ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2471/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 156 din 16 octombrie 2007,

pronunțată în dosar nr. 1415/42/2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanta SC A.R. SA în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.

București - D.G.S.C., A.N.V. – D.R.V. Galați și A.N.V.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel Ploiești a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din art. 7 al

Acordului general pentru tarife și comerț G.A.T.T., valoarea de tranzacție în

cazul condiției de livrare C.I.F. Constanța este prețul achitat în avans pentru

marfa contractată, astfel încât, acest preț trebuia declarat de către

reclamantă la intrarea în vamă și nu un preț calculat în funcție de cantitatea

efectivă de zahăr ce a intrat în țară.

S-a mai reținut că în

funcție de valoarea tranzacției se stabilesc taxele vamale, acesta fiind riscul

cumpărătorului în cazul condiției de livrare C.I.F. Constanța. Acest risc

determină un preț mai scăzut de contractare a mărfii decât în cazul condiției

de livrare D.E.S. Constanța, care permite regularizarea prețului ulterior, în

funcție de marfa ce a intrat efectiv în țară, ceea ce nu exclude și aplicarea art.

2 din H.G. nr. 111/2002.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și

3041 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă arată

că a înțeles să achite taxele vamale aferente cantității de marfă intrată

efectiv în țară, ținând seama de prevederile art. 64 alin. (1) și art. 52 C.

vamal, precum și de faptul că pierderile cantitative de zahăr brut înregistrate

în cazul importurilor efectuate în perioada 2003 – 2006 nu au depășit în cazul

niciunuia dintre importuri limita maximă admisă de legiuitor prin H.G. nr. 111/2002,

adică 1% din cantitatea contractată.

Instanța de fond nu a ținut

seama de pierderile legale sus menționate și a aplicat art. 1 alin. (1) din art.

7 G.A.T.T., care nu au relevanță în cauză, deoarece nu au existat suspiciuni

privind valoarea în vamă a mărfurilor sau imposibilitatea determinării acesteia

pe baza documentelor existente.

Instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra apărării formulate legate de dreptul recurentei de a beneficia

de prevederile art. 2 din H.G. nr. 111/2002, mărginindu-se să se constate existența

dreptului, care, coroborat cu obligația de a declara în vamă valoarea

tranzacției, contrazice soluția de respingere a contestației.

Instanța de fond nu s-a

pronunțat nici asupra apărării legate de faptul că în speță nu este vorba de

recalcularea prețului mărfii, ci de achitarea diferenței de taxă vamală.

Instanța de fond nu a ținut

seama nici de faptul că A.N.A.F. a soluționat contestația prin decizia nr. 19

din 30 ianuarie 2007, sintetizând în mod eronat obiectul judecății.

Intimata - pârâtă D.G.A.O.V.

Galați în nume propriu și pentru intimata - pârâtă A.N.V. a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata nu contestă că

potrivit art. 64 C. vamal în vigoare la data efectuării operațiunilor de comerț

exterior, pot fi importate doar mărfurile străine care intră efectiv în țară,

dar, potrivit art. 66 alin. (2), drepturile de import se aplică valorii în vamă

a mărfurilor străine care intră efectiv în țară.

Recurenta invocă art. 76 din

H.G. nr. 1114/2001 dar îl interpretează în dezacord cu starea de fapt.

În mod eronat recurenta

susține că a fost pusă „în situația achitării unor taxe vamale pentru o fracție

de marfă care nu a intrat în țară și nu putea fi vămuită” deoarece autoritatea

vamală, la stabilirea drepturilor de import, la momentul vămuirii, a avut în

vedere doar cantitatea de marfă descărcată și prezentată de recurentă.

Diferența de drepturi vamale

rezultă nu din impunerea pe o cantitate de marfă neintrodusă în țară (pierdută

în timpul transportului), ci din diferența dintre prețul efectiv plătit

(anticipat) exportatorului și prețul declarat în vamă, la momentul efectuării

importurilor ca fiind plătit.

La stabilirea diferențelor

de drepturi vamale, organul de control al autorității vamale a ținut seama de

pierderile cantitative declarate potrivit art. 2 din H.G. nr. 111/2002.

Recursul este nefondat.

Prevederile art. 1 alin. (1)

din art. 7 al G.A.T.T. sunt pe deplin aplicabile cauzei, deoarece acestea

stabilesc cum se determină valoarea în vamă a mărfurilor importate. Valoarea în

vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv

plătit sau de plătit.

Art. 64 alin. (1) și art. 52

C. vamal, precum și art. 76 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 trebuie

interpretate în sensul celor conținut de Acordul G.A.T.T., respectiv importatorul

are obligația să declare prețul efectiv plătit/de plătit.

În ipoteza existenței

pierderilor tehnologice se aplică prevederile H.G. nr. 111/2002.

Recurenta - reclamantă nu a

respectat dispozițiile legale, nedeclarând în vamă prețul efectiv plătit.

Recurenta - reclamantă a

declarat un preț pretins a fi al mărfii efectiv sosite, susținând că diferența

o reprezintă pierderile tehnologice, calculate pe baza unei expertize efectuate

prin draft survey.

Conform motivelor de recurs,

această metodă de calcul este o ficțiune, putând fi așadar foarte probabil ca

pierderile declarate să nu fi existat în realitate, ci să fie în fapt pierderi

tehnologice de operare în port, pentru care nu pot fi stabilite drepturi vamale

dacă nu exced limita maximă admisă de legiuitor de 1%.

Mai mult, recurenta afirmă

că nu avea un instrument exact de măsurare care să certifice că pierderile au

existat.

În acest context, obligația

recurentei de a declara prețul efectiv plătit nu a fost îndeplinită.

Raționamentul instanței de

fond nu este greșit, deoarece recurenta ar fi beneficiat de prevederile H.G. nr.

111/2002, după cum rezultă din procesul - verbal de control din 30 august 2006.

De aici rezultă că organul

vamal nu a recalculat drepturile vamale în funcție de marfa neintrodusă în

țară, ci a recalculate aceste drepturi în funcție de prețul efectiv plătit,

scăzând pierderile conform H.G. nr. 111/2002.

În concluzie, nefiind

întrunite motivele de recurs invocate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să se

respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC A.R. SA Buzău împotriva sentinței civile nr. 156 din 16 octombrie 2007 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2008.