ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2471/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 156 din 16 octombrie 2007, pronunțată în dosar nr. 1415/42/2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A.R. SA în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. București - D.G.S.C., A.N.V. – D.R.V. Galați și A.N.V. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din art. 7 al Acordului general pentru tarife și comerț G.A.T.T., valoarea de tranzacție în cazul condiției de livrare C.I.F. Constanța este prețul achitat în avans pentru marfa contractată, astfel încât, acest preț trebuia declarat de către reclamantă la intrarea în vamă și nu un preț calculat în funcție de cantitatea efectivă de zahăr ce a intrat în țară.

S-a mai reținut că în funcție de valoarea tranzacției se stabilesc taxele vamale, acesta fiind riscul cumpărătorului în cazul condiției de livrare C.I.F. Constanța. Acest risc determină un preț mai scăzut de contractare a mărfii decât în cazul condiției de livrare D.E.S. Constanța, care permite regularizarea prețului ulterior, în funcție de marfa ce a intrat efectiv în țară, ceea ce nu exclude și aplicarea art. 2 din H.G. nr. 111/2002. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ. Recurenta - reclamantă arată că a înțeles să achite taxele vamale aferente cantității de marfă intrată efectiv în țară, ținând seama de prevederile art. 64 alin. (1) și art. 52 C. vamal, precum și de faptul că pierderile cantitative de zahăr brut înregistrate în cazul importurilor efectuate în perioada 2003 – 2006 nu au depășit în cazul niciunuia dintre importuri limita maximă admisă de legiuitor prin H.G.

nr. 111/2002, adică 1% din cantitatea contractată. Instanța de fond nu a ținut seama de pierderile legale sus menționate și a aplicat art. 1 alin. (1) din art. 7 G.A.T.T., care nu au relevanță în cauză, deoarece nu au existat suspiciuni privind valoarea în vamă a mărfurilor sau imposibilitatea determinării acesteia pe baza documentelor existente. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra apărării formulate legate de dreptul recurentei de a beneficia de prevederile art. 2 din H.G. nr. 111/2002, mărginindu-se să se constate existența dreptului, care, coroborat cu obligația de a declara în vamă valoarea tranzacției, contrazice soluția de respingere a contestației. Instanța de fond nu s-a pronunțat nici asupra apărării legate de faptul că în speță nu este vorba de recalcularea prețului mărfii, ci de achitarea diferenței de taxă vamală.

Instanța de fond nu a ținut seama nici de faptul că A.N.A.F. a soluționat contestația prin decizia nr. 19 din 30 ianuarie 2007, sintetizând în mod eronat obiectul judecății. Intimata - pârâtă D.G.A.O.V. Galați în nume propriu și pentru intimata - pârâtă A.N.V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata nu contestă că potrivit art. 64 C. vamal în vigoare la data efectuării operațiunilor de comerț exterior, pot fi importate doar mărfurile străine care intră efectiv în țară, dar, potrivit art. 66 alin. (2), drepturile de import se aplică valorii în vamă a mărfurilor străine care intră efectiv în țară. Recurenta invocă art. 76 din H.G. nr. 1114/2001 dar îl interpretează în dezacord cu starea de fapt.

În mod eronat recurenta susține că a fost pusă „în situația achitării unor taxe vamale pentru o fracție de marfă care nu a intrat în țară și nu putea fi vămuită” deoarece autoritatea vamală, la stabilirea drepturilor de import, la momentul vămuirii, a avut în vedere doar cantitatea de marfă descărcată și prezentată de recurentă. Diferența de drepturi vamale rezultă nu din impunerea pe o cantitate de marfă neintrodusă în țară (pierdută în timpul transportului), ci din diferența dintre prețul efectiv plătit (anticipat) exportatorului și prețul declarat în vamă, la momentul efectuării importurilor ca fiind plătit. La stabilirea diferențelor de drepturi vamale, organul de control al autorității vamale a ținut seama de pierderile cantitative declarate potrivit art. 2 din H.G.

nr. 111/2002. Recursul este nefondat. Prevederile art. 1 alin. (1) din art. 7 al G.A.T.T. sunt pe deplin aplicabile cauzei, deoarece acestea stabilesc cum se determină valoarea în vamă a mărfurilor importate. Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit. Art. 64 alin. (1) și art. 52 C. vamal, precum și art. 76 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 trebuie interpretate în sensul celor conținut de Acordul G.A.T.T., respectiv importatorul are obligația să declare prețul efectiv plătit/de plătit. În ipoteza existenței pierderilor tehnologice se aplică prevederile H.G. nr. 111/2002. Recurenta - reclamantă nu a respectat dispozițiile legale, nedeclarând în vamă prețul efectiv plătit.

Recurenta - reclamantă a declarat un preț pretins a fi al mărfii efectiv sosite, susținând că diferența o reprezintă pierderile tehnologice, calculate pe baza unei expertize efectuate prin draft survey. Conform motivelor de recurs, această metodă de calcul este o ficțiune, putând fi așadar foarte probabil ca pierderile declarate să nu fi existat în realitate, ci să fie în fapt pierderi tehnologice de operare în port, pentru care nu pot fi stabilite drepturi vamale dacă nu exced limita maximă admisă de legiuitor de 1%. Mai mult, recurenta afirmă că nu avea un instrument exact de măsurare care să certifice că pierderile au existat. În acest context, obligația recurentei de a declara prețul efectiv plătit nu a fost îndeplinită.

Raționamentul instanței de fond nu este greșit, deoarece recurenta ar fi beneficiat de prevederile H.G. nr. 111/2002, după cum rezultă din procesul - verbal de control din 30 august 2006. De aici rezultă că organul vamal nu a recalculat drepturile vamale în funcție de marfa neintrodusă în țară, ci a recalculate aceste drepturi în funcție de prețul efectiv plătit, scăzând pierderile conform H.G. nr. 111/2002. În concluzie, nefiind întrunite motivele de recurs invocate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să se respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.R. SA Buzău împotriva sentinței civile nr. 156 din 16 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 iunie 2008.