ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3799/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția comercială, sub nr. 1343/108/2009, la data de 03 aprilie 2009, reclamanta SC G.C.I. SRL, a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.823.188,95 lei și la penalitățile aferente, suma solicitată reprezentând contravaloarea prejudiciului creat prin renunțarea unilaterală la derularea contractului din 05 august 2008. Prin sentința civilă nr. 1951/ PI din 21 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC G.C.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.370.024,95 lei și 79.776,47 euro + TVA, cu titlu de prejudiciu și la plata către reclamantă a sumei de 38.531 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Între reclamanta SC G.C.I. SRL, în calitate de executant/vânzător și pârâta SC P. SA, în calitate de beneficiar/ cumpărător, a fost încheiat contractul de execuție și livrare din 05 august 2008, având ca obiect execuția și livrarea de către vânzător, din materialul acestuia a produsului confecții metalice, conform documentației primite (fără elemente de asamblare) și a planșelor de execuție trimise de către beneficiar, pentru obiectivul „Unități de producție și sediul administrativ SC E. SA Timișoara - Hala A și B ” , cu o valoare totală a contractului de 1.336.200 euro+TVA, urmând ca la sfârșitul perioadei de derulare a contractului să se stabilească valoarea sa finală după ce se vor fi finalizat toate livrările și se va determina cantitatea finală.

Părțile au mai stabilit în contract că livrarea produselor ce face obiectul contractului se face începând cu data de 10 octombrie 2008 și se finalizează până la data de 18 decembrie 2008, cu condiția ca documentația tehnică să fie primită în totalitate până la data de 15 septembrie 2008, livrarea făcându-se pe baza comenzii transmise de cumpărător - vânzătorului, cumpărătorul specificând în comandă cantitatea ce trebuie livrată și data până la care trebuie efectuată livrarea iar vânzătorul va furniza cumpărătorului documentația tehnică aferentă acestora. De asemenea, părțile au mai stabilit că reclamanta are calitatea de vânzător, executant fiind SC A. SA, această din urmă societate urmând a fi menționată în certificatele și documentele de însoțire ale produsului finit precum și în Cartea Tehnică.

Contractul părților este guvernat de principiul forței obligatorii, prevăzut de art. 969 C. civ., conform căruia, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, principiu caracterizat prin obligația părților de a executa întocmai prestațiile la care sau obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite prin contract și prin executarea cu bună credință a contractului, conform art. 970 alin. (1) C. civ., aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care și le-au asumat. De asemenea, contractul este guvernat și de principiul irevocabilității prevăzut de art. 962 alin. (2) C. civ., conform căruia convențiile se pot revoca prin consimțământul mutual sau în cauze autorizate de lege, principiu care nu permite denunțarea sa unilaterală de către o parte decât dacă această posibilitate este prevăzută în contract sau în lege.

În speță, ambele principii de drept au fost încălcate, nejustificat, de către pârâtă care, după livrarea de către reclamantă a confecțiilor metalice aferente Halei A, a înștiințat-o în data de 22 ianuarie 2009 că nu se mai continuă lucrările la Hala B pentru beneficiara SC E. SA astfel încât consideră reziliat contractul încheiat între părți începând cu data de 23 ianuarie 2009, deși nici în contract și nici în lege, nu se regăsesc prevederi pentru ca pârâta să-și poată justifica opțiunea de a nu mai executa contractul, iar apărările invocate în acest sens sunt nefondate. Astfel, principala apărare a pârâtei a constat în interpretarea contractului de execuție și livrare ca fiind unul cadru, în care au fost stipulate generic obligațiile părților, precum și modul lor de executare iar determinarea obligațiilor concrete (executarea și livrarea, respectiv plata prețului) urmând a fi efectuată pe baza mecanismului comandă - acceptarea comenzii - livrare.

Or, din interpretarea voinței părților și a clauzelor contractuale nu rezultă această susținere, ci din contră, rezultă un obiectul concret al contractului, cu stabilirea exactă a obiectivului și a obligațiilor de livrare succesivă la date stabilite a priori, context în care menționarea livrărilor în raport de comandă reprezintă doar o modalitate de executare fluidă și firească a contractului, în raport de factorul timp, dat de edificarea unui obiectiv complex. S-au reținut, în acest sens, depozițiile martorilor audiați în cauză, și în special martorii propuși de reclamantă, V.E.

și D.R.Ș., persoane care au participat direct la negocierile purtate de părți înainte de încheierea contractului de execuție și livrare, depoziții din care a rezultat faptul că atât reclamanta cât și pârâta, în virtutea relațiilor comerciale anterioare, au demarat un proiect amplu, dat fiind cantitatea mare de confecții metalice, având ca obiectiv realizarea în comun a structurii metalice, aproximativ 1.200 tone, necesare realizării acoperișului celor două hale ce aparțineau SC E. SA, reclamantei revenindu-i confecționarea grinzilor secundare, pane, diagonale și montanți, în cantitate de 786 tone, iar pârâtei revenindu-i realizarea grinzilor principale de 32 m. De asemenea, martorii au mai declarat că părțile au stabilit ca fiecare dintre ele să realizeze execuția confecțiilor metalice prin alte două firme, reclamanta prin SC A. SA, iar pârâta prin SC U.M.T.

SA și, în scopul realizării acestui proiect, părțile au stabilit, încă de la început, în timpul negocierilor directe, ca aprovizionarea cu materie primă pentru necesarul de 1.200 tone structură metalică, să fie făcută în comun, directorul societății pârâte, H.N. fiind cel care a și comandat materia primă necesară atât reclamantei cât și pârâtei, de la furnizorii SC Q.S. SRL și SC M. S.A., materie primă ce a fost livrată reclamantei imediat după perfectarea contractului de execuție.

Acest aspect a relevat faptul că voința internă a părților, contrar celor susținute de pârâtă, nu a fost aceea de a încheia un contrat general, fără un obiect și scop bine definit ci de a încheia un contract special, bine definit, ce viza realizarea unei părți din subansamblele necesare edificării unui obiectiv concret, „Unități de producție și sediul administrativ SC E. SA Timișoara - Hala A și B”, dovadă în acest sens fiind și primirea de către reclamantă, imediat după încheierea contractului, a graficului de execuție și graficului de livrare, aspect ce întărește concluzia că existența comenzii nu reprezenta nașterea unor obligații ci doar executarea contractului în condiții optime de timp și spațiu.

În atare condiții, denunțarea intempestivă a contractului de către pârâtă, indiferent de poziția beneficiarului direct, SC E. SA, constituie un abuz contractual care impune acoperirea prejudiciului generat reclamantei. Acest prejudiciu este format, în principal, din contravaloarea materiei prime destinate halei B și care nu a mai fost folosită în executarea contractului încheiat de părți, materie primă plătită de reclamantă executantului SC A. SA, dat fiind faptul că, pe de o parte, pârâta a acceptat prin contractul încheiat cu reclamanta ca executarea confecțiilor metalice să fie realizată de SC A. SA, iar pe de altă parte, că dată fiind interdependența celor două contracte, denunțarea intempestivă a unuia dintre ele afectează implicit și pe celălalt.

Este adevărat că pârâtei nu îi este opozabil contactul încheiat de reclamantă cu SC A. SA și având ca obiect executarea și livrarea către reclamantă a confecțiilor metalice la care aceasta din urmă s-a obligat, ca vânzătoare, către pârâtă, dar fapta sa ilicită este cauza directă a neexecutării contractului de către reclamantă fată de SC A. SA, aceasta solicitând reclamantei achitarea stocului de materie primă cu care societatea s-a aprovizionat în vederea realizării obiectului contractului și contravaloarea prejudiciului creat ca urmare a neutilizării capacității de producție, între data când s-a realizat ultima livrare, 18 decembrie 2008 și data 26 ianuarie 2009, când a fost înștiințată SC A. SA de faptul că nu se mai dorește continuarea contractului.

De asemenea, s-a reținut că nu are relevanță juridică faptul că SC A. SA ar face parte din grupul de firme deținut de reclamantă, acest aspect neînlăturând obligația pârâtei de a acoperii prejudiciul generat prin fapta ilicită de denunțare unilaterală a contractului încheiat cu reclamanta, întrucât rațiunea acestei obligații ar exista și în ipoteza în care materia primă ar aparține reclamantei. Cu privire la contravaloarea materiei prime, prima instanță a apreciat că și în situația în care nu a fost folosită, se impune ca pârâta să suporte costul ei, deoarece în principiu, ea are obligația de a dezdăuna partea cu prejudiciul încercat, fiind echitabil ca reclamanta să primească prețul plătit pe acest material la data achiziționării, urmând ca pârâta să primească această materie primă și să o valorifice, cu suportarea unui eventual preț mai mic.

S-a mai reținut că, procesual, instanța nu poate obliga pârâta la ridicarea acestei materii prime, deoarece reclamanta nu a formulat un petit distinct în acest sens și nici pârâta nu a inițiat un demers reconvențional în acest sens, astfel că părțile urmează să se desocotească ulterior cu privire la cest aspect, dacă sentința pendinte rămâne irevocabilă. Cu privire la costurile susținute de executantul SC A. SA, ca urmare a întreruperii executării acestui contract, până când resurselor mobilizate ale acesteia li s-au alocat o altă destinație, prima instanță a constatat că sunt în cuantum de 79.776,47 euro + TVA, și reprezintă prejudiciul pe care instanța l-a stabilit în raport de modul de calcul al expertului Cioran Constantin, dar având în vedere producția reală luată ca bază de referință, aceea de 4.684,71 kg pe zi și un curs al euro aferent fiecăreia din cele 23 de zile la care s-a raportat calculul.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 38.5341 lei cu titlu de cheltuieli de judecată de 18.4128 lei taxă judiciară de timbru, 11.900 lei onorariu de avocat și 8.213 lei onorarii de expert. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel (filele 5-25 dosar) pârâta SC P. SA solicitând admiterea apelului și schimbarea, în tot, a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată. În drept, pârâta apelantă invocă art. 282, raportat la art. 287 alin. (4) C. proc. civ., art. 280 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanta - intimată, SC G.C.I.

SRL, a formulat cerere de aderare la apelul pârâtei (filele 38-39 dosar) prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul de a se constata că acțiunea sa a fost precizată prin înscrisul depus la filele 64-73 dosar fond și de a se admite acțiunea precizată și a se dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1.370.024,95 lei cu titlu de prejudiciu constând în contravaloarea materiei prime achiziționate și neutilizate, pentru executarea contractului 05 august 2008 și obligarea pârâtei la preluarea de la sediul reclamantei a cantității de 286.943,441 kg de țeava și țeava pătrată, menționate în avizul din 28 februarie 2009 emis de SC A. SA.

De asemenea reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului, în lei, a sumei de 79.776,47 euro + TVA, cu titlu de prejudiciu, constând în contravaloarea costurilor susținute și nerecuperate de SC A. SA ca urmare a sistării contractului cu reclamanta de către pârâtă, costuri refacturate reclamantei și achitate de aceasta, cu cheltuieli de judecată. Reclamanta SC G.C.I. SRL a formulat și întâmpinare în cauză (filele 40-46 dosar) prin care a solicitat respingerea apelului pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta apelantă SC P. SA a formulat întâmpinare la cererea de aderare la apel și răspuns la întâmpinarea reclamantei (filele 143-164 dosar) prin care a solicitat, cu privire la cererea de aderare la apel, să se constate caracterul patrimonial și evaluabil în bani a cererii de aderare la apel și, pe cale de consecință, să se dispună reclamantei să precizeze valoarea obiectului cererii și să achite taxele de timbru, iar în subsidiar, respingerea ca inadmisibilă a cererii de aderare la apel. În probațiune pârâta a depus la dosar practică judiciară (filele 165-171 dosar). Reclamanta SC G.C.I. SRL a depus la dosar note de ședință (filele 172-173 dosar) referitoare la interesul cererii de aderare la apel și la timbrarea acesteia.

Prin decizia civilă nr. 196/2012 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 1951/ PI din 21 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1343/108/2009. A schimbat, în tot, hotărârea apelată și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC G.C.I. SRL. A respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC G.C.I. SRL. A obligat reclamanta la plata sumei de 40.463 lei cheltuieli de judecată către pârâta apelantă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește excepțiile inadmisibilității cererii de aderare la apel a reclamantei, întemeiate pe dispozițiile art. 281 2 C. proc.

civ. și art. 294 C. proc. civ., s-a constatat că aceste excepții sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente: Pârâta a solicitat să se respingă, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, invocând, pe de o parte, că această aderare la apelul său este inadmisibilă, prin raportare la disp. art. 281 2 C. proc. civ., care reglementează procedura completării hotărârii, astfel că, din moment ce reclamanta a observat că prima instanță a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere al acțiunii sale, trebuia să formuleze, în termen legal, o cerere de completare a hotărârii, această completare neputând fi realizată pe calea apelului. De asemenea, pârâta a solicitat să se constate inadmisibilitatea cererii de aderare la apel a reclamantei, raportat la dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., potrivit căruia în apel nu se pot face cereri noi, or, petitul privind obligarea pârâtei de a ridica de la sediul reclamantei cantitățile de țeava și țeava pătrată, cu care aceasta s-a aprovizionat în vederea derulării contractului, reprezintă de fapt o cerere nouă, formulată direct în apel. Instanța de apel a constatat că, în speță, reclamanta nu putea apela la instituția completării hotărârii, prevăzute de art. 281 2 C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, ci a considerat, în mod eronat, că pentru solicitarea privind obligarea pârâtei de a prelua de la sediul reclamantei cantitatea de 286.943,441 kg de țeava și țeava pătrată, nu s-a formulat un petit distinct.

Instanța de apel a reținut că la filele 64-73 din dosarul Tribunalului Arad, nr. 1343/108/2009, pentru termenul de judecată din 20 mai 2009, reclamanta a depus la dosar precizări și răspuns la întâmpinare. La fila 73, care reprezintă de fapt concluzia acestor precizări, reclamanta arată următoarele: „Prin urmare noi înțelegem să solicităm obligarea pârâtei la repararea prejudiciului creat nouă în ce privește stocul de materie primă, pe care a trebuit să îl preluăm, prin obligarea sa, atât la plata acestuia, cât și la preluarea efectivă de la noi”. Totodată reclamanta și-a motivat aceste solicitări prin susținerea conform căreia „prin achitarea și preluarea de către pârâtă de la noi a stocului de materie primă se realizează, practic, repunerea noastră în situația anterioară faptei culpabile a pârâtei, realizându-se astfel și repararea în natură a prejudiciului”.

Potrivit acestor susțineri instanța de apel a constatat că reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei și la preluarea stocului de materie primă de la sediul său, iar prima instanță a reținut, în mod neîntemeiat, că la dosar nu există o asemenea precizare, respectiv nu există un petit distinct prin care să se solicite preluarea acestor materii prime. Așadar nu este vorba de o omisiune a instanței, căci aceasta nu a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere, ci a considerat că acesta nu a fost formulat, astfel că, în speță, reclamanta nu putea apela la dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. Din aceleași motive, constatându-se că petitul preluării materiilor prime a existat încă din momentul judecării cauzei în primă instanță, nu se poate susține că este vorba de o cerere nouă în apel, astfel că nu este incidență excepția inadmisibilității, întemeiată pe dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. Referitor la cele două apeluri formulate de către părți, instanța de apel a constatat următoarele: Prima instanță a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză și a dat o interpretare eronată aspectelor de fapt și de drept deduse judecății. Astfel, prejudiciul pretins de reclamantă prin cererea de chemare în judecată reprezintă, de fapt, prejudiciul suportat de către un terț față de contractul încheiat între reclamantă și pârâtă așa încât nu trebuia imputat pârâtei. Deși prima instanță a reținut că, în speță, este vorba de două contracte de execuție lucrări, unul încheiat între reclamantă și pârâtă și altul încheiat între reclamantă și subcontractantul SC A. SA, a considerat că, dată fiind interdependența acestora, denunțarea unilaterală a unuia îl afectează și pe celălalt.

Chiar dacă aceste două contracte se află în interdependență nu se poate aplica clauza de răspundere inserată în contractul dintre reclamantă și SC A. SA, față de pârâtă, care nu este parte în acest contract. Așadar, răspunderea contractuală a acesteia nu poate fi antrenată decât în baza unor prevederi contractuale asumate de către aceasta în nume propriu. Totodată, nu se poate susține că pârâta a denunțat abuziv contractul încheiat între ea și reclamantă câtă vreme denunțarea contractului a fost determinată de renunțarea beneficiarului lucrării SC E. SA la a mai construi cea de-a doua hală de producție comandată inițial pârâtei.

S-a mai reținut că, greșit, prima instanță a stabilit răspunderea contractuală a pârâtei în raport de prevederile contractului încheiat între aceasta și reclamantă raportat la împrejurarea că reclamanta s-a aprovizionat cu materie primă pentru ambele hale A și B prevăzute în contract și greșit s-a reținut că acest contract este unul special, nu general, căci din interpretarea clauzelor contractuale reiese că acesta era unul general, un contract cadru, iar aprovizionarea reclamantei trebuia să se facă doar în urma emiterii unor comenzi ferme din partea pârâtei și nu anticipat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.C.I.

SRL Arad, aducându-i următoarele critici: 1. Instanța de apel a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al contractului de livrare și execuție din 05 august 2008. Instanța de apel a susținut că denunțarea unilaterală nu a constituit o încălcare a contractului, argumentând că în speță avem de a face cu un contract cadru, al cărui obiect nu a fost determinat la încheierea sa, ci dimpotrivă, acesta urmând să fie determinat pe baza comenzilor care ar fi fost făcute de către pârâtă. Această interpretare este greșită.

Potrivit art. 2.1 din contract se prevede că „obiectului prezentului contract îl reprezintă execuția și livrarea de către vânzător, din materialul acestuia, a produsului confecții metalice, conform cu destinația primită (fără elemente de asamblare) și a planșelor de execuție trimise de către beneficiar, pentru obiectivul Unități de producție și sediu administrativ SC E. SA Timișoara - Hala A și B”, iar la art. 2.2 s-a prevăzut că greutatea totală a confecțiilor metalice este de 786 de tone, prevăzându-se și termenul final de execuție, 18 decembrie 2008 (art. 4.1), precum și obligația de livrare a pieselor contractate, în interiorul acestui termen (art. 7.1). În anexa la contract se prevăd date precise pentru livrarea acestor piese, inclusiv pentru Hala B. În opinia recurentei, din contract nu rezultă că părțile au înțeles ca transmiterea comenzilor să reprezinte o condiție suspensivă pentru executarea integrală a contractului.

2. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a regulilor privind determinarea prejudiciului precum și a celor care reglementează principiul relativității contractelor. În cazul de față prejudiciul suferit de către reclamantă are două componente, unul constând în contravaloarea materialelor achiziționate, care nu au mai putut fi nici refolosite, nici revândute, precum și contravaloarea costurilor cu mâna de lucru, care nu au mai putut fi susținute și recuperate, datorită denunțării contractului de către pârâtă. Este adevărat că, în prima fază, prejudiciul a fost suportat de către SC A. SA însă, pe de o parte, această modalitate de executare a contractului, cu SC A. SA, a fost convenită, în mod expres, cu pârâta, prin art. 2 pct. 4 din contractul încheiat cu pârâta, iar pe de altă parte, reclamanta a plătit către SC A. SA cheltuielile ocazionate de procurarea materialului și costul cu forța de muncă, astfel încât prejudiciul este acum în patrimoniul său.

Mai mult, s-a apreciat că, prin expertizele efectuate în cauză, acest prejudiciu a și fost dovedit, câtă vreme s-a stabilit că sumele solicitate au fost efectiv plătite de către reclamanta - recurentă. Concluzia instanței de apel, potrivit căreia denunțarea contractului de către pârâtă nu a fost abuzivă, deoarece ar fi fost determinată de renunțarea beneficiarului SC E. SA Timișoara la a mai construi cea de a doua hală de producție comandată inițial, este greșită, această împrejurare nefiind probată de către pârâtă, construcția celei de a doua hale continuând chiar cu pârâta, aceasta din urmă renunțând la colaborarea cu reclamanta doar pentru a realiza singură lucrarea, cu costuri mai mici decât cele contractate inițial cu reclamanta.

În altă ordine de idei recurenta a susținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderi contractuale în sarcina pârâtei, actul ilicit fiind reprezentat de denunțarea unilaterală a contractului de execuție și livrare, vinovăția pârâtei fiind prezentă sub forma intenției, rezultată din asumarea conștientă a efectelor comportamentului său asupra reclamantei, prejudiciul existând sub forma celor două componente amintite anterior, respectiv materia primă pentru confecțiile metalice și costurile cu executarea lucrării, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultând din cele expuse. La data de 22 februarie 2013 intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, o a doua întâmpinare fiind depusă la data de 23 septembrie 2013, întâmpinare în care intimata - pârâtă a expus, pe larg, apărările sale la motivele de recurs, dar și la notele scrise, formulate de către recurenta - reclamantă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul încheiat între reclamantă și pârâtă. Contractul din 05 august 2008, încheiat între părți, nu este un contract cadru, acesta fiind doar un contract de livrare și execuție care, în art. 2.1, art. 2.2, art. 4.1, art. 7.1 și în anexa la contract, are prevăzute, în mod clar, obiectul contractului, termenul de execuție, precum și faptul că se referă atât la executarea Halei A cât și a Halei B, pentru beneficiarul SC E. SA Timișoara. Din cuprinsul clauzelor acestui contract nu rezultă, în niciun fel, că aceasta ar fi un contract de antrepriză sau că părțile au înțeles ca transmiterea comenzilor de către pârâtă, să reprezinte o condiție suspensivă pentru executarea integrală a contractului.

Ca atare, instanța de apel a schimbat înțelesul, în sens de negotium, al contractului încheiat între cele două părți, acesta fiind un simplu contract de execuție și livrare confecții metalice, din cuprinsul acestuia nerezultând, în niciun fel, faptul că pârâta ar fi avut dreptul să denunțe în mod unilateral acest contract. De altfel, intimata - pârâtă, deși în întâmpinarea formulată a făcut o apărare extrem de laborioasă, nu a indicat în temeiul cărei clauze contractuale pârâta ar fi avut dreptul să denunțe unilateral contractul, fiind invocată doar o stare de fapt, anume aceea că beneficiarul, SC E. SA Timișoara, nu ar mai fi vrut să continue construcția celei de a doua hale, astfel încât intimata - pârâtă ar fi fost obligată să denunțe contractul.

Această apărare nu corespunde realității, bazată pe contractul dintre părți. Pârâta nu ar fi avut la îndemână decât o acțiune în rezoluțiunea contractului, pentru neîndeplinirea, culpabilă, de către reclamantă a obligațiilor corelative, pentru că, deși respectivul contract urma să se desfășoare, operațional, în mai multe etape, din punct de vedere juridic, el reprezintă un contract cu executare dintr-o dată, obligațiile corelative fiind precis determinate.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că reclamanta ar fi invocat contractul încheiat între ea și SC A. SA, ca temei al răspunderii contractuale dintre ea și pârâtă, reclamanta nefăcând altceva decât să arate în ce constă prejudiciul suferit, arătând doar că a plătit subcontractantului său atât contravaloarea materialului cât și a manoperei, invocând, în raport cu pârâta, doar răspunderea contractuală, derivând din nerespectarea, de către pârâtă, a contractului din 05 august 2008, arătând că sunt îndeplinite, în opinia ei, condițiile răspunderii contractuale. Sub aspectele arătate mai sus, hotărârea instanței de apel este nelegală, și s-ar impune modificarea deciziei recurate.

Având în vedere, însă, actele noi depuse în recurs de către cele două părți, din care rezultă că pârâta ar fi continuat edificarea Halei B, după ce a denunțat, fără temei legal, contractul cu reclamanta, situație de fapt confirmată de către ambele părți, ținând cont și de soluția dată de către instanța de apel cererii de aderare la apel formulată de către reclamantă, soluție ce nu a fost atacată cu recurs de către intimata - pârâtă, situația echivalează cu o nedeplină cercetare a fondului, mai ales sub aspectul întinderii prejudiciului suferit de către recurenta - reclamantă, astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, care va avea în vedere cele reținute mai sus de către instanța de recurs.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 304 pct. 8 raportat la art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC G.C.I. SRL Arad împotriva deciziei civile nr. 196/2012 din 29 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.