ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7666/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la 28 octombrie 2008 sub nr. 6101/100/2008, petenta D.G.P. a solicitat restrângerea exercitării la libera circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult trei ani pârâtului C.G.M. cu domiciliul în Municipiul Baia Mare. Prin sentința civilă nr. 1191 din 31 octombrie 2008 Tribunalul Maramureș a respins cererea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că restrângerea dreptului la libera circulație a persoanelor se poate dispune numai pentru considerente ce privesc securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petenta aducând critici de nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului reclamanta arată că pârâtul a fost returnat din Franța în baza Acordului de readmisie întrucât de România cu această țară, astfel că autoritățile române au luat act de această măsură, fără a putea să o cenzureze. Apelanta făcând trimitere la interpretarea dată de C.E.D.O. dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție și la faptul că România a negociat o perioadă de tranziție la capitolul privind libera circulație, a concluzionat că noile state membre în U.E., pot continua să aplice restricții cetățenilor pe o perioadă de doi ani după aderare. Prin Decizia civilă nr. 21/A/2009 din 4 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei s-a reținut că începând cu data de 1 ianuarie 2007 România a devenit țară membră U.E. și în virtutea art. 148 din Constituție dobândesc prioritate normele dreptului comunitar în materia liberei circulație a cetățenilor români pe teritoriul celorlalte state europene. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Franței la data de 7 octombrie 2008 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, conform Deciziei nr. 08780651 pronunțată de către Prefectul din Yvelines în care se menționează faptul că a fost reținut de către autoritățile franceze pentru comiterea infracțiunii de furt din vitrine.

- Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispus pentru motive de ordine publică sau sănătate publică. - Conform Decretului emis de autoritățile franceze pârâtul a fost reținut pentru comiterea infracțiunii de furt din vitrine. Examinând criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele: Criticile formulate în cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă judecății se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la dreptul la libera circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor U.E.

Instanțele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislația (primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de Justiție a C.E. Judecătorul național este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului național cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar și al supremației acestuia. In ceea ce privește raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg: - principiul efectului direct al tratatelor: dispozițiile Tratatului C.E.E.

au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administrație der Belastingen); - principiul efectului direct al directivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster - Innenstadt); - principiul supremației dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul C.E.E.

a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de drept intern.

In fapt, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un sistem de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele (Hotărârea Curții din 15 iulie 1964, Costa c. E.N.E.L.); - obligația de a nu aplica dreptul național contrar dreptului comunitar: orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9 martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Curtea apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente: - dreptul cetățeanului român de a circula liber pe teritoriul României; - dreptul cetățeanului Român de a-și stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României; - dreptul cetățeanului român de a emigra într-un alt stat; - dreptul cetățeanului român de a intra pe teritoriul României; - dreptul cetățeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat. Dintre drepturile enumerate mai sus, în cauza de față este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul altui stat membru (România devenind membră a U.E.

de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicția la liberă circulație poate fi teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul statului respectiv. Împrejurarea însă că autoritățile statului membru al U.E. au dispus expulzarea pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său. Se impune deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la U.E. la 1 ianuarie 2007. În ceea ce privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale U.E.

este garantat – art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul C.E.E., art. 4 din Directiva 2004/38/CE. Cât privește excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE. De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al U.E., ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și față de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut. Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii U.E., inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

Faptul că acest cetățean român nu a exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația sa să fie asimilată unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02). Dimpotrivă, prezintă o legătură directă cu dreptul comunitar. Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1) C.E., cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa –C224/02) Singhe C370/90), Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93). De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38 prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru. Dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, că poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a C.E., deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul comunitar și în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor comunităților Europene.

Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În această situație, împrejurarea că, față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

În speță dedusă judecății cererea reclamantului are ca unic temei expulzarea din Franța în baza Deciziei nr. 08780651 pronunțată de către Prefectul din Yvelines în care se menționează faptul că a fost reținut de către autoritățile franceze pentru comiterea infracțiunii de furt din vitrine, fără a se face referire la vreo amenințare pe care acesta ar constitui-o pentru ordine publică. Această returnare pentru că s-a emis un decret de expulzare nu poate constitui temei pentru a dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național, iar conduita pârâtului nu reprezintă o amenințare reală, presantă și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. Pentru aceste considerente, recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.I. – D.G.P. împotriva Deciziei nr. 21/A din 4 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2009 .