ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2670/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 30 din 11 aprilie 2006 pronunțată în dosar nr. 1592/COM/2006, Tribunalul Timiș a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, a admis acțiunea precizată a reclamantului G.N. împotriva pârâtelor SC O.L. SRL și SC S. SA, a constatat nulitatea absolută a hotărârii A.G.E.A. nr. 3 din 1 aprilie 2004 a SC S. SA și a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1020 din 16 aprilie 2004 de Biroul Notarului Public M.M.M. cu privire la imobilele înscrise sub BI în C.F. Seleuș, dispunând rectificarea în C.F. Seleuș prin reînscrierea dreptului de proprietate al SC S. SA Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, pârâtele SC O.L.

S.R.L. și SC S. SA, solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 225 din 11 decembrie 2006 a respins apelurile, ca nefondate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond este corectă, reclamantul având interes legitim în promovarea acțiunii, prin vânzarea frauduloasă fiindu-i afectate drepturile în calitatea sa de creditor pentru acțiunile deținute la societate.

Pe fond, hotărârea A.G.E.A., atacată în termen față de dispozițiile art. (3) din Legea nr. 31/1990 Republicată ce a stat la baza încheierii actului juridic contestat este nelegală deoarece pe lângă considerentele reținute de instanța de fond legate de încălcarea normelor privind publicitatea convocării adunării și a dispozițiilor art. 202 din Legea nr. 31/1990 republicată, se constată, în privința consimțământului prin raportare la art. 143 din aceeași lege, că hotărârea aparține Asociației Salariaților S. SA și nu SC S. SA; nu există mandat valabil acordat administratorului, toate aceste aspecte fiind cunoscute de cumpărător, ceea ce atrage asupra contractului de vânzare - cumpărare încheiat sancțiunea impusă de art. 948 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele pârâte, în termenul legal, dar SC S. SA Timișoara nu a timbrat corespunzător calea de atac cu suma de 19,5 lei taxă judiciară de timbru, așa cum i s-a pus în vedere nefăcând decât dovada achitării sumei de 0,15 lei timbru judiciar. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, recursul acestei societăți va fi anulat ca insuficient timbrat, sancțiune ce face imposibilă analizarea pe fond a motivelor cuprinse în cererea de recurs. Referitor la recursul SC O.L. SRL Oradea, se constată că acesta a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. Din perspectiva acestor motive de recurs a arătat că instanța de apel a reținut printre cauzele de nevalabilitate ale hotărârii A.G.E.A.

și faptul că hotărârea nu a fost semnată de domnul V.G., în calitate de administrator al societății, ci de președinte al Asociației Salariaților SC S. SA, deși acest motiv de nelegalitate a hotărârii A.G.E.A. nu a fost invocat decât în apel, deci s-a acordat ceea nu s-a cerut. Sub acest aspect, a arătat că Hotărârea A.G.E.A. din 1 aprilie 2004 aparține, în realitate, acționarilor societății așa cum rezultă din procesul verbal al adunării. Cât privește excepția tardivității cererii de anulare a hotărârii A.G.E.A. recurenta a arătat că instanța a respins greșit această excepție motivele reținute de instanța de apel referitoare la vicierea consimțământului vizând nulitatea relativă și nu nulitatea absolută.

Cât privește restul motivelor de nelegalitate a hotărârii A.G.E.A. invocate de reclamant prin cererea introductivă, neanalizate efectiv de instanța de apel, a arătat că rezultă din probe că s-au respectat dispozițiile art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, Republicată acestea având, de altfel, caracter facultativ și nu imperativ, hotărârea a fost luată cu votul acționarului majoritar care a dat și mandat directorului general, fără a exista vreo limitare legală din punctul de vedere al atribuțiunilor, din expertiza depusă la dosar rezultând că valoarea bunului vândut reprezintă doar 37 % și nu peste 50 % din valoarea activelor societății, încât nu s-a încălcat nici art. 143 din aceeași lege.

Cât privește nerespectarea art. 202 din Legea nr. 31/1990, Republicată, acesta nu are incidență în cauză, împrejurarea că s-au vândut bunuri ce fac parte din capitalul social, nefiind sancționată de lege cu nulitatea actului, suma încasată reprezentând valoarea de înlocuire a capitalului în natură, fără a mai fi necesară modificarea capitalului social încât, cererea de chemare în judecată este nejustificată sub toate aspectele și trebuia respinsă, prezumția de bună credință în încheierea contractului de vânzare - cumpărare nefiind răsturnată. Recursul este nefondat. Privitor la critica, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că este nefondat deoarece instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond referitor la primul capăt de cerere prin care s-a solicitat desființarea hotărârii A.G.E.A.

din 1 aprilie 2004, atât pe baza argumentelor juridice pe care și-a fundamentat instanța de fond hotărârea și pe care și le-a însușit cu raportare la motivele de nulitate invocate prin cererea introductivă cât și pe baza unor argumente proprii suplimentare legate tot de lipsa consimțământului încât nu se poate reține nelegalitatea hotărârii și încălcarea caracterului devolutiv al apelului, atât timp cât instanța de apel a soluționat cererea de apel în limitele investirii instanței de fond. Totodată, confirmându-se soluția privind netemeinicia excepției invocate privind tardivitatea și nelegalitatea hotărârii A.G.E.A.

din 1 aprilie 2004 a SC S. SA, pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, republicată și reținându-se în privința recursului SC S. SA – emitenta hotărârii A.G.E.A., sancțiunea anulării acestuia ca insuficient timbrat, nu se pot analiza în recursul de față aspectele de nelegalitate a hotărârii instanței de apel în privința primului petit ce vizează atacarea hotărârii A.G.E.A., SC O.L. SRL neavând calitate procesuală activă decât în privința atacării soluției dată celui de al doilea petit ce are ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare – cumpărare, în care este parte. Prin urmare, criticile întemeiate pe motivul de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., nu pot fi reținute, fiind legate de interpretarea juridică greșită din punctul de vedere al părții, dată de instanță hotărârii A.G.E.A., soluția sub acest aspect intrând în puterea lucrului judecat pentru considerentele deja arătate dar nici cele legate de nelegalitatea hotărârii, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea greșită, în cauză, a dispozițiilor art. 117, 143 și 202 din Legea nr. 31/1990, republicată și reținute ca temei pentru desființarea hotărârii A.G.E.A. Instanța urmează a analiza însă criticile legate de aplicarea textelor de lege evocate din Legea nr. 31/1990, republicată cu incidență asupra aspectelor legate de nevalabilitatea contractului de vânzare – cumpărare, desființat și ce constituie, de asemenea, o critică în recurs.

Or, hotărârea A.G.E.A. fiind desființată și actul subsecvent are aceeași soartă. Astfel, într-adevăr, dacă greșit s-a reținut și încălcarea art. 143 din Legea nr. 31/1990 Republicată, atât timp cât interpretarea corectă a textului este în sensul că în calcul se ia valoarea contabilă a bunului vândut raportat la valoarea contabilă a activelor societății, și nu cea de piață (care nu depășește 50 %), tot era obligatorie aprobarea A.G.E.A. pentru înstrăinarea bunului, deoarece acesta face parte din capitalul social, iar vânzarea, în această situație, implica aprobarea modificării actelor constitutive ale societății în privința componenței capitalului (valoare și structură), situație în care lipsește consimțământul.

Excepția de la regula enunțată mai sus a cumpărătorului de bună credință operează numai în situația anulării titlului de proprietate al transmițătorului, ceea ce nu este cazul în cauză. De asemenea, prezumția bunei credințe prevăzută în art. 1889 alin. (2) C. civ., nu subzistă în cazul în care terțul achizitor a cunoscut sau cu diligențe minime ar fi putut să cunoască nevalabilitatea actului, iar aspectele care țin de aprecierea probelor în legătură cu aceasta nu pot face obiectul analizei în recurs. Așa fiind, recursul formulat este neîntemeiat și în baza art. 312 alin. (1) (2) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat. Văzând și art. 274 C. proc. civ.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC O.L. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 225 din 11 decembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondat. Anulează recursul declarat de pârâta SC S. SA Timișoara împotriva aceleiași decizii, ca insuficient timbrat. Admite în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul – reclamant. Obligă recurenta – pârâtă SC O.L. SRL Oradea să plătească intimatului – reclamant G.N. suma de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.