ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5498/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5498/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
asupra recursului
de față, constată:
Prin cererea
înregistrată la 28 mai 2008,
reclamanta
Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului
dreptului la libera circulație în Anglia pentru o perioadă de cel mult 3 ani al
pârâtului M.L., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această
tară, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă
nr. 612/F din 19 iunie 2008, Tribunalul Ialomița, secția civilă,
a respins cererea, reținând, că între normele
de drept intern prevăzute de Legea nr. 248/2005 și cele comunitare, prevăzute
de Directiva nr. 2004/38/CE, există neconcordanțe, acestea din urmă fiind mai
favorabile și suficient de precise pentru a fi aplicate.
Instanța a constatat
că potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se consideră
suficient pentru a se dispune măsura restrângerii dreptului la libera
circulație al unui cetățean ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat cu care
România a semnat un acord de readmisie.
Spre deosebire de
norma de drept internă, dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că
dreptul la libera circulație poate fi restrâns doar pentru motive de ordine,
siguranță sau sănătate publică.
Ca atare, cum pârâtul
a fost returnat doar pentru motiv de ședere nelegală, motiv care nu se
încadrează în cazurile prevăzute de Directivă, instanța a constatat că nu poate
primi cererea dedusă judecății.
Prin
decizia civilă nr. 680 din 23 septembrie 2008, Curtea de Apel București,
secția a
IV-a civilă,
a respins, ca nefondat, apelul declarat de
reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.
Instanța de apel a
reținut că nu poate primi nici argumentul apelantei referitor la suspendarea
aplicabilității Directivei 2004/38/CE în privința lucrătorilor, întrucât
suspendarea Regulamentului CEE nr. 1612/1968 și, indirect, a Directivei
menționate nu operează de drept ci în condițiile prevăzute de alin. (2)-(5) și (7)-(9)
ale anexei VII din Legea nr. 157/2005, anume în măsura în care statul de pe
teritoriul căruia a fost returnat cetățeanul a ales să se prevaleze de dreptul
de a suspenda aplicabilitatea Directivei, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
In motivarea
recursului se susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea
în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o
singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a
returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de
România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus
această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura
cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susține
că, potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate
de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească
obligațiile care le revin, caz în care, sancționarea acestora conform Legii nr.
248/2005 se justifică pentru apărarea ordinii publice, cu mențiunea că, în
speță, măsura se justifica a fi dispusă cu atât mai mult cu cât pârâtul a fost
condamnat pe teritoriul britanic pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt la
o pedeapsă de 2 ani, închisoare.
Totodată, recurentul
enunță dispozițiile art. 4 alin. (2) din paragraful 4 alin. (2) din Protocolul
adițional la CEDO și susține că măsura se justifica a fi dispusă și în scopul
prevenirii unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din statul
britanic precum și pentru asigurarea unei imagini pentru România de natură să
îi confere capacitate de a se integra în raport de normele comunitare.
Analizând
recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele
considerente:
Contrar susținerii
recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a)
din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele
comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de
drept comun intern.
Astfel potrivit legii
interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este
ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de
readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare
restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care
permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații
excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art.2 7
alin. (l) din Directivă].
Potrivit
dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță
publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație
este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se
întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie
o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes
fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în
sine luarea unor asemenea măsuri.
Referitor la
conduita pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, ca
nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface
exigențele dispozițiilor comunitare (cu care vin în conflict dispozițiile art. 38
lit. a din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că ar
fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor
fundamentale ale unei societăți democratice.
Această din
urmă cerință nu se consideră a fi împlinită, în raport de dispozițiile
comunitare menționate, nici justificat de faptul că pârâtul, conform propriei
declarații, ar fi fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt la
o pedeapsă penală pe care a executat-o în data de 11 aprilie 2008.
Ca atare,
instanțele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine
publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul
însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, că nu pot fi reținute
doar pe considerațiuni de prevenție generală, astfel cum a susținut
reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea
măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri,
este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele
pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii
recurate ci a susținut doar că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere
a circumstanțelor de fapt ale speței care, în opinia sa, justificau restrângerea
dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile legale
interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.
În acest
context al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și
art. 53 din Constituție României, invocate de recurent, se consacră dreptul
fundamental al cetățenilor la liberă circulație în țară și străinătate precum
și condițiile în care un astfel de drept poate fi restricționat, care sunt în
concordanță cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității
naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a
libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea
consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav și numai dacă această măsură este necesară într-o societate
democratică și proporțională cu situația care a determinat-o și ea trebuie să
fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței
dreptului sau libertății.
Reținând și că
instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din
aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură
posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără
aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în
vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor
art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Înalta
Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte
împotriva deciziei nr. 680 din 23 septembrie 2008 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 13 mai 2009