ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2391/2008

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 52 din 28 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 4492/33/2006, s-a dispus: Condamnarea inculpatei B.A, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 4 ani închisoare. S-a aplicat aceleiași inculpate, pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani. S-a interzis inculpatei B.A., exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a fost computată din pedeapsa principală aplicată, durata reținerii și arestării preventive de la data de 24 august 2006 la zi. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatei. Prin aceeași sentință s-a dispus condamnarea inculpatului B.Ș., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare. S-a aplicat aceluiași inculpat, pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de un an.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a pedepsei principale pe durata unui termen de încercare de 5 ani fixat în condițiile art. 82 C. pen. În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului B.Ș. asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a computat din pedeapsa principală aplicată inculpatului, durata reținerii din data de 4 septembrie 2006. S-a constatat că prin încheierea din data de 2 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de apel Cluj, s-a menținut în cursul judecății, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, luată față de inculpatul B.Ș. În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 255 alin. (5) C. proc. pen., a fost obligată inculpata B.A.

să restituie următoarele sume de bani, ce au format obiectul mitei, după cum urmează: - 350 lire sterline către A.M.; - 400 euro către G.D.; - 300 euro către A.G.; - 700 euro către Ț.V.; - 500 euro către A.I.; - 1000 euro către M.O.; - 500 euro către C.I. S-a constatat că suma de 500 euro reprezentând mita oferită de M.A. a fost recuperată. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut în esență, că inculpata B.A. în calitate de prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Dragomirești, județul Maramureș, în perioada aprilie 2003 – aprilie 2006, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale a pretins și primit diferite sume de bani în valută de la opt persoane, care s-au autodenunțat, pe care le cerceta penal pentru infracțiuni de trecere frauduloasă a frontierei, la regimul circulației pe drumurile publice sau pentru infracțiunea de uz de fals, promițându-le că în schimbul banilor, va dispune netrimiterea în judecată a acestora.

În sarcina inculpatului B.Ș. s-a reținut că în perioada aprilie 2004 – aprilie 2006, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a ajutat-o cu intenție pe inculpata B.A., al cărei soț este, să primească mită de la denunțătorii A.I. și M.A., intermediind preluarea banilor pretinși de inculpată pentru soluționarea favorabilă a dosarelor penale în care denunțătorii erau cercetați. În considerentele sentinței penale instanța de fond, a redat pe larg situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate în cauză, referindu-se punctual la împrejurările în care s-a consumat fiecare act de executare al infracțiunii continuate de luate de mită și respectiv complicitate la această infracțiune, prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și respectiv art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prima instanță a apreciat că situația de fapt reținută a rezultat cu certitudine în urma coroborării probelor administrate în cauză, pe care le-a analizat amănunțit în cuprinsul hotărârii. Cu privire la atitudinea procesuală a inculpaților instanța a constatat că aceștia au negat constant săvârșirea faptelor pentru care au fost acuzați, iar inculpata B.A. în încercarea sa de a se disculpa a exercitat presiuni directe sau indirecte asupra denunțătorilor în scopul modificării declarațiilor acestora în favoarea sa, precum și acțiuni de influențare a martorilor.

Pe de altă parte, inculpatul B.Ș. în apărarea sa a susținut că suma de bani primită de la denunțătorul M.A. ar fi reprezentat contravaloarea cazării acestuia la pensiunea turistică din Vișeul de Sus, apărare însă infirmată de declarațiile denunțătorului coroborate cu înregistrările audio-video efectuate în cauză. Inculpatul B.Ș. a mai susținut în fața primei instanțe că ar fi fost lipsit de discernământ în momentul preluării sumelor de bani de la cei doi denunțători, A.I. și M.A., astfel că instanța a încuviințat efectuarea unei noi expertize psihiatrice care să stabilească dacă inculpatul B.Ș. a avut discernământul păstrat în momentul comiterii faptelor, expertiză ale cărei concluzii au fost avizate de C.S.M.L.

și care a stabilit că inculpatul a păstrat capacitatea psihică de apreciere critică asupra conținutului și consecințelor negative ale faptelor pentru care este judecat. Instanța de fond a constatat că apărările inculpaților nu pot fi primite și le-a înlăturat, motivând în fiecare caz în parte această măsură și a apreciat ca fiind edificatoare în aflarea adevărului declarațiile martorilor denunțători care au avut calitatea de persoane cercetate penal de către inculpata B.A. și care i-au oferit mită acesteia în scopul obținerii unor soluții de netrimitere în judecată, pe care inculpata în calitatea sa de procuror avea a le dispune în cauzele respective, coroborate cu declarațiile celorlalți martori audiați și pe care instanța îi nominalizează făcând referire la aspectele învederate de aceștia.

Au mai fost considerate ca relevante sub aspect probatoriu înregistrările ambientale și interceptările convorbirilor telefonice, dar și datele rezultate din dosarele de urmărire penală instrumentate de inculpata B.A., dosare în care denunțătorii erau cercetați. Cât privește pedepsele pe care le-a aplicat inculpaților instanța a avut în vedere la individualizarea acestora toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., orientându-se, în ceea ce o privește pe inculpata B.A. spre o pedeapsă cu executare în regim de detenție, apreciind că doar în acest mod pedeapsa aplicată inculpatei este aptă să asigure constrângerea acesteia dar și prevenția generală, iar cu privire la inculpatul B.Ș. a apreciat că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi realizat și fără executare, dispunând suspendarea condiționată pe durata unui termen de încercare stabilit potrivit art. 82 C. pen.

Împotriva sentinței penale pronunțată de prima instanță au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Bacău și inculpații B.A. și B.Ș. În recursul său parchetul a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectele: - greșitei obligări a inculpatei B.A. la restituirea sumei de 500 Euro către denunțătorul A.I., pe de o parte pentru că la comiterea faptei a participat și inculpatul B.Ș. iar pe de altă parte pentru că suma de bani nu a fost identificată în prezent în patrimoniul inculpatei; - omisiunii instanței de a aplica inculpatei B.A. pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.; - greșitei individualizări a modului de executare a pedepsei aplicate inculpatului B.Ș.

În dezvoltarea motivelor de recurs ale parchetului s-a susținut că instanța a procedat greșit și cu privire la restituirea sumelor de bani și către ceilalți denunțători, deoarece nici în cazul acestora sumele de bani primite de inculpată nu s-au regăsit în patrimoniul acesteia, astfel că se impunea obligarea la plata unei sume de bani echivalente. În motivele de recurs formulate de inculpații B.A. și B.Ș. aceștia au criticat sentința penală pronunțată de prima instanță pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând în mare parte susținerile invocate și în faza judecării în fond a cauzei. În esență, recurenții inculpați au reproșat primei instanțe că nu s-a pronunțat asupra probelor administrate în apărare, ignorându-le; și că a rezolvat greșit cereri esențiale de natură să le garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului.

Criticile invocate în fața primei instanțe cu privire la încălcarea unor dispoziții procedurale pe parcursul urmăririi penale au fost reluate de către apărarea inculpaților, care a susținut în esență, că o mare parte din probele pe care s-a bazat acuzarea au fost efectuate nelegal astfel că se impune a fi înlăturate, iar pe de altă parte probatoriul administrat în apărarea inculpaților „a demontat fiecare autodenunț în parte”, astfel că în opinia apărării se impune achitarea inculpaților în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Examinând hotărârea atacată, respectiv actele și lucrările de la dosar în raport cu criticile invocate cât și din oficiu, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată, că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Bacău este în parte întemeiat, pentru motivele și în limitele ce urmează a fi arătate, iar recursurile formulate de inculpați sunt nefondate. Cât privește primul motiv de recurs invocat de parchet referitor la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 255 alin. (5) C. pen., este de arătat că într-adevăr prima instanță în mod nelegal a dispus obligarea exclusivă a inculpatei B.A. la restituirea unei sume de 500 Euro către denunțătorul A.I. în condițiile în care s-a dovedit că și inculpatul B.Ș. a participat la săvârșirea faptei în calitate de complice, iar pe de altă parte obligarea inculpatei B.A.

la restituirea către denunțători a sumelor de bani care au constituit obiectul infracțiunii de luare de mită apare de asemenea ca o soluție nelegală în măsura în care sumele respective nu s-au găsit, situație în care instanța trebuia să dispună obligarea inculpatei la plata sumelor în valută sau a contravalorii acestora în lei la momentul efectuării plății. Neprocedând astfel instanța de fond a pronunțat sub aceste aspecte o hotărâre nelegală care urmează a fi casată în parte și a se dispune în consecință. Referitor la celelalte motive de recurs invocate de parchet, respectiv omisiunea aplicării inculpatei B.A. a pedepsei complementare a interzicerii exercițiului dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen.

și greșita individualizare a modului de executare a pedepsei aplicate inculpatului B.Ș., este de observat că potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condamnarea definitivă a uneia dintre aceste persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni atrage eliberarea acestuia din funcția respectivă, iar până la soluționarea definitivă a cauzei magistratul este suspendat din funcție potrivit art. 62 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, astfel încât aplicarea față de inculpata B.A. și a pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., ar fi într-adevăr lipsită de eficacitate juridică. Cu privire la aplicarea față de inculpatul B.Ș.

a dispozițiilor art. 81 C. pen., respectiv suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare constată, că la individualizarea modului de executare a sancțiunii, instanța fondului a avut în vedere criteriile impuse de art. 72 C. pen., cărora le-a acordat eficiența cuvenită, respectiv circumstanțele reale ale comiterii faptelor, contribuția inculpatului, participarea sa la numai două acte materiale, dar și circumstanțele personale ale acestuia, în special starea de sănătate precară dovedită cu actele medicale existente la dosar. Ca urmare, instanța a apreciat în mod justificat că în cazul inculpatului B.Ș. scopul pedepsei astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi realizat și fără executarea acesteia, atrăgându-i-se atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., referitor la revocarea beneficiului suspendării condiționate.

Referitor la recursurile declarate de inculpați, care vizează atât nelegalitatea cât și netemeinicia hotărârii atacate, Înalta Curte constată, că motivele de casare invocate de recurenți nu pot fi primite. Susținerea acestora în sensul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra probelor administrate în apărarea lor, ignorându-le nu este reală. Instanța a analizat toate probele administrate, în ansamblul lor și coroborându-le a stabilit pe baza acestora situația de fapt, formându-și convingerea cu privire la vinovăția inculpaților potrivit principiului liberei aprecieri a probelor consacrat prin dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Cât privește celelalte critici invocate de recurenți se constată, că acestea vizează obținerea nelegală a unor mijloace de probă, aspecte învederate de apărarea inculpaților și cu ocazia judecării cauzei în fond și care au format obiectul preocupării instanței care de altfel s-a pronunțat asupra acestora.

Aprecierea instanței cu privire la valoarea probantă a flagrantului organizat la data de 26 aprilie 2006 este întemeiată. Potrivit art. 467 – art. 470 C. proc. pen., procedura specială de urmărire penală a infracțiunii flagrante începe cu întocmirea procesului-verbal în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârșită și la persoana celui care a comis-o, cercetarea penală fiind simplificată. În acest caz organul de urmărire penală întocmește proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, care, chiar dacă nu cuprinde dispoziția de începere a urmăririi penale, îndeplinește sarcinile acesteia în sensul că organul de urmărire se învestește cu efectuarea urmăririi penale, iar persoana urmărită devine învinuit, aceasta fiind și explicația pentru care legiuitorul a folosit noțiunea de învinuit atunci când s-a referit la consemnarea în procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante a declarației acestei persoane.

Așa fiind, critica recurentului inculpat B.Ș. cu privire la nelegala obținere a acestei probe care implică, în opinia sa, înlăturarea acesteia din ansamblul probator administrat în cauză, nu poate fi primită. Referitor la critica care vizează nelegalitatea interceptărilor și înregistrărilor efectuate în cauză se constată, că dispozițiile art. 91 1 și 91 2 C. proc. pen., au fost respectate, autorizarea interceptărilor audio-video nefiind condiționată de începerea urmăririi penale ci doar de existența unor indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu. Dealtfel, în cauză așa cum a reținut și instanța de fond, ordonanța procurorului din 26 aprilie 2006 dispusă în condițiile art. 91 2 alin. (2) C. proc.

pen., a fost confirmată de către judecător printr-o încheiere motivată, pronunțată la 27 aprilie 2006, după începerea urmăririi penale. Nici critica privind lipsa unei autorizații de înregistrare audio video a convorbirilor ambientale purtate de inculpatul B.Ș. cu M.A. nu poate fi primită, față de împrejurarea că prin ordonanța procurorului din 26 aprilie 2006 confirmată prin încheiere de judecător, s-a autorizat interceptarea și înregistrarea audio-video ambientală a făptuitorului M.A. cu orice persoană astfel încât nu era necesară existența și a unei alte autorizații pentru discuțiile purtate în mediu ambiental de către inculpatul B.Ș. cu denunțătorul respectiv.

În fine, referitor la o ultimă critică formulată de recurenții inculpați care apreciază ca fiind nelegală interceptarea convorbirilor telefonice pentru efectuarea cărora s-a utilizat un telefon mobil care aparținea unui cabinet de avocatură, în condițiile în care împotriva avocatului respectiv, titular al cabinetului, nu s-a început urmărirea penală este de arătat că potrivit dispozițiilor legale menționate (art. 91 1 și următoarele C. proc. pen.) autorizarea interceptărilor se dispune atunci când există indicii temeinice pentru pregătirea sau comiterea unor infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, fără a avea relevanță cine este titularul de drept al postului telefonic respectiv.

Cât privește încălcarea dreptului la respectarea vieții private, prevăzut de art. 8 din C.E.D.O., reclamat de apărătorul recurenților inculpați, este de observat că potrivit alin. (2) al articolului invocat, „nu este admis amestecul unei autorizații publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care este necesară, printre altele, pentru apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale”.

Așa fiind, cum interceptările și înregistrările audio-video sunt mijloace de probă reglementate de dispozițiile legale, care stabilesc strict condițiile și cazurile în care se efectuează precum și procedura de urmat, este evident că nu se poate susține în speță amestecul autorității publice în viața privată în afara prevederilor legale, cu atât mai mult cu cât interceptările respective s-au efectuat în condițiile existenței unor date și indicii temeinice privind pregătirea și săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu. Pe de altă parte, se constată că transcrierile înregistrărilor efectuate nu conțin referiri cu privire la viața privată a apărătorului inculpaților, care reclamă încălcarea dreptului respectiv.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată, că recursurile declarate de inculpați sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare, susținerile și apărările acestora fiind infirmate de probele legal administrate în cauză. Atât situația de fapt cât și vinovăția inculpaților recurenți au fost corect stabilite de prima instanță, iar pedepsele aplicate inculpaților au fost just individualizate în raport cu dispozițiile art. 72 C. pen., respectându-se voința legiuitorului cu privire la scopul pedepsei, potrivit art. 52 C. pen. Ca urmare, Înalta Curte, pentru motivele arătate cu ocazia examinării recursului declarat de parchet, va admite recursul acestuia, va casa în parte hotărârea primei instanțe numai cu privire la măsura obligării inculpatei B.A.

la restituirea sumelor de bani ce au constituit obiectul infracțiunii de luare de mită, dispunând în consecință și va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate, respingând totodată recursurile inculpaților, ca nefondate. Potrivit art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatei B.A. timpul reținerii și arestării preventive la zi. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Bacău împotriva sentinței penale nr. 52 din 28 martie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie. Casează în parte sentința penală atacată și rejudecând: Înlătură măsura obligării inculpatei B.A. de a restitui sumele de bani ce au constituit obiectul infracțiunii de luare de mită după cum urmează: 350 lire sterline către A.M., 400 euro către G.D., 300 euro către A.G., 700 euro către Ț.V., 500 euro către A.I., 1000 euro către M.O., 500 euro către C.I. Obligă pe inculpații B.A. și B.Ș. la câte 250 euro sau contravaloarea acestor sume în lei la momentul efectuării plății către A.I.

Obligă pe inculpata B.A. la plata sumelor de 350 lire sterline către A.M., 400 euro către G.D., 300 euro către A.G., 700 euro către Ț.V., 1000 euro către M.O., 500 euro către C.I. sau contravaloarea acestor sume în lei la momentul efectuării plății. Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.A. și B.Ș. împotriva sentinței penale nr. 52 din 28 martie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei B.A. timpul reținerii și arestării preventive de la 24 august 2006 la 1 iulie 2008. Obligă recurenții intimați inculpați la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 iulie 2008.