ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2303/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2303/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra contestației în

anulare, de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 141

din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a

respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva deciziei

penale nr. 129/ A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția penală

și pentru cauze cu minori.

A fost obligat recurentul

inculpat la plata sumei de 450 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din

oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, Înalta

Curte a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 180

din 18 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost

condamnat inculpatul S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de vânzare de droguri

de risc fără drept, la pedeapsa de:

- 8 (opt) ani închisoare și

interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și

c) C. pen., potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen.

În baza art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat

inculpatul S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de vânzare de droguri de mare

risc fără drept, la pedeapsa de:

- 10 (zece) ani închisoare

și interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

și c) C. pen., potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea, aceea

de:

- 10 (zece) ani închisoare

și interzicerea, pe timp de 3 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) și c) C. pen., potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a

interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

și c) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 350 C. proc.

pen., a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a

dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 27 ianuarie 2007

la zi.

În baza art. 17 alin. (2)

din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea în favoarea statului a sumei de 360

lei, de la inculpat.

A constatat că drogurile

vândute au fost consumate în procesul constatării tehnico-științifice de către

L.A.P.D.P. din cadrul B.C.C.O. Cluj Napoca.

În baza art. 191 alin. (1) C.

proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut în fapt că, la data de 10 ianuarie 2006, printr-un proces

verbal, organele de poliție judiciară din cadrul S.C.C.O. Satu Mare s-au

sesizat din oficiu, în urma informațiilor culese, cu privire la săvârșirea

infracțiunii de trafic de droguri de către S.I.

În cauză a fost autorizată

folosirea unui colaborator cu nume de cod M., iar Tribunalul Satu Mare a

autorizat interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice ale

învinuitului S.I., dar și a discuțiilor pe care urma să le poarte acesta în

mediu ambiental cu colaboratorul.

A reținut instanță că, la 11

ianuarie 2006, existând potrivit art. 21 și 22 din Legea nr. 143/2000

autorizația nr. 009/2006 a D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Oradea, privind

folosirea colaboratorului, precum și autorizația emisă de procuror pentru

cumpărarea de droguri, colaboratorul cu nume de cod M. a cumpărat de la S.I. cantitatea

de 0,52 grame cannabis contra sumei de 70 lei.

Ulterior, la 14 ianuarie

2006, în baza autorizărilor, colaboratorul cu nume de cod M. a mai efectuat o

cumpărare de droguri de la inculpat, respectiv de 0,5 grame cannabis, tot

contra unei sume de 70 lei.

La data de 22 ianuarie 2006,

în baza aceleiași autorizații privind folosirea colaboratorului, precum și a

autorizației din 20 ianuarie 2006 emisă de procurorul de caz, colaboratorul M. a

efectuat o a treia cumpărare de droguri de la inculpat, respectiv 0,4 grame cannabis,

pentru care a plătit 70 lei, iar la 27 ianuarie 2006 a mai cumpărat de la

același inculpat trei comprimate în formă de inimioară, prezentate de

inculpatul S.I. ca fiind droguri cunoscute sub numele de „extasy”, pentru care

colaboratorul a plătit suma de 150 lei.

Analizele de laborator

efectuate de fiecare dată asupra substanțelor cumpărate de colaborator de la

inculpat au confirmat că materia vegetală respectivă era cannabis, droguri de

risc care se regăsesc în Tabelul III anexă la Legea nr. 143/2000, iar

comprimatele în formă de inimioară conțineau MDMA, drog de mare risc, regăsit

în Tabelul nr. I anexă la Legea nr. 143/2000.

În temeiul autorizației nr. 6/S/2006

emisă de Tribunalul Satu Mare, discuția dintre colaboratorul cu nume de cod M. și

inculpatul S.I. a fost înregistrată, rezultând astfel probe care au confirmat

activitatea de comercializare a drogurilor de mare risc, MDMA, sub formă de

comprimate.

Din raportul întocmit de

ofițerul de legătură cu colaboratorul, după efectuarea cumpărării a rezultat că

inculpatul i-a prezentat acestuia din urmă o pungă de mici dimensiuni conținând

aproximativ 20 de comprimate MDMA, în formă de inimioară, explicându-i că

acestea sunt superioare calitativ comprimatelor care purtau logoul E.

Instanța de fond a constatat

că probele rezultate în urma cumpărărilor de droguri autorizate de către

organele de cercetare penală se coroborează cu cele rezultate în urma

exploatării autorizațiilor de interceptare și înregistrare a convorbirilor

telefonice ale inculpatului emise de instanță.

Prima instanță, prin

coroborarea probelor administrate atât în faza de urmărire penală, constând în

autorizațiile de vânzare, rapoartele întocmite de ofițerul de legătură,

constatările tehnico-științifice, transcrierile convorbirilor telefonice și a

discuțiilor purtate în mediu ambiental, cât și cu ocazia cercetării

judecătorești a reținut fără dubiu vinovăția inculpatului în comiterea faptelor

reținute în sarcina sa prin actul de inculpare și a dispus condamnarea

inculpatului la pedeapsa închisorii pentru fiecare dintre cele două fapte,

apreciind că pedepsele de 8 ani închisoare și respectiv de 10 ani închisoare

aplicate sunt îndestulătoare.

Condamnându-l pe inculpat,

la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., instanța de fond a argumentat

în sensul că orientarea spre astfel de pedepse este justificată în cauza de

față, de gradul de pericol social al acestui gen de infracțiuni și de împrejurarea

că astfel de fapte au devenit un fenomen amplu cu repercusiuni grave asupra

tinerei generații.

A fost avută în vedere și

atitudinea procesuală a inculpatului, care deși avea interdicție de a părăsi

localitatea Satu Mare nu a înțeles să se conformeze, încercând să părăsească

țara.

Împotriva sentinței

pronunțată de prima instanță a declarat apel inculpatul S.I., care a criticat

hotărârea, în principal, sub aspectul greșitei sale condamnări, susținând, în

esență, că nu există probe din care să rezulte vinovăția sa, respectiv nu

există procesele-verbale de constatare a flagrantului sau de percheziție prin

care să se constate că ar fi fost găsite droguri asupra inculpatului sau la

domiciliul său, declarații de martori și nicio expertiză dactiloscopică care să

stabilească că drogurile predate colaboratorului M. ar fi provenit de la

inculpat.

A susținut inculpatul

apelant că hotărârea de condamnare s-a bazat doar pe interpretarea unor

convorbiri telefonice (discuții scoase din context și a căror legalitate ridică

serioase semne de întrebare) și pe rapoartele ofițerului de caz, care nu se

regăsesc printre mijloacele de probă, prevăzute de art. 64 alin. (1) C. proc.

pen.

Inculpatul apelant a

solicitat casarea sentinței pronunțate de prima instanță și în principal achitarea

sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

iar în subsidiar aplicarea dispozițiilor art. 81 sau art. 86

1

C.

pen.

Curtea de Apel Oradea, prin

decizia penală nr. 129 din 27 noiembrie 2007, a admis apelul declarat de

inculpat, a casat în parte sentința pronunțată de prima instanță și, reținând

în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (2) C.

pen., pentru ambele infracțiuni, a redus pedepsele aplicate de la 8 ani

închisoare la 2 ani închisoare și respectiv de la 10 ani închisoare la 5 ani

închisoare, limitând conținutul pedepselor complementare și accesorii la

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

În baza art. 33 lit. a), art.

34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., a contopit pedepsele în pedeapsa cea

mai grea, pe care a sporit-o cu 6 luni, urmând ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea de 5 ani și 6 luni închisoare și interzicerea pe timp de

3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Conform art. 88 C. pen., s-a

dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive a inculpatului și s-au

menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Instanța de apel, examinând

sentința apelată, a apreciat că prima instanță a reținut o stare de fapt bazată

pe probe suficiente, concludente și just interpretate și că în raport de

această stare de fapt, în mod corect s-a reținut vinovăția inculpatului în

săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Cât privește critica

invocată de inculpat, referitoare la caracterul nelegal al mijloacelor de probă

obținute de procurori la urmărirea penală sau în faza actelor premergătoare,

instanța de apel a constatat că aprecierea caracterului legal sau ilegal al

probelor este atributul instanței și că în cauză sunt aplicabile reglementări

speciale care derogă uneori de la instituția investigatorilor sub acoperire,

astfel cum este prevăzut în Codul de procedură penală.

Făcând trimitere la

dispozițiile Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și

funcționarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T. și coroborând aceste

dispoziții cu cele ale Codului de procedură penală, instanța a concluzionat că

actele încheiate de investigatorii sub acoperire și colaboratorii acestora

constituie mijloace de probă, iar prevederile art. 224

3

C. proc.

pen., fac referire la date și informații obținute de la investigatorul sub

acoperire.

Instanța a avut în vedere și

dispozițiile Legii nr. 143/2000 care prevăd că actele încheiate de polițiști și

colaboratorii acestora pot constitui mijloace de probă.

S-a concluzionat în sensul

că deși nu sunt dintre cele prevăzute de art. 64 C. proc. pen., mijloacele de

probă vizate de critica inculpatului apelant constituie mijloace de probă

atipice, ce pot fi întocmite de categoriile de persoane la care se referă

legile speciale invocate.

Pentru aceste considerente

instanța de apel a apreciat că rapoartele întocmite în cauză de ofițerul de caz

pot fi considerate mijloace de probă, iar cercetarea penală efectuată nu a

exces cadrului legal al administrării probelor, avându-se în vedere Ordonanțele

prin care s-a autorizat folosirea în dosar a colaboratorului cu nume de cod M.

Referitor la convorbirile

interceptate și înregistrate s-a reținut că acestea sunt redate integral

într-un proces verbal, potrivit art. 91

3

C. proc. pen., care

constituie un mijloc de probă cu privire la faptele și împrejurările constatate

cu ocazia interceptării.

În cauză procesele verbale

datează din 9 ianuarie 2007, ulterior începerii urmăririi penale,

înregistrările convorbirilor fiind audiate nemijlocit de către instanțe,

inculpatul necontestând înregistrările, recunoscându-și vocea, cu precizarea că

nu-și amintește dacă a purtat discuțiile respective și nici contextul în care

ar fi avut loc.

Instanța de apel a făcut o

analiză amănunțită a conținutului înregistrărilor efectuate și a aspectelor

rezultate, reținând și concluziile rapoartelor de constatare științifică,

potrivit cărora „verdeața” și „inimioarele” predate de inculpat colaboratorului

M. erau cannabis și respectiv comprimate care conțineau MDMA, substanță care se

regăsește în tabelul anexă nr. 1 din Legea nr. 143/2000, fiind drog de mare

risc.

Coroborând toate aceste

probe la care s-a referit, instanța de apel a concluzionat că în cauză rezultă

fără dubiu vinovăția inculpatului.

În ce privește pedeapsa

aplicată, instanța de apel, având în vedere circumstanțele personale ale

inculpatului, precum și cantitatea redusă de droguri traficată de acesta, a

apreciat că în cauză se justifică reținerea în favoarea inculpatului a

circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., reducând

pedepsele aplicate inculpatului sub minimul prevăzut de textul incriminator.

Împotriva deciziei

pronunțată de instanța de apel a declarat recurs inculpatul care a criticat

hotărârile pronunțate pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând, în

esență, criticile invocate în apel referitoare la greșita sa condamnare, în

lipsa unor probe certe de vinovăție; nelegalitatea unor mijloace de probă și a

solicitat în principal achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar reindividualizarea pedepsei în

sensul reducerii acesteia și aplicarea dispozițiilor referitoare la suspendarea

executării acesteia.

Recursul declarat de

inculpat a fost considerat neîntemeiat.

Examinând hotărârea atacată,

respectiv actele și lucrările de la dosar în raport cu criticile invocate cât

și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte a constatat că instanțele, în mod corect au reținut situația

de fapt și vinovăția inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în

judecată, pe baza probelor legal administrate.

Critica inculpatului

referitoare la nelegalitatea unor mijloace de probă nu a putut fi primită în

condițiile în care reglementările speciale aplicabile în speță și care derogă

de la dispozițiile generale ale Codului de procedură penală au fost respectate.

Astfel, dispozițiile art. 17

din Legea nr. 508/2008 prevăd posibilitatea folosirii în anumite condiții

(aplicabile în speță) a investigatorilor sub acoperire, a colaboratorilor sau

informatorilor poliției judiciare în vederea strângerii datelor privind existența

infracțiunii și identificarea persoanelor presupuse a fi comis o infracțiune,

actele încheiate de aceștia constituind, potrivit legii, mijloace de probă.

Pe de altă parte în Legea nr.

143/2000, în art. 22 alin. (2) se prevede că actele încheiate de polițiști și

colaboratorii lor pot constitui mijloc de probă, indiferent de momentul

procesual al administrării acestora.

În ce privește susținerea

inculpatului în sensul că în cauză nu există dovezi certe ale vinovăției sale

s-a constatat că apărările acestuia au fost infirmate de probele administrate.

Astfel, autorizațiile de

vânzare, rapoartele întocmite de polițistul și colaboratorul acestuia se

coroborează cu înregistrările convorbirilor telefonice redate integral într-un

proces verbal, dar și cu rapoartele de constatare științifică care au confirmat

faptul că drogurile achiziționate de la inculpat de către colaboratorul cu nume

de cod M. fac parte din categoria drogurilor de risc și de mare risc care se

regăsesc în Tabelele I și II anexă la Legea nr. 143/2000, făcând dovada deplină

a vinovăției inculpatului.

Așa fiind, cererea de

achitare formulată de inculpat a fost considerată nefondată, în cauză probele

legal administrate dovedind implicarea inculpatului în activitatea de trafic de

droguri.

Nici cererea subsidiară

formulată de inculpatul recurent privind reindividualizarea pedepsei aplicate

nu a putut fi primită, în condițiile în care instanța de apel a dat deja dovadă

de clemență, reținând în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante cărora

le-a acordat eficiența cuvenită, reducând pedeapsa sub minimul prevăzut de

lege.

La individualizarea

sancțiunii au fost avute în vedere toate criteriile impuse de dispozițiile art.

72 C. pen., astfel ca pedeapsa aplicată să satisfacă scopul prevăzut de

legiuitor în art. 52 C. pen., astfel că o nouă reindividualizare nu se impune

sub aspectul cuantumului pedepsei, dar nici al modalității de executare,

dispozițiile art. 81 C. pen., sau art. 86

1

C. pen., nefiind

aplicabile în cauză.

Împotriva acestei decizii,

la data de 29 ianuarie 2009, condamnatul prin apărător ales, avocat R.A.C., a

formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. c) C.

proc. pen., învederând instanței faptul că probele parchetului sunt simple

indicii, iar sesizarea din oficiu s-a făcut fără respectarea tuturor

condițiilor prevăzute de lege, considerând că punerea în mișcare a acțiunii

penale s-a făcut cu încălcarea legii, fiind aplicabile în acest sens

dispozițiile art. 10 lit. f) C. proc. pen.

Examinând contestația în

anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte

constată că aceasta este inadmisibilă în principiu, urmând a fi respinsă.

Potrivit dispozițiilor art. 386

C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii,

b) când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

)

,

cu privire

la care existau probe la dosar;

d) când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.

385

14

alin. (1

1

)

ori art. 385

16

alin.

(1

1

).

Motivele invocate de

contestatorul condamnat în cerere referitoare la faptul că probele parchetului

sunt simple indicii, iar sesizarea din oficiu s-a făcut fără respectarea

tuturor condițiilor prevăzute de lege, considerând că punerea în mișcare a

acțiunii penale s-a făcut cu încălcarea legii, fiind aplicabile în acest sens

dispozițiile art. 10 lit. f) C. proc. pen., nu se încadrează în niciunul din

cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen., cele indicate

de contestatorul condamnat, respectiv lit. c, referindu-se exclusiv la nepronunțarea

instanței de recurs asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

)

,

cu

privire la care existau probe la dosar; ori, din actele și lucrările dosarului

a rezultat că instanța de recurs cu prilejul dezbaterilor, a analizat și aceste

critici, astfel că această susținere este eronată;

Ca atare, văzând

dispozițiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va

respinge contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat S.I. împotriva

deciziei penale nr. 141 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în dosarul nr. 227/83/2007și îl va obliga pe

contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat S.I. împotriva

deciziei penale nr. 141 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 227/83/2007.

Obligă contestatorul

condamnat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 iunie 2009.