CASE OF KRONE VERLAGS GMBH & CO KG v. AUSTRIA (No. 4)

Societatea reclamantă, o societate de răspundere limitată cu sediul social din Viena, este proprietarul ziarului Neue Kronenzeitung. În ediția sa din 9 mai 1997, societatea reclamantă a publicat un articol de o pagină despre presupusul hartuire și viol al doi câștigători ai concursurilor de frumusețe, dna O și dna S, în timpul unei misiuni de reprezentare din Monte Carlo. Articolul intitulat “Este vina voastra fetelor...” si subtitulat “Raped and harceled in Monte Carlo: Doi câștigători de frumusețe aduc acuzații grele” a început cu citarea dnei R, fiica fostului manager al agenției de relații publice austriaca care organizează aceste concursuri și moderator de astfel de evenimente, spunând că „prințul nu poate viola, el este foarte bolnav. Noi [Ms R și tatăl ei] mai degrabă credem că fetele sunt doar laudă și acum încearcă să facă cât mai mulți bani posibil din acest incident nefericit.” Articolul a indicat că dna R a fost fiica „Miss-maker R din Linz” și a remarcat că acesta a fost „primul comentariu oficial” asupra scandalului de mai sus. Apoi a menționat că două persoane au fost arestate după suspiciune de procurare, au descris detaliile presupusului incident și au citat dintr-un memorandum al dnei O și al avocatului dnei S. Acest memorandum se referă la declarația făcută de un bodyguard al prințului care se presupune că a spus: „Este propria voastră vină fetelor...” Articolul a încheiat cu alte declarații făcute de dna R susținând, printre altele, că agenția de relații publice a tatălui ei nu a aranjat misiunea de reprezentare în cauză. 10. Dna R a făcut declarații în cadrul unui interviu telefonic când a fost contactată de un jurnalist al societății candidate. 11. În acest context, dna O și dna S au deschis acuzații private pentru difamare împotriva dnei R. 12. La 3 octombrie 2000, Curtea Penală Regională de la Viena (Landesgericht für Strafsachen), după ce a auzit procurorii privati, dna R, societatea reclamantă și un număr de martori, a condamnat dna R de difamare într-un mediu tipărit în conformitate cu secțiunea 111 § 2 din Codul Penal (Strafgesetzbuch) din cauza declarației „Prințul nu poate viola, el este foarte bolnav. Noi [Ms R și tatăl ei] mai degrabă credem că fetele sunt doar laudă și acum încearcă să facă cât mai mulți bani posibil din acest incident nefericit.”, a impus o amendă de aproximativ 1000 EUR pentru ea și i-a ordonat să plătească costurile procedurii. Acesta a remarcat că infracțiunea era o infracțiune media (Medieninhaltsdelikt), care nu putea fi comisă decât prin publicarea în ziarul societății reclamante, și a găsit societatea reclamantă în comun și mai multe responsabilități (Solidarhaftung) pentru amendă și costurile în conformitate cu art. 35 din Legea media (Mediengesetz). 13. Prin motivul său de nulitate împotriva acestei hotărâri, societatea reclamantă s-a plâns în legătură cu răspunderea sa comună și mai multe în temeiul articolului 35 din Legea media. În special, a susținut că instanța ar fi trebuit să interpreteze această dispoziție în conformitate cu art. 10 din Convenție, care a prescris obligația comună și mai multe numai pentru nerespectarea diligencei jurnalistice. Articolul în cauză a fost scris într-o manieră obiectivă, raportând în parte versiunile contradictorii ale incidentului din Monte Carlo, și a citat corect declarația dnei R fără a lua partide. 14. La 2 aprilie 2001, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht), permițând în parte apelul dnei R, a suspendat amendă pentru o perioadă de trei ani de probă. Pentru restul, aceasta a respins motivul societății reclamante și a confirmat hotărârea Curții Regionale. Acesta a susținut că răspunderea editorului în temeiul articolului 35 din Legea media a fost legată de o infracțiune media, care ar putea fi comisă nu numai de un angajat al unei companii media, ci și de o terță persoană. Comisia unei astfel de infracțiuni a intrat în sfera de risc a unui editor care a imprimat o declarație difamatorie în ziarul său. Responsabilitatea sa ulterioară a fost bazată pe considerații de cauzalitate și nu a implicat nici o constatare a vinovăției. Curtea a constatat că alegerea legislatorului în favoarea responsabilității comune și a mai multor dintre editorii a reflectat echilibrul atins între interesele implicate, și anume interesul mass-media de a exercita dreptul la libertate de expresie, pe de o parte, și, pe de altă parte, cel al persoanei care doresc să-și protejeze reputația, în favoarea victimei difamate de a asigura finanțarea procedurii instituite pentru obținerea unei măsuri judiciare. Responsabilitatea strictă a editorului a fost în conformitate cu obligația sa de a publica hotărârea în ziarul său. 15. Ulterior, dna O și dna S solicită societății reclamante să plătească costurile juridice ale procedurii de difamare. După ce a plătit, societatea reclamantă a depus o cerere împotriva dnei R și a solicitat rambursarea ATS 105.480 (7.665.53 EUR). 16. La 9 septembrie 2002, Curtea de District Favorite (Bezirksgericht) a acordat parțial cererii societății reclamante și a ordonat doamnei R să plătească societății reclamante 50 % din costurile procedurii de difamare. La 25 martie 2003, Curtea Regională de Viena a confirmat această decizie. 17. La 16 octombrie 2003, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a respins apelul societății reclamante. Acesta a remarcat faptul că art. 35 din Legea privind media nu a fost destinat să descarce un difamer. Societatea reclamantă a plătit datoria altor persoane pentru care este responsabilă în comun și în mai multe rânduri și, în principiu, a avut dreptul să recupereze în temeiul articolului 1358 din Codul Civil (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) suma totală a sumei plătite. 18. Cu toate acestea, relația internă specială (Innenverhältnis) dintre societatea reclamantă și dna R s-a contrar rambursării depline, deoarece dna R a trebuit să fie considerată asistentă a societății solicitantă (Medienmitarbeiter) în sensul cel mai larg al termenului. Curtea a remarcat în acest sens că societatea reclamantă a folosit declarațiile dnei R pentru propriile interese economice. În plus, dna R a acționat gratuit și interviul a fost efectuat pe inițiativa societății reclamante. În cazul în care aceste factori se raportează cu vina dnei R, separarea răspunderii între societatea reclamantă și dna R este acceptabilă. 19. În cele din urmă, instanța nu a considerat necesar să examineze dacă societatea reclamantă ar fi putut solicita o rambursare deplină în cazul în care art. 6 alineatul (2) alineatul (4) din Legea media este aplicabilă cazului său. În acest sens, acesta a remarcat că cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (2) alineatul (4) nu au fost îndeplinite deoarece nu există niciun interes public predominant în declarațiile dnei R cu privire la presupusul viol al celor doi câștigători ai concursurilor de frumusețe. În momentul interviului, dna R nu avea nicio legătură cu agenția de relații publice implicată în aceste evenimente, iar societatea reclamantă nu putea avea încredere în dna R să fie informată cu privire la fundamentul evenimentelor în cauză. 20. art. 111 din Codul Penal (Straggesetzbuch) citită după cum urmează: „1. După cum poate fi perceput de o parte terță, oricine care face o acuzație împotriva altui de a avea un caracter sau o atitudine disprețuitoare, sau de a purta o opunere la onoare sau moralitate, și de o astfel de natură care să-l facă disprețuitor sau să-l reducă în apreciere publică, este responsabil pentru închisoarea de cel puțin șase luni sau o amendă (...) 2. Oricine comite această infracțiune într-un document tipărit, prin radiodifuziune sau altfel, astfel încât difamația să fie accesibilă unei secții largi ale publicului, poate fi închisă de cel puțin un an sau o amendă (...) (3), persoana care face declarația nu este pedepsită dacă se dovedește că este adevărată. În ceea ce privește infracțiunile definite la alineatul (1), el nu este, de asemenea, responsabil în cazul în care sunt stabilite circumstanțele care i-au dat motive suficiente pentru a presupune că declarația a fost adevărată." 21. O infracțiune media (Medieninhaltsdelikt) este definită drept „un act care implică răspunderea față de o penalitate judiciară, comisă prin conținutul unui mediu de publicitate, constă dintr-o comunicare sau performanță care vizează un număr relativ mare de persoane” (secțiunea 1 (12) din Legea media (Mediengesetz)). Măsurile specifice în temeiul Legii privind media în cazul unei infracțiuni media sunt publicarea hotărârii sau a unei contraindicații (art. 12 și 34) și responsabilitatea comună și a mai multor responsabilități ale titularului mass-media (art. 35). 22. Secțiunea 35 din Legea media, în momentul evenimentelor, se citește după cum urmează: „Libilitatea 35 (1) În hotărârile penale privind infracțiunile de presă comise prin conținutul unei publicații, trebuie să se declare că proprietarii de mass-media periodică poartă în comun și mai multe răspunderi, împreună cu persoana condamnată pentru amendă impusă și costurile procedurale suportate, inclusiv costurile pentru publicarea hotărârii. (2) În cazul în care, după pronunțarea hotărârii în care se constată existența unei astfel de răspunderi ... proprietarul mediului de schimbare, noul proprietar este responsabil în comun și în mai multe rânduri împreună cu fostul proprietar. (3) Încarcerarea în defect ... nu poate avea loc decât dacă amendă nu poate fi colectată de la proprietarul media.” 23. Secțiunea 6 din Legea mediană, în momentul evenimentelor, se citește după cum urmează: „6 (1) În cazul în care în mediul prezenței elementelor de fapt ale infracțiunii de difamare [...] se stabilește persoana în cauză are împotriva proprietarului mediului o cerere de compensare a prejudiciului suferit. .... (2) Nu există nici o cerere în temeiul (1) în cazul .... o reproducere veritabilă a declarației unei terțe persoane în cazul în care a existat un interes public predominant în cunoștința declarației citate.” 24. art. 1358 din Codul Civil (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch) prevede că o persoană care a plătit datoria unei alte persoane pentru care este responsabilă poate solicita rambursare de la debitor. Potrivit scrierilor referitoare la subiect, această afirmație poate fi limitată sau chiar eșuată în cazul unei relații interne speciale (Innenverhältnis) între aceste persoane.