ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 982/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 982/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin promisiunea
bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată
sub nr. 2022 din 11 aprilie 2005 de BNPA R.,
promitenta-vânzătoare
SC F. SA Timișoara s-a obligat să înstrăineze către beneficiara SC RBS
& CO SRL Timișoara suprafața de 1000 mp teren cu construcții, ce se
identifică în C.F. nr. 115219 Timișoara sub pozițiile A11, A12, și A13, pentru
prețul total de 430.000 Euro din care a primit în avans 54.868 Euro
(echivalentul a 2 miliarde lei vechi).
Părțile au convenit ca vânzarea să se
perfecteze „după dezmembrarea terenului, după ridicarea sechestrului și
radierea ipotecilor ce grevează imobilului și după primirea diferenței de
375.132 Euro, dar nu mai târziu de 31 decembrie
2005".
Totodată, promitenta-vânzătoare s-a obligat să
notifice cu cel
puțin 30 de zile în avans
de îndeplinirea condițiilor necesare semnării
contractului de vânzare
cumpărare iar în cazul în care va „refuza culpabil încheierea contractului de
vânzare-cumpărare definitiv" sau nu va „respecta termenul de 31 decembrie
2005" se obligă să plătească beneficiarei promisiunii „suma primită cu
titlu de avans la preț plus dobânda de referință a BNR".
Prin cererea
înregistrată la data de 16 martie 2006, reclamanta
SC RBS
& CO SRL Timișoara
a chemat în judecată pe pârâta SC F.
SA Timișoara cerând să se dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de
vânzare-cumpărare și obligarea pârâtei să
îi
restituie avansul în sumă de 200.000 RON (2 miliarde lei vechi), cu
dobânda de
referință a BNR calculată începând cu date de 11 aprilie
2005
și până la momentul plății efective.
Totodată, reclamanta a cerut obligarea pârâtei
la plata unei
despăgubiri în sumă de
400.000 RON (4 miliarde lei vechi).
Reclamanta a arătat că își întemeiază în drept
cererea pe dispozițiile art. 969 și art. 1020-1021 C. civ.
În motivarea cererii, reclamanta a susținut că
pârâta nu a
respectat și executat în mod
culpabil clauzele promisiunii convenite,
motiv pentru care contractul de
vânzare-cumpărare nu s-a încheiat până la termenul stipulat, 31 decembrie 2005.
În consecință, reclamanta a susținut că este îndreptățită,
conform regulilor de drept comun care guvernează materia obligațiilor, să ceară
fie executarea acestei obligații fie, astfel cum a înțeles să solicite prin
acțiunea dedusă judecății, rezoluțiunea
convenției
cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate
în avans
din preț precum și la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat prin
neexecutare.
În dovedirea pretențiilor reclamanta a invocat
nerespectarea de către pârâtă până la termenul convenit a obligației de radiere
a
inscripției ipotecare și a sechestrului
notate în cartea funciară în baza
ordonanței emisă în dosarul penal nr.
P/485/2002 al Inspectoratului Județean de Poliție Timiș cu privire la imobilul
care urma să facă obiectul contractului de vânzare-cumpărare, notări care se
găseau înscrise și la data la data de 13 martie 2006.
Referitor la
daunele interese solicitate, reclamanta a susținut că
a
intenționat să cumpere terenul în scopul derulării unui proiect imobiliar
împreună cu o altă societate care deținea un teren
învecinat, terța societate întocmind mai multe proiecte de execuție și
formulând
numeroase cereri de autorizare etc, activități care au implicat „cheltuieli
materiale și de organizare" care se impun a fi suportate de pârâtă.
Prin concluziile scrise, pârâta a invocat
excepția necompetenței materială a secției civile a tribunalului de a soluționa
cererea, apreciind că această competență
aparține secției comerciale
și a arătat că a restituit reclamantei
avansul din preț cu dobânda
convenită, caz
în care acțiunea dedusă judecății a rămas fără obiect.
Pârâta a
susținut că nu datorează daune interese cât timp nu a
fost
notificată de reclamantă pentru a se prezenta în vederea
perfectării contractului și cât timp depășirea
termenului stipulat a fost
determinată de finalizarea cu întârziere,
însă nu din culpa sa, a procesului judiciar având ca obiect radierea măsurilor
asigurătorii care grevau imobilul, proces în care s-a pronunțat o hotărâre
judecătorească irevocabilă abia în cursul anului 2006.
Prin sentința civilă nr. 1181/PI din 25 mai
2007, Tribunalul Timiș
a admis în parte cererea, a dispus
rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare și a obligat pe pârâtă să
plătească reclamantei o
despăgubire
în sumă de 200.000 RON și 5.080 RON, cheltuieli de judecată, respingând în rest
acțiunea ca fiind rămasă fără obiect.
În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că
pe parcursul judecății pârâta a consemnat la dispoziția reclamantei sumele
încasate cu titlu de avans preț, cu dobânda stipulată în convenție, caz în
care, dat fiind acordul părților, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C.
civ., a apreciat că se impune a desființarea convenției intervenită între
acestea.
Totodată, instanța a reținut că reclamanta este
îndreptățită, conform art. 998 C. civ., și la obținerea unei despăgubiri în
cuantum de 200.000 RON (nu de 400.000 RON astfel cum a solicitat), apreciind că
prin neexecutarea culpabilă a promisiunii de către pârâtă planul său de afaceri
și de dezvoltare a fost afectat, cu mențiunea că reclamanta era implicată
într-o relație de colaborare cu
o terță
societate comercială care avansat cheltuieli pentru demararea
unei
afaceri comune, astfel cum rezultă din dovezile (avize, schițe și adrese)
depuse la dosar, referitoare la activitatea acestei din urmă societăți.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta,
care a susținut că în mod eronat a fost obligată la plata de daune interese
cât timp nu a fost notificată în sensul art. 1079
C. civ. și o astfel de
despăgubire nu a fost convenită de părți, cât
timp nu a fost urmată
procedura de
conciliere prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ., cu mențiunea că nu
are culpă în neexecutarea obligației de radiere a
măsurilor asigurătorii
care grevau imobilul, acest fapt nedepinzând de voința sa ci de finalizarea
unui proces ce se derula pe rolul instanțelor judecătorești.
Pin decizia civilă nr. 21 din 31 ianuarie 2008,
Curtea de Apel Timișoara
a admis apelul și a schimbat în
parte sentința în sensul că a respins în totalitate petitul formulat de
reclamantă referitor la plata de daune, menținând celelalte dispoziții.
Prin aceiași decizie reclamanta a fost
obligată să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 1532,60 lei,
reprezentând contravaloarea taxelor judiciare aferente apelului.
În motivarea deciziei, instanța a reținut că la
momentul încheierii convenției reclamanta avea cunoștință că imobilul era
indisponibilizat prin notarea unei inscripții ipotecare din data de 21
februarie 2003, la cererea IPJ Timișoara precum și de faptul că radierea
acestei notări se putea dispune, conform art. 51 alin. (1) din Legea nr.
7/1996, numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Instanța a constatat că pârâta, după încheierea
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare cu reclamanta a făcut toate
demersurile administrative și judiciare necesare pentru obținerea finalizării
judecății apelului declarat împotriva încheierii de carte funciară din 21
februarie 2003, în scopul degrevării imobilului de
măsurile asigurătorii, judecata fiind
finalizată, din cauze care nu sunt
imputabile pârâtei, prin decizia civilă nr. 2551 din 28 noiembrie 2006
a Curții de
Apel Timișoara, caz în care nu se poate reține
vinovăția sa sub aspectul neexecutării acestei obligații.
Totodată,
instanța de apel a reținut că pe lângă lipsa vinovăției
pârâtei
nu este îndeplinită nici condiția referitoare la existența unui
prejudiciu cert care să se fi creat în
patrimoniul său.
Instanța a
reținut că în cauză nu există dovezi cu privire la felul
colaborării
pe care reclamanta pretinde că ar fi avut-o cu terța societate, SC C. SRL, mai
înainte de încheierea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în litigiu
și, respectiv, cu privire la
pagubele
materiale cauzate patrimoniului său, și nu celui aparținând terței societăți,
prin neexecutarea obligației imputată pârâtei.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 7, 8 și 9
C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susține că
atâta timp cât părțile contractante au stabilit un termen cert până la care pârâta
trebuia să își îndeplinească obligațiile asumate și atâta timp cât
termenul s-a împlinit fără ca pârâta să și le fi
îndeplinit, în mod eronat instanța de apel a reținut că aceasta nu datorează
despăgubiri.
Recurenta afirmă că pârâta putea să prevadă la
momentul încheierii convenției, 11 aprilie 2005, faptul că hotărârea
judecătorească definitivă, pronunțată în data de
9 aprilie 2004 și prin
care se dispusese radierea inscripției ipotecare,
urmează să fie redactată în termen de 15 zile și că poate fi atacată cu recurs,
respectiv, putea să se informeze cu privire la termenele de judecată care se
acordau în instanța de recurs și să aibă în vedere toate aceste aspecte la
stabilirea termenului stipulat pentru executarea promisiunii asumate.
Ca atare, recurenta
apreciază că demersurile administrative și judiciare întreprinse de pârâtă
pentru urgentarea judecății nu erau de
natură să o
exonereze de răspundere, cum greșit a reținut instanța de apel și, pe cale de
consecință, această este în culpă pentru neexecutare și datorează despăgubiri.
Recurenta susține că prejudiciul care i-a
fost creat prin
neexecutarea promisiunii
este unul cert, afirmând că în baza acestei
promisiunii a derulat cu
societatea SC C. SRL, care deținea
teren în
imediata vecinătatea al celui pe care urma să îl cumpere, un proiect pentru
construirea unui ansamblu rezidențial de locuințe, terța
societate
desfășurând lucrări de proiectare și de execuție și în considerarea acestui
teren, caz în care, cum proiectul menționat nu s-a mai derulat din cauza
neexecutării obligației asumată de către pârâtă, este îndreptățită să fie
despăgubită pentru cheltuielile efectuate în scopul mai sus arătat.
Recurenta susține că împrejurarea că nu
a depus la dosar și chitanțe proprii, doveditoare ale cheltuielilor avansate pentru
demararea proiectului mai sus arătat, nu poate
conduce la concluzia
că nu ar fi suferit un
prejudiciu, astfel cum eronat a reținut instanța de
apel.
Analizând
criticile formulate de reclamantă, care se circumscriu
doar
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 1020 C. civ.
„Condiția rezolutorie este
subînțeleasă
totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una
dintre părți nu
îndeplinește angajamentul său".
Potrivit art. 1021 C. civ., într-un
astfel de caz, creditorul are alegerea sau să silească pe debitor să își
execute obligația sau să
ceară desființarea
(rezolutiunea) contractului cu daune interese.
În caz de rezoluțiune judiciară,
instanța are a verifica existența unei fapte ilicite a debitorului (care constă
tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației), existența
vinovăției acestuia (adică, neexecutarea să îi fie imputabilă) și îndeplinirea
cerinței privind punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate,
instanța având posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanțe, un
termen de grație pentru aducerea la îndeplinire a obligației.
În cauza dedusă judecății, prima instanță
nu a mai procedat la efectuarea de verificări cu privire la cauzele și
condițiile rezoluțiunii,
apreciind că se
impune desființarea promisiunii bilaterale de vânzare
cumpărare în
temeiul art. 969 C. civ., adică urmare a acordului ambelor părți, acord care a
fost dedus din împrejurarea că reclamanta a cerut direct în instanță
rezolutiunea promisiunii iar pârâta a consemnat la dispoziția acesteia sumele
de bani încasate
cu titlu de avans din
preț, sume de bani care au fost ridicate de către
reclamantă, soluția
fiind însușită, în lipsă de critici, și de instanța de apel.
Prima instanță a analizat însă, parțial,
îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii cu ocazia judecării cererii în
despăgubire, anume interpretând clauzele convenției încheiate de părți, a
apreciat că pârâta și-a asumat obligația de a radia măsurile asigurătorii care
grevau imobilul ce urma să fie înstrăinat până termenul din data de
31 decembrie 2005 și a concluzionat că fiind
depășit termenul, pârâta
este în culpă cu privire la neexecutarea obligației
asumate, neexecutare prezumată din împrejurarea că aceste măsuri se
găseau notate în registrul de publicitate
imobiliară și ulterior datei de
31 decembrie 2005.
Or, pentru acordarea daunelor interese
compensatorii
instanțele au a analiza
îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1021,
art. 1075 C. civ. și următoarele, adică a acelorași condiții în care se
poate
dispune rezolutiunea judiciară (existența unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăției
acestuia și îndeplinirea cerinței privind
punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate) dar și a
celor specifice obligației de despăgubire, existența unui prejudiciu care să fi
fost cauzat creditorului și existența unei legături de
cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a debitorului.
În cazul în care
prin convenție părțile au prevăzut și un termen
cert
pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de debitor, este de menționat că
împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligația trebuie
executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.
Acest moment este însă în strânsă
legătură cu una din
condițiile impuse pentru
rezoluțiunea contractelor și pentru acordarea
de daune compensatorii,
anume cu punerea în întârziere a debitorului.
Punerea în întârziere, spre deosebire de termen,
marchează
momentul de la care debitorul
refuză să execute iar creditorul este în drept să pretindă daune interese
compensatorii pentru neexecutarea
obligației.
Punerea în întârziere constă într-o
manifestare de voință din
partea
creditorului prin care el pretinde executarea obligației de către
debitor
și ea se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin
executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului
prin care se pretinde executarea obligației, cu excepția cazurilor în care
debitorul este de drept în întârziere (de art. 1079 C. civ.).
Referitor la legătura dintre termenul
suspensiv și punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligație de a da
sau de a face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la
scadență, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge (
dies non
interpellat pro homine
), fiind nevoie de punerea în întârziere în
formele mai sus arătate, cu excepția cazului în
care debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (
dies
interpellat pro
homine
).
Pentru a fi de
drept în întârziere prin simpla ajungere la termen,
în
sensul art. 1079 pct. 2 C. proc. civ., este necesar ca prin
convenția încheiată părțile să fi prevăzut o
clauză în acest sens.
În speța supusă analizei, părțile litigante nu
au stipulat prin
convenția încheiată o
clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul
din 31 decembrie 2005
pârâta debitoare ar fi de drept în întârziere,
caz în care, simpla ajungere la termenul convenit nu era de natură să
îndeplinească cerința referitoare la punerea în
întârziere, reclamanta
creditoare având obligația de a pune pârâta în
întârziere pentru obținerea de daune interese.
Reclamanta nu a făcut însă o asemenea
dovadă, pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin
care să i se fi pretins executarea și aceasta să fi refuzat.
Cerința analizată nu poate fi
considerată îndeplinită nici prin formularea cererii dedusă judecății în
prezenta cauză cât timp reclamanta nu a înțeles să solicite mai întâi
executarea obligației ci doar rezoluțiunea convenției.
Ca atare, apărarea invocată de pârâta
debitoare în fața
instanțelor de fond, în
sensul că nu datorează daune interese întrucât
nu a fost notificată de
reclamantă pentru a-și îndeplini obligația, era fondată și se impunea a fi
reținută cu prioritate.
Referitor la
neexecutarea obligației de radiere a sarcinilor care
grevau
imobilul pentru care părțile conveniseră să încheie un
contract de vânzare cumpărare până la data de 31 decembrie 2005,
înalta
Curte constată și că instanța de apel a reținut în mod just că pârâta nu este
în culpă și că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu îi este
imputabilă.
Astfel, este de observat că părțile au încheiat
la data de 11 aprilie 2005, de comun acord, o convenție sinalagmatica prin care
și-au asumat obligații de a face cu privire la un imobil pentru care erau
notate măsuri asigurătorii la cererea IJP Timiș, măsuri a căror radiere putea
fi dispusă nu de către pârâtă ci de către serviciul de
carte funciară, la cererea acesteia, sau, în caz de litigiu, în baza
unei
hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă.
Părțile contractante nu puteau prevedea la data
încheierii convenției că judecata recursului declarat de IJP Timiș împotriva
deciziei definitive nr. 626 din 9 aprilie 2004 a
Curții de Apel Timișoara
(prin care se dispusese desființarea încheierii
de carte funciare prin
care se notase
măsurile asigurătorii), recurs înregistrat, ca urmare a
unor modificări
legislative referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, la
data de 9 iunie 2004 pe rolul Curții
Supreme
de Justiție și care primise termen pentru judecată, dată fiind
supraaglomerarea
activității acestei instanțe, la data de 2 martie 2005, se va finaliza cu mare
întârziere, anume la data de 28 noiembrie 2006, prin decizia nr. 2551
pronunțată, ca urmare a unei alte modificări legislative referitoare la
competența materială a
instanțelor
judecătorești, de către Curtea de Apel Timișoara.
Sub acest aspect este de menționat și faptul că
pârâta a făcut,
astfel cum a reținut și
instanța de apel, demersurile necesare pentru
urgentarea finalizării
judecății, demersuri rămase însă fără rezultat.
Așa fiind, pentru considerentele de fapt
și de drept arătate, care, în parte, le completează pe cele reținute de
instanța de apel și care fac inutilă analizarea și a criticilor privind
îndeplinirea condiției referitoare la prejudiciu, Înalta Curte urmează a consta
că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
Pentru a
hotărî astfel, Înalta Curte a reținut și că prin cererea de
recurs reclamanta nu a dezvoltat critici care să se circumscrie
motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 (hotărârea nu cuprinde motivele
pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura
pricinii) sau pct. 8 (când instanța,
interpretând
greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori
înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), invocate doar formal, motive care,
de altminteri, nici nu sunt incidente în raport cu considerente hotărârii
recurate.
Referitor la cererea formulată de intimată
privind obligarea
recurentei la plata
cheltuielilor de judecată, în raport de soluția dată și
de prevederile
art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte are a
analiza
și dispune doar cu privire la cheltuielile de judecată avansate
de părți
în fața acestei instanțe.
Potrivit lucrărilor dosarului, Înalta
Curte constată că pentru judecata în recurs intimata a făcut dovada certă a
plății cheltuielilor
de deplasare în sumă
de 600 lei, c/valoare bilet avion.
Referitor la
cheltuielile reprezentând contravaloarea onorariului
de
avocat se observă că intimata a depus un extras de cont pentru o sumă totală de
44.000 lei, susținând că ar fi datorate atât pentru judecata în fața
instanțelor de fond cât și pentru judecata în recurs, fără însă ca suma să fie
defalcată pentru fiecare dintre
instanțele
menționate, deci fără a se putea stabili care este cheltuiala
cu acest
titlu aferentă recursului.
În consecință, în lipsa unei atare dovezi, Înalta
Curte constată că nu poate acorda și această cheltuială intimatei, părțile
urmând a se desocoti cu privire la sumele datorate cu acest titlu pe cale
separată.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta
SC RBS & CO SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 21 din 31 ianuarie 2008 a
Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Admite în parte cererea privind plata
cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC F. SA Timișoara și, în
consecință:
Obligă pe
recurenta SC RBS & CO SRL să plătească intimatei
suma
de 600 lei, cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.