ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1675/2009

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 285 din 24 septembrie 2008, Tribunalul Alba a condamnat pe inculpatul R.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 71-64 lit. a), b) și c) C. pen. S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 17 august 2004 la 16 septembrie 2004. În baza art. 118 lit. a) C. pen., s-a dispus confiscarea părților component ale toporului folosit de inculpate la comiterea faptei, respective coada toporului și partea metalică.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ. , a fost obligat inculpatul către partea civilă S.I.A., la plata sumelor de 3000 lei, cu titlu de daune material, 20.000 lei, cu titlu de daune morale și 200 lei lunar, reprezentând despăgubiri civile eșalonate, începând cu 23 august 2003 și până la însănătoșirea părții civile, respective până la încetarea capacității de muncă de 0-20%, care se traduce prin tulburări de manipulație și scăderea forței muscular a membrului superior drept. Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor de spitalizare și a cheltuielilor judiciare, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței. A fost menținut sechestrul asigurător dispus prin rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, din 14 octombrie 2003, asupra bunurilor inculpatului.

În esență, s-au reținut următoarele: La data de 22 august 2003, partea vătămată S.I.A. și tatăl său, S.I. s-au deplasat pe drumul forestier "Râul Mare", cu un autovehicol, condus de martorul R.C. spre zona numită "Chiciura", de unde trebuiau să încarce lemne din pădurea lui L.I., în baza unei înțelegeri anterioare cu acesta din urmă. Fiind observați de inculpatul R.I., care deținea o suprafață de pădure în apropierea pădurii unchiului său, L.I., acesta a bănuit pe partea vătămată că dorește să încarce lemne din pădurea sa, astfel că a plecat împreună cu martorii S.V., B.G. și B.G.N. către locul unde se afla partea vătămată și tatăl său. În acest sens, Ie-a blocat accesul cu autocamionul și a insistat să aștepte organele de poliție și cele silvice pentru a se clarifica situația.

În jurul orelor 24,00, martorul P.C. a reușit să ocolească autocamionul inculpatului și, împreună cu partea vătămată, tatăl acesteia și martorii S.V., B.G. și B.G.N., s-au deplasat spre Cugir. În jurul orelor 1,00, când au ajuns în dreptul Cantonului Silvic, partea vătămată și însoțitorii săi, au observat camionul inculpatului, care le bloca accesul în mijlocul drumului. Inculpatul a ieșit de după autocamion, înarmat cu un topor pe care îl ținea cu ambele mâini deasupra capului, a strigat la partea vătămată și tatăl său, acuzându-i că i-au furat lemnele, după care, încercând să o lovească pe partea vătămată cu toporul îndreptat spre capul acesteia, i-a aplicat o lovitură, care a fost parată de mâna părții vătămate, aceasta suferind leziuni extreme de grave la nivelul membrului superior drept, ce au necesitat pentru vindecare 95-100 zile îngrijiri medicale.

Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, prin decizia penală nr. 146 din 25 noiembrie 2008, admițând apelul declarat de parchet, cu privire la soluționarea laturii penale a cauzei, a desființat sentința penală atacată și, rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 20-174 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul R.I. la pedeapsa principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară de 3 ani și 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen.

cu aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen., a dedus, din pedeapsa aplicată, durata executată prin reținere și arest preventiv de la 17 august 2004 la 16 septembrie 2004. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiași sentințe. Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat admiterea recursului declarat și casarea ambelor hotărâri atacate, în temeiul art. 385 9 pct. 9, pct. 10, pct. 17 și 14 C. proc. pen., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii. Recursul inculpatului nu este fondat. Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de apel a reținut corect fapta și vinovăția inculpatului, i-a dat o încadrare juridică corespunzătoare dispozițiilor legale și a individualizat în mod just pedeapsa aplicată.

În ce privește prima critică formulată de recurentul inculpat, prin apărătorul său, în sensul că motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii, se constată că aceasta nu este întemeiată. Astfel, susținerile apărării, că în cuprinsul considerentelor instanța de apel a reținut că poziția psihică în momentul săvârșirii faptei nu a fost de a ucide, ci de a-și apăra proprietatea, iar la momentul stabilirii pedepsei nu a reținut nici legitima apărare, nici scuza provocării sau eroarea în care se afla inculpatul, precum și numărul și intensitatea loviturilor, sunt, pe de o parte eronat indicate în motivele de recurs, iar, pe de altă parte, neîntemeiate.

Din simpla lecturare a considerentelor deciziei, amplu și temeinic motivată, se constată că referirile instanței la suspiciunea pe care o avea inculpatul că i se fură lemnele de către partea vătămată, se află de fapt în partea din expunere, în care se redă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță, iar nu în analiza probelor și elementelor de fapt pe care Ie-a reținut ca temeiuri de fapt și de drept pentru a pronunța soluția cuprinsă în dispozitiv. Această simplă referire la impresia inculpatului din momentul săvârșirii faptei nu semnifica în mod automat că are înțelesul și relevanța juridică a unor instituții penale ce ar fi putut fi reținute în favoarea inculpatului. De altfel, instanța de apel nici nu a fost învestită, prin motivele de apel ale inculpatului cu astfel de critici, astfel că nu îi revenea obligația să se pronunțe asupra incidenței sau neincidenței acestora în cauză.

Referitor la cea de a doua susținere a apărării, se constată că mențiunea instanței privitor la poziția psihică a inculpatului determinantă pentru încadrarea juridică a faptei, are un caracter general, teoretic, aplicat și interpretat în speță în paragrafele următoare. De altfel, din motivarea incidenței acestui temei de casare, fila 42 din dosarul instanței de recurs, se constată că se critică, de fapt, dispoziția instanței de apel de schimbare a încadrării juridice, iar nu o contrarietate dintre considerente și dispozitivul hotărârii, temei de casare invocat separat de apărare și care va fi avut în vedere în cele ce urmează. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen., constând în refuzul instanțelor de a se pronunțe cu privire la probele administrate și de a încuviința, în cursul judecății, în cele două grade de jurisdicție, audierea unui martor și confruntarea altor martori cu poziții oscilante, se constată că acesta nu constituie un temei de casare, deoarece instanța de apel s-a pronunțat cu privire la toate aceste cereri probatorii și a apreciat corect că nu sunt utile și concludente în soluționarea cauzei. Din examinarea dosarului instanței de apel, rezultă că cererile formulate în probațiune de inculpat, prin apărătorul său, au fost puse în discuția contradictorie a părților și a procurorului, în ședință publică și au fost respinse de către instanță, ca fiind inutile și lipsite de eficiență în soluționarea cauzei.

Nici critica referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., întrucât nu s-ar fi dovedit mobilul tentativei de omor și că inculpatul s-a aflat în eroare la momentul săvârșirii faptei, nu este fondată. Din analiza probelor și actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, iar nu cele ale infracțiunii de vătămare corporal gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., așa cum susține apărarea. Distincția între cele două infracțiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul, scopul, aspecte ce caracterizează latura subiectivă, care, atunci când conduc neîndoielnic la concluzia că autorul a prevăzut și urmărit ori acceptat rezultatul letal, fapta întrunește elementele constitutive ale tentative de omor.

De regulă, așa cum a reținut și instanța de apel, această intenție, care poate fi directă sau indirectă, se desprinde și din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate. În cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, în raport de lovitura aplicată de inculpat, cu un obiect contondent cu lama ascuțită, lama unui topor, apt de a produce moartea, îndreptată direct spre o zonă vitală, capul victimei, intensitatea loviturii aplicată prin mișcare descendentă, în poziție orstostatică, care i-au cauzat părții vătămate leziuni grave, ce i-au pus în primejdie viața și i-au cauzat o incapacitate de muncă de 0-20%, tradusă prin tulburări de manipulație și prin scăderea forței musculare a segmentului membrului superior drept, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.

Așa fiind, încadrarea juridică dată faptei în tentativă la infracțiunea de omor este corectă, neimpunându-se casarea hotărârii în sensul solicitat de recurent. Nici criticile invocate în scris și susținute, în parte, oral, referitoare la omisiunea reținerii legitimei apărări sau a circumstanțelor prevăzute de art. 73 C. pen., nu sunt întemeiate. Din probele administrate în cauză, rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile expres prevăzute de lege pentru reținerea legitimei apărări, nici privitoare la atac, și nici la apărare. Astfel, pentru a da naștere unei apărări legitime, atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiții, prima dintre acestea constând în materialitatea atacului.

Or, în cauză, atacul părții vătămate nu a fost unul material, concretizat în acțiuni fizice sau folosire de instrumente și mijloace în măsură să pericliteze persoana inculpatului sau alte valori sociale ocrotite. în lipsa acestei prime condiții, nu pot fi analizate nici celelalte, fiind exclusă o ripostă legitimă în lipsa unui atac material. Condiția atacului de a fi material a fost prevăzută de legiuitor pentru a-l deosebi de atacul verbal sau scris, care nu dă dreptul unei riposte legitime. Infracțiunea săvârșită pentru respingerea unui atac verbal poate fi comisă în condițiile circumstanței atenuante legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Or, în cauză nici această circumstanță atenuantă nu poate fi reținută, întrucât, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi săvârșit tentativa la omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, ci, dimpotrivă, în cadrul unui conflict în care inculpatul a avut o atitudine agresivă, astfel că nu se impune reținerea circumstanței atenuante legale a provocării. Pe de altă parte, reacția agresivă a inculpatului a avut loc după trecerea unui anumit interval de timp, lovitura fiind aplicată victimei într-o a doua fază a conflictului, când inculpatul a plecat înarmat și a blocat drumul părții vătămate și însoțitorilor acesteia. în raport de această împrejurare, riposta inculpatului nu mai este justificată, întrucât starea de tulburare și surescitare, chiar dacă a existat în prima fază, nu mai era de actualitate.

Drept urmare, instanța de apel a ținut seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora inculpatul a săvârșit fapta și a constatat, în mod corect, că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat. Nici critica referitoare la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului nu este fondată. În raport de gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, reflectat de modul în care inculpatul a conceput și realizat tentativa la omor calificat, precum și de datele ce caracterizează persoana acestuia (atitudine sinceră, fără antecedente penale), rezultă că instanța a individualizat în mod just pedeapsa aplicată, acordând eficiență criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

Sub aspectul laturii civile, se constată că, în mod corect, în raport de prejudiciile aduse părții vătămate, care a rămas cu o scădere a capacității adaptative cu 20%, ceea ce înseamnă o incapacitate de muncă de 0-20%, ce se traduce prin tulburări de manipulație și prin scăderea forței musculare a membrului superior drept și contraindicarea muncilor care presupun activitatea bimanuală în forță, instanțele au dispus obligarea inculpatului la plata despăgubirilor materiale, morale și o prestație periodică, care să repare în mod just suferințele cauzate și imposibilitatea revenirii la activitățile specifice vieții sale anterioare. Pentru aceste considerente și față de lipsa altor temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul inculpatului R.I.

să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.I. împotriva deciziei penale nr. 146 din 25 noiembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2009.