ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2471/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2471/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 156 din 16 octombrie 2007,
pronunțată în dosar nr. 1415/42/2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială
și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea
formulată de reclamanta SC A.R. SA în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.
București - D.G.S.C., A.N.V. – D.R.V. Galați și A.N.V.
Pentru a se pronunța astfel,
Curtea de Apel Ploiești a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din art. 7 al
Acordului general pentru tarife și comerț G.A.T.T., valoarea de tranzacție în
cazul condiției de livrare C.I.F. Constanța este prețul achitat în avans pentru
marfa contractată, astfel încât, acest preț trebuia declarat de către
reclamantă la intrarea în vamă și nu un preț calculat în funcție de cantitatea
efectivă de zahăr ce a intrat în țară.
S-a mai reținut că în
funcție de valoarea tranzacției se stabilesc taxele vamale, acesta fiind riscul
cumpărătorului în cazul condiției de livrare C.I.F. Constanța. Acest risc
determină un preț mai scăzut de contractare a mărfii decât în cazul condiției
de livrare D.E.S. Constanța, care permite regularizarea prețului ulterior, în
funcție de marfa ce a intrat efectiv în țară, ceea ce nu exclude și aplicarea art.
2 din H.G. nr. 111/2002.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs reclamanta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și
3041 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă arată
că a înțeles să achite taxele vamale aferente cantității de marfă intrată
efectiv în țară, ținând seama de prevederile art. 64 alin. (1) și art. 52 C.
vamal, precum și de faptul că pierderile cantitative de zahăr brut înregistrate
în cazul importurilor efectuate în perioada 2003 – 2006 nu au depășit în cazul
niciunuia dintre importuri limita maximă admisă de legiuitor prin H.G. nr. 111/2002,
adică 1% din cantitatea contractată.
Instanța de fond nu a ținut
seama de pierderile legale sus menționate și a aplicat art. 1 alin. (1) din art.
7 G.A.T.T., care nu au relevanță în cauză, deoarece nu au existat suspiciuni
privind valoarea în vamă a mărfurilor sau imposibilitatea determinării acesteia
pe baza documentelor existente.
Instanța de fond nu s-a
pronunțat asupra apărării formulate legate de dreptul recurentei de a beneficia
de prevederile art. 2 din H.G. nr. 111/2002, mărginindu-se să se constate existența
dreptului, care, coroborat cu obligația de a declara în vamă valoarea
tranzacției, contrazice soluția de respingere a contestației.
Instanța de fond nu s-a
pronunțat nici asupra apărării legate de faptul că în speță nu este vorba de
recalcularea prețului mărfii, ci de achitarea diferenței de taxă vamală.
Instanța de fond nu a ținut
seama nici de faptul că A.N.A.F. a soluționat contestația prin decizia nr. 19
din 30 ianuarie 2007, sintetizând în mod eronat obiectul judecății.
Intimata - pârâtă D.G.A.O.V.
Galați în nume propriu și pentru intimata - pârâtă A.N.V. a formulat
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata nu contestă că
potrivit art. 64 C. vamal în vigoare la data efectuării operațiunilor de comerț
exterior, pot fi importate doar mărfurile străine care intră efectiv în țară,
dar, potrivit art. 66 alin. (2), drepturile de import se aplică valorii în vamă
a mărfurilor străine care intră efectiv în țară.
Recurenta invocă art. 76 din
H.G. nr. 1114/2001 dar îl interpretează în dezacord cu starea de fapt.
În mod eronat recurenta
susține că a fost pusă „în situația achitării unor taxe vamale pentru o fracție
de marfă care nu a intrat în țară și nu putea fi vămuită” deoarece autoritatea
vamală, la stabilirea drepturilor de import, la momentul vămuirii, a avut în
vedere doar cantitatea de marfă descărcată și prezentată de recurentă.
Diferența de drepturi vamale
rezultă nu din impunerea pe o cantitate de marfă neintrodusă în țară (pierdută
în timpul transportului), ci din diferența dintre prețul efectiv plătit
(anticipat) exportatorului și prețul declarat în vamă, la momentul efectuării
importurilor ca fiind plătit.
La stabilirea diferențelor
de drepturi vamale, organul de control al autorității vamale a ținut seama de
pierderile cantitative declarate potrivit art. 2 din H.G. nr. 111/2002.
Recursul este nefondat.
Prevederile art. 1 alin. (1)
din art. 7 al G.A.T.T. sunt pe deplin aplicabile cauzei, deoarece acestea
stabilesc cum se determină valoarea în vamă a mărfurilor importate. Valoarea în
vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv
plătit sau de plătit.
Art. 64 alin. (1) și art. 52
C. vamal, precum și art. 76 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 trebuie
interpretate în sensul celor conținut de Acordul G.A.T.T., respectiv importatorul
are obligația să declare prețul efectiv plătit/de plătit.
În ipoteza existenței
pierderilor tehnologice se aplică prevederile H.G. nr. 111/2002.
Recurenta - reclamantă nu a
respectat dispozițiile legale, nedeclarând în vamă prețul efectiv plătit.
Recurenta - reclamantă a
declarat un preț pretins a fi al mărfii efectiv sosite, susținând că diferența
o reprezintă pierderile tehnologice, calculate pe baza unei expertize efectuate
prin draft survey.
Conform motivelor de recurs,
această metodă de calcul este o ficțiune, putând fi așadar foarte probabil ca
pierderile declarate să nu fi existat în realitate, ci să fie în fapt pierderi
tehnologice de operare în port, pentru care nu pot fi stabilite drepturi vamale
dacă nu exced limita maximă admisă de legiuitor de 1%.
Mai mult, recurenta afirmă
că nu avea un instrument exact de măsurare care să certifice că pierderile au
existat.
În acest context, obligația
recurentei de a declara prețul efectiv plătit nu a fost îndeplinită.
Raționamentul instanței de
fond nu este greșit, deoarece recurenta ar fi beneficiat de prevederile H.G. nr.
111/2002, după cum rezultă din procesul - verbal de control din 30 august 2006.
De aici rezultă că organul
vamal nu a recalculat drepturile vamale în funcție de marfa neintrodusă în
țară, ci a recalculate aceste drepturi în funcție de prețul efectiv plătit,
scăzând pierderile conform H.G. nr. 111/2002.
În concluzie, nefiind
întrunite motivele de recurs invocate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3)
din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să se
respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de SC A.R. SA Buzău împotriva sentinței civile nr. 156 din 16 octombrie 2007 a
Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 13 iunie 2008.