reținut de către autoritățile franceze pentru comiterea infracțiunii de

furt din vitrine.

- Potrivit art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispus

pentru motive de ordine publică sau sănătate publică.

- Conform Decretului emis de

autoritățile franceze pârâtul a fost reținut pentru comiterea infracțiunii de

furt din vitrine.

Examinând criticile

formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Criticile formulate în

cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă

judecății se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la

dreptul la libera circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră

dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul

statelor U.E.

Instanțele de judecată sunt

obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii

naționale privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu

legislația (primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de

Justiție a C.E.

Judecătorul național este

obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea

dreptului național cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al

dreptului comunitar și al supremației acestuia.

In ceea ce privește raportul

dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea

principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană

de Justiție de la Luxemburg:

- principiul efectului direct al tratatelor: dispozițiile Tratatului C.E.E.

au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van

Gend en Loos c. Administrație der Belastingen);

-

principiul efectului direct al

directivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de

vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate

și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența

unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții

de drept intern

neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să

definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului

(Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster -

Innenstadt);

-

principiul supremației

dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite,

Tratatul C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie,

integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării

în vigoare a

Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de

drept intern. In fapt, prin

instituirea

unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu

personalitate

juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri

reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor

statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii

restrânse, drepturile lor suverane și au creat

astfel un sistem de drept aplicabil

resortisanților lor și lor însele

(Hotărârea Curții din 15 iulie 1964, Costa c. E.N.E.L.);

-

obligația de a nu aplica

dreptul național contrar dreptului comunitar:

orice

instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să

aplice

dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe

care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice

orice prevedere din

dreptul național care ar

putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară

sau

ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9

martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Curtea

apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia

română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a

unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente:

-

dreptul cetățeanului român de a

circula liber pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului Român de a-și

stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a emigra

într-un alt stat;

-

dreptul cetățeanului român de a

intra pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a

părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.

Dintre

drepturile enumerate mai sus, în cauza de față este relevant doar ultimul, respectiv

dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul

altui stat membru (România devenind membră a U.E. de la 1 ianuarie 2007 rezultă

că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicția la liberă circulație

poate fi teoretic impusă, doar cu privire la  teritoriul statului respectiv.

Împrejurarea

însă că autoritățile statului membru al U.E. au dispus expulzarea pârâtului

cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a

interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.

Se impune

deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine

juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la U.E. la 1

ianuarie 2007.

În ceea ce

privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având

cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară

stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor

români pe teritoriul statelor membre ale U.E. este garantat – art. 25 din

Constituția României, art. 18 din Tratatul C.E.E., art. 4 din Directiva

2004/38/CE.

Cât privește

excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii

interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul

legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este

cetățean al U.E., ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și față de statul

a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.

Art. 18 alin. (1) CE este

direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii U.E.,

inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui

stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul

unui alt stat membru.

Faptul că acest cetățean

român nu a exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația

sa să fie asimilată unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).

Dimpotrivă, prezintă o

legătură directă cu dreptul comunitar.

Dreptul de a circula liber

pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1)

C.E., cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept

fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România,

ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să

părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării

dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de

destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa –C224/02) Singhe C370/90),

Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union,

C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1)

din Directiva 2004/38 prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au

cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Dreptul la liberă circulație

al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, că poate fi supus

limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile

adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și

condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă

din jurisprudența Curții de Justiție a C.E., deși, în general, statele membre

sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică,

în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru

la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul comunitar și în

special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al

liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod

strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat

membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor comunităților

Europene.

Privite astfel, derogările

de la principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru

implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine

publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de

cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În această situație,

împrejurarea că, față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării

de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi

luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita

dreptul la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care

conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății.

În speță dedusă judecății

cererea reclamantului are ca unic temei expulzarea din Franța în baza Deciziei nr.

08780651 pronunțată de către Prefectul din Yvelines în care se menționează

faptul că a fost reținut de către autoritățile franceze pentru comiterea

infracțiunii de furt din vitrine, fără a se face referire la vreo amenințare pe

care acesta ar constitui-o pentru ordine publică.

Această returnare pentru că

s-a emis un decret de expulzare nu poate constitui temei pentru a dispune

limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național, iar conduita pârâtului

nu reprezintă o amenințare reală, presantă și suficient de grave la adresa unui

interes fundamental al societății.

Pentru aceste considerente,

recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul M.A.I. – D.G.P. împotriva Deciziei nr. 21/A

din 4 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

24

septembrie 2009

.