ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3799/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3799/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția comercială, sub nr. 1343/108/2009,

la data de 03 aprilie 2009, reclamanta SC G.C.I. SRL, a chemat în judecată pe

pârâta SC P. SA, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța pârâta

să fie obligată la plata sumei de 1.823.188,95 lei și la penalitățile aferente,

suma solicitată reprezentând contravaloarea prejudiciului creat prin renunțarea

unilaterală la derularea contractului din 05 august 2008.

Prin

sentința civilă nr. 1951/ PI din 21 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Timiș s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC G.C.I. SRL, în

contradictoriu cu pârâta SC P. SA, fiind obligată pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 1.370.024,95 lei și 79.776,47 euro + TVA, cu titlu de

prejudiciu și la plata către reclamantă a sumei de 38.531 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Între

reclamanta SC G.C.I. SRL, în calitate de executant/vânzător și pârâta SC P. SA,

în calitate de beneficiar/ cumpărător, a fost încheiat contractul de execuție

și livrare din 05 august 2008, având ca obiect execuția și livrarea de către

vânzător, din materialul acestuia a produsului confecții metalice, conform

documentației primite (fără elemente de asamblare) și a planșelor de execuție

trimise de către beneficiar, pentru obiectivul „Unități de producție și sediul

administrativ SC E. SA Timișoara - Hala A și B

”

, cu o

valoare totală a contractului de 1.336.200 euro+TVA, urmând ca la sfârșitul

perioadei de derulare a contractului să se stabilească valoarea sa finală după

ce se vor fi finalizat toate livrările și se va determina cantitatea finală.

Părțile

au mai stabilit în contract că livrarea produselor ce face obiectul

contractului se face începând cu data de 10 octombrie 2008 și se finalizează

până la data de 18 decembrie 2008, cu condiția ca documentația tehnică să fie

primită în totalitate până la data de 15 septembrie 2008, livrarea făcându-se pe

baza comenzii transmise de cumpărător - vânzătorului, cumpărătorul specificând

în comandă cantitatea ce trebuie livrată și data până la care trebuie efectuată

livrarea iar vânzătorul va furniza cumpărătorului documentația tehnică aferentă

acestora.

De

asemenea, părțile au mai stabilit că reclamanta are calitatea de vânzător,

executant fiind SC A. SA, această din urmă societate urmând a fi menționată în

certificatele și documentele de însoțire ale produsului finit precum și în

Cartea Tehnică.

Contractul

părților este guvernat de principiul forței obligatorii, prevăzut de art. 969 C.

civ., conform căruia, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, principiu caracterizat prin obligația părților de a executa

întocmai prestațiile la care sau obligat, executarea trebuind să aibă loc la

termenele și în condițiile stabilite prin contract și prin executarea cu bună

credință a contractului, conform art. 970 alin. (1) C. civ., aspect ce

presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a

obligațiilor pe care și le-au asumat.

De

asemenea, contractul este guvernat și de principiul irevocabilității prevăzut

de art. 962 alin. (2) C. civ., conform căruia convențiile se pot revoca prin

consimțământul mutual sau în cauze autorizate de lege, principiu care nu

permite denunțarea sa unilaterală de către o parte decât dacă această posibilitate

este prevăzută în contract sau în lege.

În

speță, ambele principii de drept au fost încălcate, nejustificat, de către

pârâtă care, după livrarea de către reclamantă a confecțiilor metalice aferente

Halei A, a înștiințat-o în data de 22 ianuarie 2009 că nu se mai continuă

lucrările la Hala B pentru beneficiara SC E. SA astfel încât consideră reziliat

contractul încheiat între părți începând cu data de 23 ianuarie 2009, deși nici

în contract și nici în lege, nu se regăsesc prevederi pentru ca pârâta să-și

poată justifica opțiunea de a nu mai executa contractul, iar apărările invocate

în acest sens sunt nefondate.

Astfel,

principala apărare a pârâtei a constat în interpretarea contractului de

execuție și livrare ca fiind unul cadru, în care au fost stipulate generic

obligațiile părților, precum și modul lor de executare iar determinarea

obligațiilor concrete (executarea și livrarea, respectiv plata prețului) urmând

a fi efectuată pe baza mecanismului comandă - acceptarea comenzii - livrare.

Or,

din interpretarea voinței părților și a clauzelor contractuale nu rezultă

această susținere, ci din contră, rezultă un obiectul concret al contractului,

cu stabilirea exactă a obiectivului și a obligațiilor de livrare succesivă la

date stabilite a priori, context în care menționarea livrărilor în raport de

comandă reprezintă doar o modalitate de executare fluidă și firească a

contractului, în raport de factorul timp, dat de edificarea unui obiectiv

complex.

S-au

reținut, în acest sens, depozițiile martorilor audiați în cauză, și în special

martorii propuși de reclamantă, V.E. și D.R.Ș., persoane care au participat

direct la negocierile purtate de părți înainte de încheierea contractului de

execuție și livrare, depoziții din care a rezultat faptul că atât reclamanta

cât și pârâta, în virtutea relațiilor comerciale anterioare, au demarat un

proiect amplu, dat fiind cantitatea mare de confecții metalice, având ca

obiectiv realizarea în comun a structurii metalice, aproximativ 1.200 tone,

necesare realizării acoperișului celor două hale ce aparțineau SC E. SA,

reclamantei revenindu-i confecționarea grinzilor secundare, pane, diagonale și

montanți, în cantitate de 786 tone, iar pârâtei revenindu-i realizarea

grinzilor principale de 32 m.

De

asemenea, martorii au mai declarat că părțile au stabilit ca fiecare dintre ele

să realizeze execuția confecțiilor metalice prin alte două firme, reclamanta

prin SC A. SA, iar pârâta prin SC U.M.T. SA și, în scopul realizării acestui

proiect, părțile au stabilit, încă de la început, în timpul negocierilor

directe, ca aprovizionarea cu materie primă pentru necesarul de 1.200 tone

structură metalică, să fie făcută în comun, directorul societății pârâte, H.N. fiind

cel care a și comandat materia primă necesară atât reclamantei cât și pârâtei,

de la furnizorii SC Q.S. SRL și SC M. S.A., materie primă ce a fost livrată

reclamantei imediat după perfectarea contractului de execuție.

Acest

aspect a relevat faptul că voința internă a părților, contrar celor susținute

de pârâtă, nu a fost aceea de a încheia un contrat general, fără un obiect și

scop bine definit ci de a încheia un contract special, bine definit, ce viza

realizarea unei părți din subansamblele necesare edificării unui obiectiv

concret, „Unități de producție și sediul administrativ SC E. SA Timișoara -

Hala A și B”, dovadă în acest sens fiind și primirea de către reclamantă,

imediat după încheierea contractului, a graficului de execuție și graficului de

livrare, aspect ce întărește concluzia că existența comenzii nu reprezenta

nașterea unor obligații ci doar executarea contractului în condiții optime de

timp și spațiu.

În

atare condiții, denunțarea intempestivă a contractului de către pârâtă,

indiferent de poziția beneficiarului direct, SC E. SA, constituie un abuz

contractual care impune acoperirea prejudiciului generat reclamantei.

Acest

prejudiciu este format, în principal, din contravaloarea materiei prime

destinate halei B și care nu a mai fost folosită în executarea contractului

încheiat de părți, materie primă plătită de reclamantă executantului SC A. SA,

dat fiind faptul că, pe de o parte, pârâta a acceptat prin contractul încheiat

cu reclamanta ca executarea confecțiilor metalice să fie realizată de SC A. SA,

iar pe de altă parte, că dată fiind interdependența celor două contracte,

denunțarea intempestivă a unuia dintre ele afectează implicit și pe celălalt.

Este

adevărat că pârâtei nu îi este opozabil contactul încheiat de reclamantă cu SC

A. SA și având ca obiect executarea și livrarea către reclamantă a confecțiilor

metalice la care aceasta din urmă s-a obligat, ca vânzătoare, către pârâtă, dar

fapta sa ilicită este cauza directă a neexecutării contractului de către

reclamantă fată de SC A. SA, aceasta solicitând reclamantei achitarea stocului

de materie primă cu care societatea s-a aprovizionat în vederea realizării

obiectului contractului și contravaloarea prejudiciului creat ca urmare a

neutilizării capacității de producție, între data când s-a realizat ultima

livrare, 18 decembrie 2008 și data 26 ianuarie 2009, când a fost înștiințată SC

A. SA de faptul că nu se mai dorește continuarea contractului.

De

asemenea, s-a reținut că nu are relevanță juridică faptul că SC A. SA ar face

parte din grupul de firme deținut de reclamantă, acest aspect neînlăturând

obligația pârâtei de a acoperii prejudiciul generat prin fapta ilicită de

denunțare unilaterală a contractului încheiat cu reclamanta, întrucât rațiunea

acestei obligații ar exista și în ipoteza în care materia primă ar aparține

reclamantei.

Cu

privire la contravaloarea materiei prime, prima instanță a apreciat că și în

situația în care nu a fost folosită, se impune ca pârâta să suporte costul ei,

deoarece în principiu, ea are obligația de a dezdăuna partea cu prejudiciul

încercat, fiind echitabil ca reclamanta să primească prețul plătit pe acest

material la data achiziționării, urmând ca pârâta să primească această materie

primă și să o valorifice, cu suportarea unui eventual preț mai mic.

S-a

mai reținut că, procesual, instanța nu poate obliga pârâta la ridicarea acestei

materii prime, deoarece reclamanta nu a formulat un petit distinct în acest

sens și nici pârâta nu a inițiat un demers reconvențional în acest sens, astfel

că părțile urmează să se desocotească ulterior cu privire la cest aspect, dacă

sentința pendinte rămâne irevocabilă.

Cu

privire la costurile susținute de executantul SC A. SA, ca urmare a

întreruperii executării acestui contract, până când resurselor mobilizate ale

acesteia li s-au alocat o altă destinație, prima instanță a constatat că sunt

în cuantum de 79.776,47 euro + TVA, și reprezintă prejudiciul pe care instanța

l-a stabilit în raport de modul de calcul al expertului Cioran Constantin, dar

având în vedere producția reală luată ca bază de referință, aceea de 4.684,71

kg pe zi și un curs al euro aferent fiecăreia din cele 23 de zile la care s-a

raportat calculul.

În

temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 38.5341 lei cu titlu de cheltuieli de judecată de 18.4128

lei taxă judiciară de timbru, 11.900 lei onorariu de avocat și 8.213 lei

onorarii de expert.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel (filele 5-25 dosar) pârâta

SC P. SA solicitând admiterea apelului și schimbarea, în tot, a sentinței

apelate, în sensul respingerii acțiunii introductive, cu cheltuieli de

judecată.

În

drept, pârâta apelantă invocă art. 282, raportat la art. 287 alin. (4) C. proc.

civ., art. 280 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta

- intimată, SC G.C.I. SRL, a formulat cerere de aderare la apelul pârâtei (filele

38-39 dosar) prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței apelate,

în sensul de a se constata că acțiunea sa a fost precizată prin înscrisul depus

la filele 64-73 dosar fond și de a se admite acțiunea precizată și a se dispune

obligarea pârâtei la plata sumei de 1.370.024,95 lei cu titlu de prejudiciu

constând în contravaloarea materiei prime achiziționate și neutilizate, pentru

executarea contractului 05 august 2008 și obligarea pârâtei la preluarea de la

sediul reclamantei a cantității de 286.943,441 kg de țeava și țeava pătrată,

menționate în avizul din 28 februarie 2009 emis de SC A. SA.

De asemenea reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

echivalentului, în lei, a sumei de 79.776,47 euro + TVA, cu titlu de

prejudiciu, constând în contravaloarea costurilor susținute și nerecuperate de SC

A. SA ca urmare a sistării contractului cu reclamanta de către pârâtă, costuri

refacturate reclamantei și achitate de aceasta, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta

SC G.C.I. SRL a formulat și întâmpinare în cauză (filele 40-46 dosar) prin care

a solicitat respingerea apelului pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta

apelantă SC P. SA a formulat întâmpinare la cererea de aderare la apel și

răspuns la întâmpinarea reclamantei (filele 143-164 dosar) prin care a

solicitat, cu privire la cererea de aderare la apel, să se constate caracterul

patrimonial și evaluabil în bani a cererii de aderare la apel și, pe cale de

consecință, să se dispună reclamantei să precizeze valoarea obiectului cererii

și să achite taxele de timbru, iar în subsidiar, respingerea ca inadmisibilă a

cererii de aderare la apel.

În

probațiune pârâta a depus la dosar practică judiciară (filele 165-171 dosar).

Reclamanta

SC G.C.I. SRL a depus la dosar note de ședință (filele 172-173 dosar)

referitoare la interesul cererii de aderare la apel și la timbrarea acesteia.

Prin

decizia civilă nr. 196/2012 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția

a II-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC P. SA împotriva sentinței civile

nr. 1951/ PI din 21 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1343/108/2009.

A

schimbat, în tot, hotărârea apelată și a respins acțiunea formulată de

reclamanta SC G.C.I. SRL.

A

respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC G.C.I. SRL.

A

obligat reclamanta la plata sumei de 40.463 lei cheltuieli de judecată către

pârâta apelantă.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În

ce privește excepțiile inadmisibilității cererii de aderare la apel a reclamantei,

întemeiate pe dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ. și art. 294 C.

proc. civ., s-a constatat că aceste excepții sunt neîntemeiate pentru

următoarele considerente:

Pârâta

a solicitat să se respingă, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel

formulată de reclamantă, invocând, pe de o parte, că această aderare la apelul

său este inadmisibilă, prin raportare la disp. art. 281

2

C. proc.

civ., care reglementează procedura completării hotărârii, astfel că, din moment

ce reclamanta a observat că prima instanță a omis să se pronunțe asupra unui

capăt de cerere al acțiunii sale, trebuia să formuleze, în termen legal, o

cerere de completare a hotărârii, această completare neputând fi realizată pe

calea apelului.

De

asemenea, pârâta a solicitat să se constate inadmisibilitatea cererii de

aderare la apel a reclamantei, raportat la dispozițiile art. 294 C. proc. civ.,

potrivit căruia în apel nu se pot face cereri noi, or, petitul privind

obligarea pârâtei de a ridica de la sediul reclamantei cantitățile de țeava și

țeava pătrată, cu care aceasta s-a aprovizionat în vederea derulării

contractului, reprezintă de fapt o cerere nouă, formulată direct în apel.

Instanța

de apel a constatat că, în speță, reclamanta nu putea apela la instituția

completării hotărârii, prevăzute de art. 281

2

C. proc. civ.,

deoarece prima instanță nu a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere,

ci a considerat, în mod eronat, că pentru solicitarea privind obligarea pârâtei

de a prelua de la sediul reclamantei cantitatea de 286.943,441 kg de țeava și

țeava pătrată, nu s-a formulat un petit distinct.

Instanța

de apel a reținut că la filele 64-73 din dosarul Tribunalului Arad, nr. 1343/108/2009,

pentru termenul de judecată din 20 mai 2009, reclamanta a depus la dosar

precizări și răspuns la întâmpinare. La fila 73, care reprezintă de fapt

concluzia acestor precizări, reclamanta arată următoarele:

„Prin

urmare noi înțelegem să solicităm obligarea pârâtei la repararea prejudiciului

creat nouă în ce privește stocul de materie primă, pe care a trebuit să îl

preluăm, prin  obligarea sa, atât la plata acestuia, cât și la preluarea

efectivă de la noi”.

Totodată

reclamanta și-a motivat aceste solicitări prin susținerea conform căreia „prin

achitarea și preluarea de către pârâtă de la noi a stocului de materie primă se

realizează, practic, repunerea noastră în situația anterioară faptei culpabile

a pârâtei, realizându-se astfel și repararea în natură a prejudiciului”.

Potrivit

acestor susțineri instanța de apel a constatat că reclamanta și-a precizat

acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei și la preluarea stocului

de materie primă de la sediul său, iar prima instanță a reținut, în mod

neîntemeiat, că la dosar nu există o asemenea precizare, respectiv nu există un

petit distinct prin care să se solicite preluarea acestor materii prime.

Așadar

nu este vorba de o omisiune a instanței, căci aceasta nu a omis a se pronunța

asupra unui capăt de cerere, ci a considerat că acesta nu a fost formulat,

astfel că, în speță, reclamanta nu putea apela la dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Din

aceleași motive, constatându-se că petitul preluării materiilor prime a existat

încă din momentul judecării cauzei în primă instanță, nu se poate susține că

este vorba de o cerere nouă în apel, astfel că nu este incidență excepția

inadmisibilității, întemeiată pe dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Referitor

la cele două apeluri formulate de către părți, instanța de apel a constatat

următoarele:

Prima

instanță a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză și a dat o

interpretare eronată aspectelor de fapt și de drept deduse judecății.

Astfel,

prejudiciul pretins de reclamantă prin cererea de chemare în judecată

reprezintă, de fapt, prejudiciul suportat de către un terț față de contractul

încheiat între reclamantă și pârâtă așa încât nu trebuia imputat pârâtei.

Deși

prima instanță a reținut că, în speță, este vorba de două contracte de execuție

lucrări, unul încheiat între reclamantă și pârâtă și altul încheiat între

reclamantă și subcontractantul SC A. SA, a considerat că, dată fiind

interdependența acestora, denunțarea unilaterală a unuia îl afectează și pe

celălalt.

Chiar

dacă aceste două contracte se află în interdependență nu se poate aplica clauza

de răspundere inserată în contractul dintre reclamantă și SC A. SA, față de

pârâtă, care nu este parte în acest contract. Așadar, răspunderea contractuală

a acesteia nu poate fi antrenată decât în baza unor prevederi contractuale

asumate de către aceasta în nume propriu.

Totodată, nu se poate susține că pârâta a denunțat abuziv

contractul încheiat între ea și reclamantă câtă vreme denunțarea contractului a

fost determinată de renunțarea beneficiarului lucrării SC E. SA la a mai

construi cea de-a doua hală de producție comandată inițial pârâtei.

S-a mai reținut că, greșit, prima instanță a stabilit

răspunderea contractuală a pârâtei în raport de prevederile contractului

încheiat între aceasta și reclamantă raportat la împrejurarea că reclamanta s-a

aprovizionat cu materie primă pentru ambele hale A și B prevăzute în contract

și greșit s-a reținut că acest contract este unul special, nu general, căci din

interpretarea clauzelor contractuale reiese că acesta era unul general, un

contract cadru, iar aprovizionarea reclamantei trebuia să se facă doar în urma

emiterii unor comenzi ferme din partea pârâtei și nu anticipat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.C.I. SRL Arad, aducându-i

următoarele critici:

al contractului de livrare și execuție din 05 august 2008.

Instanța

de apel a susținut că denunțarea unilaterală nu a constituit o încălcare a

contractului, argumentând că în speță avem de a face cu un contract cadru, al

cărui obiect nu a fost determinat la încheierea sa, ci dimpotrivă, acesta urmând

să fie determinat pe baza comenzilor care ar fi fost făcute de către pârâtă.

Această

interpretare este greșită.

Potrivit

art. 2.1 din contract se prevede că „obiectului prezentului contract îl

reprezintă execuția și livrarea de către vânzător, din materialul acestuia, a

produsului confecții metalice, conform cu destinația primită (fără elemente de

asamblare) și a planșelor de execuție trimise de către beneficiar, pentru

obiectivul Unități de producție și sediu administrativ SC E. SA Timișoara -

Hala A și B”, iar la art. 2.2 s-a prevăzut că greutatea totală a confecțiilor

metalice este de 786 de tone, prevăzându-se și termenul final de execuție, 18

decembrie 2008 (art. 4.1), precum și obligația de livrare a pieselor

contractate, în interiorul acestui termen (art. 7.1).

În

anexa la contract se prevăd date precise pentru livrarea acestor piese,

inclusiv pentru Hala B.

În

opinia recurentei, din contract nu rezultă că părțile au înțeles ca

transmiterea comenzilor să reprezinte o condiție suspensivă pentru executarea

integrală a contractului.

2.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a regulilor privind determinarea

prejudiciului precum și a celor care reglementează principiul relativității

contractelor.

În

cazul de față prejudiciul suferit de către reclamantă are două componente, unul

constând în contravaloarea materialelor achiziționate, care nu au mai putut fi

nici refolosite, nici revândute, precum și contravaloarea costurilor cu mâna de

lucru, care nu au mai putut fi susținute și recuperate, datorită denunțării

contractului de către pârâtă.

Este

adevărat că, în prima fază, prejudiciul a fost suportat de către SC A. SA însă,

pe de o parte, această modalitate de executare a contractului, cu SC A. SA, a

fost convenită, în mod expres, cu pârâta, prin art. 2 pct. 4 din contractul

încheiat cu pârâta, iar pe de altă parte, reclamanta a plătit către SC A. SA

cheltuielile ocazionate de procurarea materialului și costul cu forța de muncă,

astfel încât prejudiciul este acum în patrimoniul său.

Mai

mult, s-a apreciat că, prin expertizele efectuate în cauză, acest prejudiciu a

și fost dovedit, câtă vreme s-a stabilit că sumele solicitate au fost efectiv

plătite de către reclamanta - recurentă.

Concluzia

instanței de apel, potrivit căreia denunțarea contractului de către pârâtă nu a

fost abuzivă, deoarece ar fi fost determinată de renunțarea beneficiarului SC

E. SA Timișoara la a mai construi cea de a doua hală de producție comandată

inițial, este greșită, această împrejurare nefiind probată de către pârâtă,

construcția celei de a doua hale continuând chiar cu pârâta, aceasta din urmă

renunțând la colaborarea cu reclamanta doar pentru a realiza singură lucrarea,

cu costuri mai mici decât cele contractate inițial cu reclamanta.

În

altă ordine de idei recurenta a susținut că, în speță, sunt îndeplinite

condițiile răspunderi contractuale în sarcina pârâtei, actul ilicit fiind

reprezentat de denunțarea unilaterală a contractului de execuție și livrare,

vinovăția pârâtei fiind prezentă sub forma intenției, rezultată din asumarea

conștientă a efectelor comportamentului său asupra reclamantei, prejudiciul

existând sub forma celor două componente amintite anterior, respectiv materia

primă pentru confecțiile metalice și costurile cu executarea lucrării, legătura

de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultând din cele expuse.

La

data de 22 februarie 2013 intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului, ca nefondat, o a doua întâmpinare fiind depusă la data

de 23 septembrie 2013, întâmpinare în care intimata - pârâtă a expus, pe larg,

apărările sale la motivele de recurs, dar și la notele scrise, formulate de

către recurenta - reclamantă.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a

constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța

de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, respectiv

contractul încheiat între reclamantă și pârâtă.

Contractul

din 05 august 2008, încheiat între părți, nu este un contract cadru, acesta

fiind doar un contract de livrare și execuție care, în art. 2.1, art. 2.2, art.

4.1, art. 7.1 și în anexa la contract, are prevăzute, în mod clar, obiectul

contractului, termenul de execuție, precum și faptul că se referă atât la

executarea Halei A cât și a Halei B, pentru beneficiarul SC E. SA Timișoara.

Din cuprinsul clauzelor acestui contract nu rezultă, în

niciun fel, că aceasta ar fi un contract de antrepriză sau că părțile au

înțeles ca transmiterea comenzilor de către pârâtă, să reprezinte o condiție

suspensivă pentru executarea integrală a contractului.

Ca

atare, instanța de apel a schimbat înțelesul, în sens de negotium, al

contractului încheiat între cele două părți, acesta fiind un simplu contract de

execuție și livrare confecții metalice, din cuprinsul acestuia nerezultând, în

niciun fel, faptul că pârâta ar fi avut dreptul să denunțe în mod unilateral

acest contract.

De

altfel, intimata - pârâtă, deși în întâmpinarea formulată a făcut o apărare

extrem de laborioasă, nu a indicat în temeiul cărei clauze contractuale pârâta

ar fi avut dreptul să denunțe unilateral contractul, fiind invocată doar o

stare de fapt, anume aceea că beneficiarul, SC E. SA Timișoara, nu ar mai fi

vrut să continue construcția celei de a doua hale, astfel încât intimata -

pârâtă ar fi fost obligată să denunțe contractul.

Această

apărare nu corespunde realității, bazată pe contractul dintre părți.

Pârâta

nu ar fi avut la îndemână decât o acțiune în rezoluțiunea contractului, pentru

neîndeplinirea, culpabilă, de către reclamantă a obligațiilor corelative,

pentru că, deși respectivul contract urma să se desfășoare, operațional, în mai

multe etape, din punct de vedere juridic, el reprezintă un contract cu

executare dintr-o dată, obligațiile corelative fiind precis determinate.

Instanța

de apel a reținut, în mod greșit, că reclamanta ar fi invocat contractul

încheiat între ea și SC A. SA, ca temei al răspunderii contractuale dintre ea

și pârâtă, reclamanta nefăcând altceva decât să arate în ce constă prejudiciul

suferit, arătând doar că a plătit subcontractantului său atât contravaloarea

materialului cât și a manoperei, invocând, în raport cu pârâta, doar

răspunderea contractuală, derivând din nerespectarea, de către pârâtă, a

contractului din 05 august 2008, arătând că sunt îndeplinite, în opinia ei,

condițiile răspunderii contractuale.

Sub

aspectele arătate mai sus, hotărârea instanței de apel este nelegală, și s-ar

impune modificarea deciziei recurate.

Având

în vedere, însă, actele noi depuse în recurs de către cele două părți, din care

rezultă că pârâta ar fi continuat edificarea Halei B, după ce a denunțat, fără

temei legal, contractul cu reclamanta, situație de fapt confirmată de către

ambele părți, ținând cont și de soluția dată de către instanța de apel cererii

de aderare la apel formulată de către reclamantă, soluție ce nu a fost atacată

cu recurs de către intimata - pârâtă, situația echivalează cu o nedeplină

cercetare a fondului, mai ales sub aspectul întinderii prejudiciului suferit de

către recurenta - reclamantă, astfel că se impune casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, care va avea

în vedere cele reținute mai sus de către instanța de recurs.

Având

în vedere cele de mai sus, în baza art. 304 pct. 8 raportat la art. 312 alin.

(1), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta SC G.C.I. SRL Arad împotriva deciziei civile nr.

196/2012 din 29 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.