ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2303/2009

Asupra contestației în anulare, de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 141 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva deciziei penale nr. 129/ A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 450 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 180 din 18 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de vânzare de droguri de risc fără drept, la pedeapsa de: - 8 (opt) ani închisoare și interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen. În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de vânzare de droguri de mare risc fără drept, la pedeapsa de: - 10 (zece) ani închisoare și interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de: - 10 (zece) ani închisoare și interzicerea, pe timp de 3 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen. În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe durata executării pedepsei. În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 27 ianuarie 2007 la zi. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea în favoarea statului a sumei de 360 lei, de la inculpat.

A constatat că drogurile vândute au fost consumate în procesul constatării tehnico-științifice de către L.A.P.D.P. din cadrul B.C.C.O. Cluj Napoca. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut în fapt că, la data de 10 ianuarie 2006, printr-un proces verbal, organele de poliție judiciară din cadrul S.C.C.O. Satu Mare s-au sesizat din oficiu, în urma informațiilor culese, cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de către S.I. În cauză a fost autorizată folosirea unui colaborator cu nume de cod M., iar Tribunalul Satu Mare a autorizat interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice ale învinuitului S.I., dar și a discuțiilor pe care urma să le poarte acesta în mediu ambiental cu colaboratorul.

A reținut instanță că, la 11 ianuarie 2006, existând potrivit art. 21 și 22 din Legea nr. 143/2000 autorizația nr. 009/2006 a D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Oradea, privind folosirea colaboratorului, precum și autorizația emisă de procuror pentru cumpărarea de droguri, colaboratorul cu nume de cod M. a cumpărat de la S.I. cantitatea de 0,52 grame cannabis contra sumei de 70 lei. Ulterior, la 14 ianuarie 2006, în baza autorizărilor, colaboratorul cu nume de cod M. a mai efectuat o cumpărare de droguri de la inculpat, respectiv de 0,5 grame cannabis, tot contra unei sume de 70 lei.

La data de 22 ianuarie 2006, în baza aceleiași autorizații privind folosirea colaboratorului, precum și a autorizației din 20 ianuarie 2006 emisă de procurorul de caz, colaboratorul M. a efectuat o a treia cumpărare de droguri de la inculpat, respectiv 0,4 grame cannabis, pentru care a plătit 70 lei, iar la 27 ianuarie 2006 a mai cumpărat de la același inculpat trei comprimate în formă de inimioară, prezentate de inculpatul S.I. ca fiind droguri cunoscute sub numele de „extasy”, pentru care colaboratorul a plătit suma de 150 lei. Analizele de laborator efectuate de fiecare dată asupra substanțelor cumpărate de colaborator de la inculpat au confirmat că materia vegetală respectivă era cannabis, droguri de risc care se regăsesc în Tabelul III anexă la Legea nr. 143/2000, iar comprimatele în formă de inimioară conțineau MDMA, drog de mare risc, regăsit în Tabelul nr. I anexă la Legea nr. 143/2000.

În temeiul autorizației nr. 6/S/2006 emisă de Tribunalul Satu Mare, discuția dintre colaboratorul cu nume de cod M. și inculpatul S.I. a fost înregistrată, rezultând astfel probe care au confirmat activitatea de comercializare a drogurilor de mare risc, MDMA, sub formă de comprimate. Din raportul întocmit de ofițerul de legătură cu colaboratorul, după efectuarea cumpărării a rezultat că inculpatul i-a prezentat acestuia din urmă o pungă de mici dimensiuni conținând aproximativ 20 de comprimate MDMA, în formă de inimioară, explicându-i că acestea sunt superioare calitativ comprimatelor care purtau logoul E. Instanța de fond a constatat că probele rezultate în urma cumpărărilor de droguri autorizate de către organele de cercetare penală se coroborează cu cele rezultate în urma exploatării autorizațiilor de interceptare și înregistrare a convorbirilor telefonice ale inculpatului emise de instanță.

Prima instanță, prin coroborarea probelor administrate atât în faza de urmărire penală, constând în autorizațiile de vânzare, rapoartele întocmite de ofițerul de legătură, constatările tehnico-științifice, transcrierile convorbirilor telefonice și a discuțiilor purtate în mediu ambiental, cât și cu ocazia cercetării judecătorești a reținut fără dubiu vinovăția inculpatului în comiterea faptelor reținute în sarcina sa prin actul de inculpare și a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii pentru fiecare dintre cele două fapte, apreciind că pedepsele de 8 ani închisoare și respectiv de 10 ani închisoare aplicate sunt îndestulătoare.

Condamnându-l pe inculpat, la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., instanța de fond a argumentat în sensul că orientarea spre astfel de pedepse este justificată în cauza de față, de gradul de pericol social al acestui gen de infracțiuni și de împrejurarea că astfel de fapte au devenit un fenomen amplu cu repercusiuni grave asupra tinerei generații. A fost avută în vedere și atitudinea procesuală a inculpatului, care deși avea interdicție de a părăsi localitatea Satu Mare nu a înțeles să se conformeze, încercând să părăsească țara.

Împotriva sentinței pronunțată de prima instanță a declarat apel inculpatul S.I., care a criticat hotărârea, în principal, sub aspectul greșitei sale condamnări, susținând, în esență, că nu există probe din care să rezulte vinovăția sa, respectiv nu există procesele-verbale de constatare a flagrantului sau de percheziție prin care să se constate că ar fi fost găsite droguri asupra inculpatului sau la domiciliul său, declarații de martori și nicio expertiză dactiloscopică care să stabilească că drogurile predate colaboratorului M. ar fi provenit de la inculpat. A susținut inculpatul apelant că hotărârea de condamnare s-a bazat doar pe interpretarea unor convorbiri telefonice (discuții scoase din context și a căror legalitate ridică serioase semne de întrebare) și pe rapoartele ofițerului de caz, care nu se regăsesc printre mijloacele de probă, prevăzute de art. 64 alin. (1) C. proc.

pen. Inculpatul apelant a solicitat casarea sentinței pronunțate de prima instanță și în principal achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea dispozițiilor art. 81 sau art. 86 1 C. pen. Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 129 din 27 noiembrie 2007, a admis apelul declarat de inculpat, a casat în parte sentința pronunțată de prima instanță și, reținând în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., pentru ambele infracțiuni, a redus pedepsele aplicate de la 8 ani închisoare la 2 ani închisoare și respectiv de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare, limitând conținutul pedepselor complementare și accesorii la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., a contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea, pe care a sporit-o cu 6 luni, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani și 6 luni închisoare și interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive a inculpatului și s-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Instanța de apel, examinând sentința apelată, a apreciat că prima instanță a reținut o stare de fapt bazată pe probe suficiente, concludente și just interpretate și că în raport de această stare de fapt, în mod corect s-a reținut vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Cât privește critica invocată de inculpat, referitoare la caracterul nelegal al mijloacelor de probă obținute de procurori la urmărirea penală sau în faza actelor premergătoare, instanța de apel a constatat că aprecierea caracterului legal sau ilegal al probelor este atributul instanței și că în cauză sunt aplicabile reglementări speciale care derogă uneori de la instituția investigatorilor sub acoperire, astfel cum este prevăzut în Codul de procedură penală. Făcând trimitere la dispozițiile Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T. și coroborând aceste dispoziții cu cele ale Codului de procedură penală, instanța a concluzionat că actele încheiate de investigatorii sub acoperire și colaboratorii acestora constituie mijloace de probă, iar prevederile art. 224 3 C. proc.

pen., fac referire la date și informații obținute de la investigatorul sub acoperire. Instanța a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 143/2000 care prevăd că actele încheiate de polițiști și colaboratorii acestora pot constitui mijloace de probă. S-a concluzionat în sensul că deși nu sunt dintre cele prevăzute de art. 64 C. proc. pen., mijloacele de probă vizate de critica inculpatului apelant constituie mijloace de probă atipice, ce pot fi întocmite de categoriile de persoane la care se referă legile speciale invocate.

Pentru aceste considerente instanța de apel a apreciat că rapoartele întocmite în cauză de ofițerul de caz pot fi considerate mijloace de probă, iar cercetarea penală efectuată nu a exces cadrului legal al administrării probelor, avându-se în vedere Ordonanțele prin care s-a autorizat folosirea în dosar a colaboratorului cu nume de cod M. Referitor la convorbirile interceptate și înregistrate s-a reținut că acestea sunt redate integral într-un proces verbal, potrivit art. 91 3 C. proc. pen., care constituie un mijloc de probă cu privire la faptele și împrejurările constatate cu ocazia interceptării. În cauză procesele verbale datează din 9 ianuarie 2007, ulterior începerii urmăririi penale, înregistrările convorbirilor fiind audiate nemijlocit de către instanțe, inculpatul necontestând înregistrările, recunoscându-și vocea, cu precizarea că nu-și amintește dacă a purtat discuțiile respective și nici contextul în care ar fi avut loc.

Instanța de apel a făcut o analiză amănunțită a conținutului înregistrărilor efectuate și a aspectelor rezultate, reținând și concluziile rapoartelor de constatare științifică, potrivit cărora „verdeața” și „inimioarele” predate de inculpat colaboratorului M. erau cannabis și respectiv comprimate care conțineau MDMA, substanță care se regăsește în tabelul anexă nr. 1 din Legea nr. 143/2000, fiind drog de mare risc. Coroborând toate aceste probe la care s-a referit, instanța de apel a concluzionat că în cauză rezultă fără dubiu vinovăția inculpatului. În ce privește pedeapsa aplicată, instanța de apel, având în vedere circumstanțele personale ale inculpatului, precum și cantitatea redusă de droguri traficată de acesta, a apreciat că în cauză se justifică reținerea în favoarea inculpatului a circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., reducând pedepsele aplicate inculpatului sub minimul prevăzut de textul incriminator.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs inculpatul care a criticat hotărârile pronunțate pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând, în esență, criticile invocate în apel referitoare la greșita sa condamnare, în lipsa unor probe certe de vinovăție; nelegalitatea unor mijloace de probă și a solicitat în principal achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii acesteia și aplicarea dispozițiilor referitoare la suspendarea executării acesteia. Recursul declarat de inculpat a fost considerat neîntemeiat. Examinând hotărârea atacată, respectiv actele și lucrările de la dosar în raport cu criticile invocate cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte a constatat că instanțele, în mod corect au reținut situația de fapt și vinovăția inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, pe baza probelor legal administrate. Critica inculpatului referitoare la nelegalitatea unor mijloace de probă nu a putut fi primită în condițiile în care reglementările speciale aplicabile în speță și care derogă de la dispozițiile generale ale Codului de procedură penală au fost respectate. Astfel, dispozițiile art. 17 din Legea nr. 508/2008 prevăd posibilitatea folosirii în anumite condiții (aplicabile în speță) a investigatorilor sub acoperire, a colaboratorilor sau informatorilor poliției judiciare în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea persoanelor presupuse a fi comis o infracțiune, actele încheiate de aceștia constituind, potrivit legii, mijloace de probă.

Pe de altă parte în Legea nr. 143/2000, în art. 22 alin. (2) se prevede că actele încheiate de polițiști și colaboratorii lor pot constitui mijloc de probă, indiferent de momentul procesual al administrării acestora. În ce privește susținerea inculpatului în sensul că în cauză nu există dovezi certe ale vinovăției sale s-a constatat că apărările acestuia au fost infirmate de probele administrate. Astfel, autorizațiile de vânzare, rapoartele întocmite de polițistul și colaboratorul acestuia se coroborează cu înregistrările convorbirilor telefonice redate integral într-un proces verbal, dar și cu rapoartele de constatare științifică care au confirmat faptul că drogurile achiziționate de la inculpat de către colaboratorul cu nume de cod M. fac parte din categoria drogurilor de risc și de mare risc care se regăsesc în Tabelele I și II anexă la Legea nr. 143/2000, făcând dovada deplină a vinovăției inculpatului.

Așa fiind, cererea de achitare formulată de inculpat a fost considerată nefondată, în cauză probele legal administrate dovedind implicarea inculpatului în activitatea de trafic de droguri. Nici cererea subsidiară formulată de inculpatul recurent privind reindividualizarea pedepsei aplicate nu a putut fi primită, în condițiile în care instanța de apel a dat deja dovadă de clemență, reținând în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante cărora le-a acordat eficiența cuvenită, reducând pedeapsa sub minimul prevăzut de lege. La individualizarea sancțiunii au fost avute în vedere toate criteriile impuse de dispozițiile art. 72 C. pen., astfel ca pedeapsa aplicată să satisfacă scopul prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen., astfel că o nouă reindividualizare nu se impune sub aspectul cuantumului pedepsei, dar nici al modalității de executare, dispozițiile art. 81 C. pen., sau art. 86 1 C. pen., nefiind aplicabile în cauză.

Împotriva acestei decizii, la data de 29 ianuarie 2009, condamnatul prin apărător ales, avocat R.A.C., a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., învederând instanței faptul că probele parchetului sunt simple indicii, iar sesizarea din oficiu s-a făcut fără respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, considerând că punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut cu încălcarea legii, fiind aplicabile în acest sens dispozițiile art. 10 lit. f) C. proc. pen. Examinând contestația în anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă în principiu, urmând a fi respinsă. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii, b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ) , cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1 1 ). Motivele invocate de contestatorul condamnat în cerere referitoare la faptul că probele parchetului sunt simple indicii, iar sesizarea din oficiu s-a făcut fără respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, considerând că punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut cu încălcarea legii, fiind aplicabile în acest sens dispozițiile art. 10 lit. f) C. proc.

pen., nu se încadrează în niciunul din cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen., cele indicate de contestatorul condamnat, respectiv lit. c, referindu-se exclusiv la nepronunțarea instanței de recurs asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ) , cu privire la care existau probe la dosar; ori, din actele și lucrările dosarului a rezultat că instanța de recurs cu prilejul dezbaterilor, a analizat și aceste critici, astfel că această susținere este eronată; Ca atare, văzând dispozițiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat S.I.

împotriva deciziei penale nr. 141 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 227/83/2007și îl va obliga pe contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat S.I. împotriva deciziei penale nr. 141 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 227/83/2007. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 iunie 2009.