ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1673/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1773 din 24 iunie 2008

pronunțată în dosar nr. 7309/118/2007 al Tribunalului Constanța, secția comercială,

s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta C.J.P. Constanța

împotriva pârâtei UNCM U.C.E.C.O.M. București având ca obiect, constatarea

nulității parțiale a deciziei nr. 284/1992 emisă de pârâtă, iar în subsidiar

rezoluțiunea acestei decizii pentru neplata prețului și repunerea părților în

situația anterioară prin restituirea sediului administrativ și a dispensarului

situat în Constanța.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat să se

constate nulitatea absolută parțială a deciziei nr. 284/1992 emisă de UNCM

U.C.E.C.O.M. prin care s-a transferat cu plată de la C.A.S.P. a CM C.A.S.C.O.M.,

la Administrația Centrală a UNCM U.C.E.C.O.M., obiectivele prevăzute în anexă

în valoare de 1.028.465.309 lei, cu motivarea că în temeiul art. 174 alin. (4)

din Legea nr. 19/2000 are obligația și dreptul de a revendica bunurile care au

aparținut asigurărilor sociale precum și elementele de patrimoniu care se va

dovedi ulterior că s-au aflat în proprietatea sistemelor de asigurări integrate

în sistemul asigurărilor de stat.

Susținerea reclamantei în

sensul că decizia menționată – prin care s-a realizat transferul de proprietate

al bunurilor din litigiu – s-a adoptat cunoscându-se iminenta apariție a Legii nr.

34/1993 și în frauda textului legal care prevedea preluarea patrimoniului

sistemului de asigurări cooperatist de către cel public – a fost înlăturată de

tribunal în considerarea faptului că respectarea principiului

neretroactivității legii impune verificarea legalității actului contestat prin

prisma dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii lui, ori, decizia nr. 284/1992

este evident anterioară Legii nr. 34/1993, motiv pentru care motivul de

nulitate nu poate fi examinat prin raportare la acest act normativ.

De asemenea, în lipsa unei

conduite culpabile a pârâtei, se constată că nu există motive pentru a se

dispune rezoluțiunea deciziei menționate care a reglementat modalitatea de

plată a obiectivelor ce au făcut obiectul protocolului de predare - primire a

elementelor de patrimoniu prevăzute la pct. I și II. Aceste obligații de plată

au fost respectate, astfel încât decizia nr. 284/1992 constituie un veritabil

titlu de proprietate pentru pârâtă, situație în care reclamanta nu mai poate

pretinde un drept de proprietate asupra imobilului din litigiu în raport de

dispozițiile Legii nr. 34/1993 și respectiv ale Legii nr. 19/2000, cu atât mai

mult cu cât acest transfer de proprietate a fost recunoscut și prin protocolul

încheiat între M.M.P.S. și C.A.S.C.O.M.

Apelul formulat de

reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 206 din 3 decembrie 2008

a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, cu motivarea că Tribunalul aplicând corect principiul

neretroactivității legii a apreciat că decizia nr. 284/1992 nu poate fi

considerată ca lovită de nulitate prin raportare la dispozițiile unui act

normativ apărut ulterior, respectiv Legea nr. 34/1993.

De asemenea, dat fiind

faptul că această decizie reprezintă și un contract de vânzare - cumpărare în

sensul art. 969 C. civ., iar pârâta și-a respectat obligația achitării prețului

astfel cum a fost eșalonat, până la data de 31 decembrie 2007, instanța de apel

a respins ca nefondată și critica referitoare la neplata sumei integrale

datorată de pârâtă cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii a

formulat recurs reclamanta C.J.P. Constanța criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

recurenta invocă faptul că potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (4) din Legea nr.

19/2000 C.N.P.A.S. și casele teritoriale de pensii au obligația și dreptul de a

revendica bunurile imobile care au aparținut asigurărilor sociale și care au

fost trecute în proprietatea statului sau altor persoane juridice, temei de

drept în considerarea căruia a promovat cererea de chemare în judecată și care

a fost greșit soluționată, prin respingerea ei, în condițiile în care pentru

spațiul din litigiu – respectiv sediul său administrativ și dispensarul nu a

operat un transfer al dreptului de proprietate în favoarea intimatei care, de

altfel, nu a achitat în întregime prețul datorat. Sub acest aspect,

nejustificat au fost luate în considerare ordine de plată emise anterior

convenției de eșalonare din data de 21 mai 1993.

Din oficiu, în temeiul art. 306

alin. (2) C. proc. civ. și în considerarea prevederilor art. 174 alin. (4) din

Legea nr. 19/2000 Curtea a pus în discuția părților natura litigiului și pe

cale de consecință excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale în

soluționarea cauzei.

Prin urmare, analizând

recursul formulat din această perspectivă, Curtea, va reține în temeiul art. 137

alin. (1) C. proc. civ. că excepția este întemeiată, deoarece litigiul a fost

generat de acțiunea promovată de reclamantă în baza dispozițiilor art. 174 alin.

(4) din Legea nr. 19/2000 potrivit căruia „C.N.P.A.S. și casele teritoriale au

obligația și dreptul să revendice bunurile imobile care au aparținut

asigurărilor sociale, cele construite sau achiziționate din fonduri alocate de

la bugetul asigurărilor sociale de stat și care au fost trecute în proprietatea

statului sau altor persoane juridice”.

În aplicarea acestei

dispoziții legale, reclamanta a solicitat revendicarea imobilului din litigiu,

respectiv sediu administrativ și dispensar, apreciind că acesta a aparținut

asigurărilor sociale, iar pârâta prin actul invocat drept titlu de proprietate

a încălcat dispozițiile legale care reglementau situația juridică a

patrimoniului aparținând sistemului de asigurări sociale.

În consecință, raportat la

obiectul litigiului – precum și legislația specifică invocată – Legea nr. 34/1993

privind integrarea sistemului de asigurări sociale ale cooperației

meșteșugărești în sistemul asigurărilor sociale de stat și Legea nr. 19/2000,

Curtea constată că nu suntem în prezența unor acte sau fapte de comerț ci a

unui drept de natură civilă, astfel încât se aplică dispozițiile procedurale

care reglementează competența materială în dreptul comun.

Din această perspectivă,

rezultă că analizarea criticilor de fond este inutilă și lipsită de interes

juridic însă, în rejudecare vor fi avute în vedere conform art. 315 alin. (3) C.

proc. civ. toate motivele și apărările formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a instanțelor comerciale.

Admite recursul declarat de

reclamanta C.J.P. Constanța.

Casează decizia nr. 206 COM

din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, și sentința

nr. 1773 COM din 24 iunie 2008 a Tribunalului Constanța, secția comercială, și

trimite cauza spre rejudecare în primă instanță Tribunalului Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 mai 2009.