ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei Prin Hotărârea nr. 21 din 20 mai 2010, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a retras aprobarea acordată vicepreședintelui Directoratului V. România SA, H.B., în conformitate cu prevederile art. 229 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006, reținând în sarcina acestuia faptele prevăzute la art. 228 lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006, ce constau în: a) încălcarea prevederilor art. 101 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora "Instituțiile de credit trebuie să-și organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, cu cerințele legii și ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia", întrucât aplicarea prevederilor Ghidului V.B.

Rating - Clienți Retail Ghid de utilizare referitoare la posibilitatea modificării manuale a ratingului obținut în baza scoringului a condus la: eludarea procedurii de încadrare a clienților persoane fizice în categorii de performanță financiară, validată de Banca Națională a României și implicit la expunerea instituției de credit la risc de credit și de conformitate ridicate; eludarea prevederilor din Procedura Credite Persoane fizice și ale Strategiei de risc de credit, care stipulează drept condiție de eligibilitate la creditare a persoanelor fizice obținerea unui rating de minim 3e, întrucât prin îmbunătățirea manuală a ratingurilor obținute din aplicarea scoringului s-au creditat clienți cu bonitate necorespunzătoare (rating 4d), mare parte din expunerea respectivă fiind contaminată de restanțe (39,4%).

b) încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 3/2009, având în vedere utilizarea unor alte metode decât cele prevăzute de metodologia proprie validată de Banca Națională a României pentru reevaluarea ipotecilor constituite în cazul persoanelor fizice, acestea neasigurând determinarea cu acuratețe a valorii juste a garanțiilor constituite. c) încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) și alin. (2) lit. c) din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003, având în vedere neexercitarea atribuțiilor pe linia identificării deficiențelor sistemului de control intern și asigurării măsurilor pentru eliminarea acestora, ceea ce a condus la: - nerespectarea prevederilor art. 20 din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003, având în vedere repartizarea necorespunzătoare a atribuțiilor la nivelul unităților teritoriale.

întrucât până în luna aprilie 2009 administratorilor de cont le-au fost alocate responsabilități care au generat conflicte de interese, deficiență ce a condus la acordarea de credite unor debitori cu o capacitate de rambursare necorespunzătoare; - nerespectarea prevederilor art. 31 alin. (5) din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003, întrucât în primul semestru din anul 2009 numeroase unități teritoriale nu și-au îndeplinit responsabilitățile pe linia exercitării controalelor constând în întocmirea rapoartelor de autoevaluare (gradul de completare fiind de doar 67%), iar, în unele cazuri, întocmirea acestora s-a realizat în baza unor verificări necorespunzătoare, asupra unor eșantioane restrânse, nereprezentative pentru volumul operațiunilor derulate de structurile respective; - nerespectarea prevederilor art. 53 alin. (1) și ale art. 55 alin. (2) din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003, având în vedere acordarea de credite de către unele unități teritoriale verificate cu încălcarea normelor interne și reglementărilor prudențiale în vigoare referitoare la competențele de aprobare (Sucursalele Arad și Piatra Neamț), la veniturile acceptate în vederea calculării gradului de îndatorare (Sucursalele Arad, Oradea, Turnu Severin și Târgu Jiu), utilizarea unor documente care certificau veniturile realizate de solicitanți,

documente ce nu îndeplineau cerințele legale, prezentând inadvertențe și elemente ce puteau genera suspiciuni cu privire la autenticitatea lor (Sucursala Bacău), instituția nedesfășurând astfel o activitate de creditare având la bază criterii sănătoase și bine definite; - nerespectarea prevederilor art. 53 alin. (1) din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003 și ale art. 4 3 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 3/2007, având în vedere aprobarea de operațiuni de restructurare a expunerilor înregistrate față de debitori care nu îndeplineau condițiile de eligibilitate prevăzute în cadrul normelor interne, aprobarea de restructurări fără să existe o solicitare din partea clienților și fără efectuarea de analize cu privire la capacitatea de plată a acestora (la Sucursalele Bacău, Pitești, Iași, Iași 2 și Suceava), restructurarea de credite acordate unor debitori persoane fizice în alte condiții decât cele stabilite prin procedura proprie (acordarea unei perioade de grație mai mare decât cea prevăzută de procedura proprie - Agenția Șoseaua Alexandriei București și Sucursala Buzești), restructurarea unui credit în baza unor documente justificative ale veniturilor care prezentau neconcordanțe în raport cu cele analizate inițial la acordarea creditului (Sucursala Cluj),

aprobarea de operațiuni de restructurare a trei credite acordate de Sucursala Suceava care au produs efecte retroactiv și restructurarea creditelor acordate unor persoane fizice, deși veniturile realizate de debitori erau insuficiente acoperirii obligațiilor de plată (Sucursala Bacău). Împotriva Hotărârii nr. 21 din 20 mai 2010, H.B. a formulat contestație, solicitând în principal anularea sancțiunii retragerii aprobării și, în subsidiar, în măsura în care se va respinge cererea principală, reducerea sancțiunii și înlocuirea acesteia cu oricare din măsurile prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. a) sau lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006 cu modificările și completările ulterioare, și anume, avertisment sau amendă între 1-6 salarii medii nete pe instituția de credit.

" În susținerea contestației, H.B. a invocat următoarele motive: 1. La momentul aplicării sancțiunii de către Banca Națională a României și anume la 20 mai 2010, contestatorul nu mai deținea funcția de vicepreședinte al Directoratului V. România SA, ca urmare a demisiei pe care a prezentat-o Consiliului de Supraveghere al V. România SA, de care acesta a luat act și care și-a produs efectele începând cu data de 27 martie 2010. Cu scrisoarea din 30 martie 2010, V. România SA a notificat Băncii Naționale a României faptul că H.B. și-a depus demisia din funcția de vicepreședinte al Directoratului V. România SA. În acest context, „demisia subsemnatului are semnificația renunțării voluntare la poziția de vicepreședinte al Directoratului V. România S.A.

și pe cale de consecință nu am mai exercitat atributele de coordonare și direcție a activității V. România SA aferente poziției deținute, încă din data de 27 martie 2010. Din momentul demisiei, subsemnatul nu mai deține calitatea de reprezentant legal al V. România SA și nici puterea de a coordona activitatea V. România SA." 2. Contestatorul arată că, potrivit prevederilor art. 225 din O.U.G.

nr. 99/2006, Banca Națională a României „are dreptul de a lua măsuri față de instituția de credit sau față de persoanele responsabile care încalcă dispozițiile legale și de a dispune sancțiuni în scopul înlăturării deficiențelor și cauzelor acestora.'' Față de aceste împrejurări, de drept și de fapt, invocate, contestatorul susține că sancțiunea dispusă de Banca Națională a României „este excesivă și neîntemeiată și nu își poate atinge scopul înlăturării deficiențelor și a cauzelor acestora, având în vedere faptul că, prin însuși actul demisiei," a renunțat la toate atributele de coordonare și direcție a activității băncii și solicită ca, la luarea hotărârii, să se aibă în vedere prevederile art. 229. alin. (3) din O.U.G.

nr. 99/2006, potrivit cărora, la individualizarea sancțiunii, se ține seama de gravitatea faptei săvârșite, precum și de circumstanțele personale și reale ale săvârșirii acesteia, în acest context, subliniază faptul că, în perioada 2008-2010, „cu concursul" său, V. România SA a început implementarea tuturor măsurilor necesare remedierii deficiențelor identificate de Banca Națională a României și consemnate în cuprinsul rapoartelor de supraveghere din perioada 2009-2010, precum și a recomandărilor acesteia. Prin Hotărârea nr. 30 din 4 august 2010, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a respins contestația formulată de H.B. împotriva Hotărârii nr. 21 din 20 mai 2010, reținând următoarele: Argumentul contestatorului, potrivit căruia demisia „are semnificația renunțării voluntare” la calitatea de vicepreședinte al Directoratului V. România SA, nu-l exonerează de răspundere, cel puțin pentru următoarele considerente: Potrivit art. 234 din O.U.G.

nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, „aplicarea sancțiunilor se prescrie în termen de un an de la data constatării faptei, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei.1". După cum se poate constata, legiuitorul nu distinge cu privire la faptul că persoana în cauză mai are sau nu, în momentul aplicării sancțiunii, calitatea deținută în momentul săvârșirii faptelor. Prin urmare, în speță, este pe deplin aplicabil principiul de drept potrivit căruia, „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge" („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"). Este esențial de subliniat faptul că deficiențele constatate s-au produs în timpul exercitării mandatului de vicepreședinte al Directoratului V. România SA de către domnul H.B.

și că, la data constatării lor, avea această calitate. Ca atare, răspunderea pentru încălcarea disciplinei bancare incumbă acestuia, în virtutea calității de vicepreședinte al Directoratului la data săvârșirii neregulilor, fiind irelevant faptul că, la data aplicării sancțiunii, persoana în cauză nu mai deținea această calitate ca urmare a demisiei. Temeinicia și legalitatea sancțiunii aplicate rezultă din cunoașterea întocmai a intenției legiuitorului, avută în vedere în momentul emiterii O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a spiritului ce transpare din conținutul acesteia.

Potrivit art. 108 alin. (3), din actul normativ menționat, fiecare dintre persoanele prevăzute din acest text, membrii consiliului de administrație și directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului unei instituții de credit, precum și persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activitățile de administrare și control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum și orice alte activități care pot expune instituția de credit unor riscuri semnificative, trebuie să fie aprobați de Banca Națională a României, înainte de începerea exercitării responsabilităților. Relevante, în acest context, sunt și prevederile art. 110 alin. (1) din O.U.G.

nr. 99/2006 potrivit cărora, „În afară de condițiile prevăzute de legislația în vigoare referitoare la administratorii sau, după caz, la membrii consiliului de supraveghere, o persoana nu poale fi aleasă în consiliul de administrație sau, după caz, in consiliul de supraveghere al unei instituții de credit, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său în următoarele situații: (...) b) în ultimii 5 ani persoanei i s-a retras de către autoritatea de supraveghere aprobarea de a exercita responsabilități de administrare și/sau conducere într-o instituție de credit, o instituție financiară… ". Potrivit alin. (2) al aceluiași art., „dispozițiile prevăzute la alin. (1) se aplică în mod corespunzător și directorilor care nu sunt membri ai consiliului de administrație și după caz, membrilor directoratului.

" Cerințele speciale stabilite de legiuitor pentru ca o persoană să îndeplinească una dintre funcțiile anterior menționate, constau în buna reputație și experiență adecvată naturii, extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților încredințate, precum și în faptul că aceasta trebuie să își desfășoare activitatea „în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase" art. 108 alin. (1) din actul normativ invocat, acestea reprezentând doar o componentă, alături de altele asemenea, prevăzute într-un act normativ special în materia instituțiilor de credit și anume O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, dictate de însăși rațiunea pentru care aceasta a fost emisă - asigurarea stabilității și viabilității sistemului bancar și protejarea intereselor deponenților.

Instituția abilitată legal să aprecieze dacă aceste cerințe sunt sau nu sunt îndeplinite este Banca Națională a României, în virtutea calității de unică autoritate care autorizează, reglementează și supraveghează prudențial instituțiile de credit, în scopul asigurării stabilității financiare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României și ale O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, aprobarea dată de Banca Națională a României în condițiile legii, nu conferă funcția de administrator/conducător, această desemnare fiind atributul exclusiv al organelor statutare ale instituției de credit, după cum, retragerea aprobării nu echivalează cu retragerea acestei funcții.

Aprobarea acordată de Banca Națională a României reprezintă acordul autorității de supraveghere - dat în condițiile evaluării îndeplinirii cerințelor de legalitate și de oportunitate - ca o persoană să exercite responsabilitățile aferente funcției, conform mandatului acordat de organele statutare. În fapt, aprobarea Băncii Naționale a României, care poate fi retrasă în cazurile în care persoana nu mai corespunde condițiilor prevăzute de lege, precum și cerințelor prudențiale, din perspectiva unei practici prudente și sănătoase, întrunite la momentul acordării acesteia, echivalează cu un „certificat de bună purtare”.

Ca atare, interpretând sistematic și sistemic textele invocate și având în vedere cele prezentate, este evidentă intenția legiuitorului de a nu mai permite persoanei căreia i s-a retras, de către autoritatea de supraveghere, aprobarea de a exercita responsabilități de administrare și/sau conducere într-o instituție de credit, să dețină o funcție similară în următorii 5 ani de la aplicarea acestei sancțiuni. Prevederile legale invocate anterior, reflectă preluarea celor mai prudente și sănătoase standarde în domeniu, recunoscute la nivel internațional.

Astfel, existența unui „certificat de bună purtare” din partea autorității competente este necesară, potrivit Metodologiei de implementare a Principiilor privind o supraveghere bancară eficientă (Comitetul de la Basel, Principiul 3 Criterii de autorizare, criteriul esențial nr. 8), pentru evaluarea îndeplinirii cerinței de bună reputație a unei persoane propuse în calitate de administrator/conducător al unei instituții de credit. În acest sens, documentul Comitetului de la Basel stipulează că îndeplinirea cerinței menționate presupune, pe de o parte, inexistența unor mențiuni în cazierul judiciar, iar, pe de altă parte, inexistența unor sancțiuni din partea altor autorități de supraveghere competente, de natură să facă persoana incompatibilă cu exercitarea funcției pentru care a fost propusă.

Având în vedere cele prezentate și ținând seama de complexitatea și specificul activității unei instituții de credit, nu orice persoană pe care acționarii o consideră că are vocația de a fi conducător/administrator, în sens generic, poate avea calitatea de conducător/administrator al unei instituții de credit. Pentru aceste motive (rațiuni), legiuitorul a prevăzut expres obligativitatea obținerii, de către orice persoană care dorește să acceadă la o funcție de conducere într-o instituție de credit, a aprobării prealabile („certificatul de bună purtare”) din partea autorității de supraveghere. Actul prin care i s-a recunoscut unei persoane dreptul de a deține o astfel de calitate este valabil și produce efecte atâta timp cât el ființează.

De aceea, este necesar ca, în măsura în care autoritatea de supraveghere constată că un conducător/administrator nu a îndeplinit, sau a îndeplinit necorespunzător atribuțiile conferite de calitatea astfel recunoscută, să-l sancționeze, inclusiv cu retragerea aprobării acordate, prin emiterea unui act în acest sens, respectându-se astfel și principiul simetriei actelor. Totodată, retragerea aprobării de către autoritatea de supraveghere, constituie un act esențial pentru cariera persoanei în cauză, în cadrul procedurii de colaborare dintre autoritățile de supraveghere, obligatorii în procesul de evaluare a calității persoanelor desemnate în funcția de conducători, conform art. 15 alin. (3) din Directiva nr. 2006/48 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit.

Existența unei astfel de sancțiuni este relevantă pentru autoritățile care solicită informații despre persoana care intenționează să dețină funcția de conducător/administrator, din perspectiva reglementărilor interne și internaționale, precum și a principiilor unei practici financiare bancare prudente și sănătoase. De reținut este și faptul că, în conținutul contestației formulate, domnul H.B. nu precizează nici un motiv care să justifice demisia, ceea ce evidențiază în mod clar intenția acestuia de a evita sancțiunea retragerii aprobării, care, odată aplicată, atrage, pe cale de consecință, încadrarea legală în prevederile referitoare la interdicția de a mai ocupa în următorii 5 ani de la data aplicării sancțiunii o funcție similară.

Prin urmare, este evident că singurul motiv real al demisiei este acela de a eluda dispozițiile legale invocate. Concludent, în acest sens, este și faptul că în 25 martie 2010 acesta și-a depus demisia, Consiliul de supraveghere al V. România SA s-a întrunit în 26 martie 2010 și a hotărât ca aceasta să-și producă efectele de îndată, adică începând cu 27 martie 2010. Or, având în vedere complexitatea și diversitatea atribuțiilor unui conducător, respectiv vicepreședinte al Directoratului unei instituții de credit, operațiunile privind predarea gestiunii și a tuturor lucrărilor în curs, erau practic imposibil de realizat într-o singură zi. Pe de alta parte, demisia, ca act juridic unilateral, nu poate înlătura răspunderea pentru faptele petrecute în timpul exercitării funcției la care se renunță în mod voluntar.

Interpretarea potrivit căreia sancțiunea retragerii aprobării nu ar mai avea obiect ulterior demisiei, pe motivul că persoana în cauză nu mai deține funcția în considerarea căreia se aplică sancțiunea, ar duce, inevitabil, la imposibilitatea aplicării sancțiunii constând în retragerea aprobării, prevăzută la art. 229 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006, unor astfel de persoane, care au renunțat la funcția deținută anterior datei la care se aplică sancțiunea. Actul individual al demisiei ar permite astfel, ca prevederile legii să fie ocolite prin evitarea aplicării de sancțiuni pentru fapte anterioare acestui act, ceea ce ar duce la lipsirea de efecte, atât a prevederilor legale, cât și a actului de supraveghere.

Într-o atare împrejurare, ne-am afla în situația de încălcare a principiului de drept potrivit căruia ,,norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul înlăturării ei” (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Prin urmare, actele normative trebuie aplicate în spiritul și litera lor, altfel emiterea acestora nu s-ar mai justifica. Sancțiunea a fost aplicată de Banca Națională a României cu respectarea termenelor prevăzute de art. 234 din O.U.G. nr. 99/2006, respectiv în termen de un an de la data constatării faptei, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei.

Solicitarea formulată de către domnul H.B., în subsidiar, constând în înlocuirea sancțiunii retragerii calității de vicepreședinte al Directoratului V. România SA cu aceea de avertisment sau cu o amendă cuprinsă între 1-6 salarii medii nete pe instituția de credit, reprezintă o recunoaștere implicită a faptului că, în timpul mandatului său s-au produs deficiențele consemnate în rapoartele de supraveghere încheiate cu prilejul inspecțiilor efectuate la unitățile V. România SA, de către inspectorii Băncii Naționale a României, împuterniciți în acest sens, deficiențe pe care nu le contestă. De altfel, rapoartele de supraveghere au fost semnate fără obiecțiuni, ceea ce reprezintă acceptarea și recunoașterea explicită a conținutului acestora.

Astfel, este contrazisă afirmația contestatorului potrivit căreia V. România SA a început implementarea tuturor măsurilor necesare remedierii deficiențelor identificate de Banca Națională a României în cuprinsul rapoartelor de supraveghere din perioada 2009-2010, precum și a recomandărilor Băncii Naționale a României „cu concursul” său, deoarece, așa cum rezultă din rapoartele de supraveghere aferente acelei perioade, este indubitabil că instituția de credit în cauză nu și-a desfășurat activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, înregistrându-se deficiențe care nu s-ar fi produs dacă persoana în cauză și-ar fi desfășurat în mod corespunzător responsabilitățile care decurgeau din exercitarea calității de vicepreședinte al Directoratului V. România SA.

II. Instanța de control judiciar 1.Calificarea căii de atac H.B. fost președinte al Directoratului V. România S.A. a atacat atât Hotărârea nr. 21 din 20 mai 2010, cât și Hotărârea nr. 30 din 4 august 2010 ale Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a Romaniei, solicitând anularea acestora, calea de atac promovată de petent fiind calificată drept „recurs” la termenul de judecată din 30 noiembrie 2011, potrivit încheierii de ședință de la această dată din dosar fond. 2.Excepția tardivității recursului La termenul de judecată din 3 noiembrie 2011 intimata Banca Națională a României prin apărător a invocat excepția tardivității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 301 C. proc. civ., întrucât hotărârile contestate au fost comunicate S.C.

V. România S.A. la data de 2 septembrie 2010 și recurentului la data de 1 septembrie, excepția fiind reiterată la termenul de judecată din 7 februarie 2012. Recurentul prin apărător ales a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată. Înalta Curte constată că excepția tardivității recursului invocată de intimată este neîntemeiată, după cum se va arăta în continuare: Art. 301 C. proc. civ. prevede că „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”, fiind o aplicare a regulii generale înscrise în art. 102 alin (1) C. proc. civ. potrivit căreia termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de procedură. În accepțiunea legiuitorului „comunicarea” reprezintă momentul în care destinatarul actului contestat ia efectiv cunoștință de conținutul acestuia.

În speță nu se poate stabili cu exactitate data la care recurentul B.H.

ar fi luat cunoștință de hotărârea Consiliului Administrației al Băncii Naționale Române din 2010, prin care i s-a respins contestația împotriva hotărârii din 20 mai 2010 a aceluiași Consiliu, deoarece comunicarea hotărârii de la această dată s-a făcut la sediul V. România SA însă recurentul nu mai era angajatul acestei bănci, ca urmare a demisionării din funcția de vicepreședinte al Directoratului Băncii din data de 25 martie 2010. Nici comunicarea făcută la domiciliul recurentului, în Austria, la data de 1 septembrie 2010 nu s-a putut îndeplini, întrucât adresa acestuia indicată în contestație este incompletă, așa cum precizează intimata în întâmpinare, astfel că nu în lipsa altor elemente concrete care să demonstreze data la care recurentul a luat cunoștință de hotărârile contestate, instanța va constata că recursul acestuia înregistrat la data de 20 septembrie 2010 s-a făcut în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. 3. Criticile recurentului Recurentul B.H. a criticat pentru nelegalitate și netemeinicie hotărârea din 20 mai 2010 prin care Consiliul de Administrație al Băncii Naționale Române i-a retras aprobarea acordată în baza art. 299 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 99/2006 pentru ocuparea funcției de vicepreședinte al V. România SA și hotărârea din 4 august 2010 prin care i s-a respins contestația formulată împotriva primei hotărâri de către Consiliul de Administrație al Băncii Naționale Române pentru următoarele motive: 1. - hotărârile Consiliului de Administrație al Băncii Naționale Române din 20 mai 2010 și din 4 august 2010 sunt nelegale, deoarece la data sancționării recurentului cu retragerea aprobării acordate pentru exercitarea funcției de Vicepreședinte al V. acesta nu mai deținea funcția respectivă, contractul de mandat încetând la 27 martie 2010 ca urmare a renunțării unilaterale a recurentului, astfel că sancțiunea aplicată este lipsită de obiect; 2. – sancțiunea aplicată recurentului este nelegală deoarece nu se circumscrie scopului stabilit de lege, în sensul art. 225 al O.U.G.

nr. 99/2006, întrucât vizează fapte neimputabile recurentului, aplicarea sancțiunii intervenind ulterior încetării mandatului încredințat acestuia. Recurentul a susținut că dacă ar fi fost responsabil de deficiențele constatate, acestea ar fi putut fi înlăturate și scopul reglementării s-ar fi atins numai dacă ar fi ocupat, la data sancționării sale funcția de conducere pentru care i s-a retras avizul, astfel sancțiunea aplicată nemaiavând un caracter reparator, ci numai represiv, ceea ce contravine modului de reglementare a respectivei sancțiuni. S-a învederat că nu subzistă argumentul intimatei, cum că sancțiunea aplicată urmărește ca-n viitorii 5 ani persoana în cauză să nu mai poată exercita o funcție de conducere la o unitate bancară, deoarece oricum ar necesita aprobarea prealabilă a BNR pentru această situație.

3 – Sancțiunea aplicată recurentului de Consiliul de Administrație al Băncii Naționale Române este nelegală, având la bază atitudinea subiectivă a conducerii Băncii Naționale Române și privește fapte care nu sunt imputabile recurentului. S-a arătat că hotărârea a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale Române nu prevede concret ce fapte sunt imputate recurentului, conform dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale, în același sens fiind și art. 229 alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2006. Recurentul a susținut că hotărârea este lovită de nulitate, deoarece face numai aprecieri generale și principiale, aplicabile întregului sistem bancar de după anul 2008, care nu sunt susceptibile a fi corectate doar prin altfel de management, exemplificându-se prin practica C.E.D.O.

în materie contravențională, concluzionându-se că recurentul nu putea fi sancționat decât în baza unei legi care să îndeplinească condițiile de accesibilitate și previzibilitate (cauza Canoni contra Franței și S. W. contra Regatului Unit). Recurentul a exemplificat cu mai multe fapte reținute în sarcina sa, pentru care a fost sancționat. În cazul eludării procedurii de încadrare a persoanelor fizice în categorii de performanță art. 101 alin. (2) din O.U.G.

nr. 99/2006 s-a învederat că nu s-a precizat concret în ce constă eludarea, la ce persoane fizice se referă, câte persoane se află în asemenea situație, etc., în condițiile în care conducerea băncii s-a preocupat de instituirea unei proceduri de încadrare a clienților în categorii de performanță, însă responsabilitatea implementării acesteia revenea altor persoane, care, de altfel, au fost sancționate; Pentru încălcarea art. 10 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naționale Române privind determinarea justă a garanțiilor reale, pe bază de metodologie proprie, prevăzută în cadrul normelor interne, s-a arătat că reevaluarea propriu-zisă a ipotecilor era imputabilă persoanelor care nu au respectat metodologia instituită de conducerea băncii și nu direct conducătorilor băncii.

În privința asigurării responsabilității delegate a conducerii operative cu privire la stabilirea politicilor și procedurilor de control intern s-a arătat că din raportul Băncii Naționale Române din 21 septembrie 2009 a rezultat că majoritatea deficiențelor constatate în acest domeniu erau imputabile directorilor de sucursale, sau altor persoane care au fost identificate în cadrul procedurilor interne de control și care și-au prezentat demisia, recurentul îndeplinindu-și corespunzător atribuțiile de control ce-i reveneau, potrivit funcției de conducere exercitate, scopul acestora fiind tocmai identificarea eventualelor nereguli.

S-a mai susținut că nu există nici un prejudiciu, întrucât pentru faptele semnalate în cadrul raportului au fost sancționate de conducerea băncii persoanele vinovate, iar retragerea aprobării acordate unui fost vicepreședinte al Directoratului nu putea conduce la repararea prejudiciului, astfel încât, neexistând nici o faptă ilicită concretă săvârșită de recurent, nici prejudiciu, nu erau îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a acestuia. Recurentul a învederat că oricum sancțiunea aplicată este excesivă, chiar în raport cu faptele nelegal imputate, invocându-se dispozițiile art. 225 alin. (2) din O.U.G.

nr. 99/2006 și arătându-se că nu s-a ținut cont de circumstanțele personale (buna reputație, conduită și realizări, etc) și reale (locul fruntaș ocupat de V. între cele mai prestigioase 10 instituții bancare, dificultățile tuturor băncilor din activitatea de creditare, reducerea puterii economice a debitorilor) pentru fiecare dintre membrii Directoratului sancționați existând aceeași motivare. Ulterior, în notele și concluziile scrise depuse la dosar recurentul a dezvoltat și alte critici, privind încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității cu prilejul soluționării contestației sale de Băncii Naționale Române, etc însă acestea nu pot fi avute în vedere întrucât s-au formulat cu depășirea termenului legal de motivare a recursului prevăzut de art. 303 raportat la art. 301 C. proc.

civ. S-a solicitat admiterea recursului și anularea Hotărârilor atacate. 4.Apărările intimatei În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimata Banca Națională a României a depus la dosar întâmpinare dar și note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, concluzii susținute și prin apărătorul său în instanță. 5.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare: Situația de fapt În urma acțiunii de inspecție a V. România SA desfășurată în perioada 23 noiembrie 2009 – 14 decembrie 2009 de către reprezentanții Băncii Naționale a României, s-a întocmit raportul de supraveghere din 11 februarie 2010. Ca urmare a abaterilor constatate, s-a dispus sancționarea membrilor Directoratului V. (Președinte și doi Vicepreședinți) cu retragerea aprobării acordate de către Consiliul de Administrație al Băncii Naționale Române, adoptându-se că în acest sens hotărârea din 20 mai 2010 în privința recurentului B.H. – Vicepreședinte al Directoratului V. România SA.

Contestația administrativă formulată de recurent a fost respinsă prin hotărârea din 4 august 2010 a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale Române. Recurentul a mai fost sancționat prin ordinul din 3 februarie 2010 al Primviceguvernatorului Băncii Naționale Române în temeiul art. 229 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006 cu amendă, ca urmare a faptelor constatate și consemnate în raportul de supraveghere din 21 septembrie 2009 încheiat în urma acțiunii de supraveghere la V. România SA în perioada 3 august 2009 – 28 august 2009. Argumente pentru respingerea recursului Recurentul a exercitat atribuții de conducere a V. România SA, în baza unui contract de mandat încheiat cu această bancă.

Pentru a accede la funcția ocupată – Vicepreședinte al Directoratului V. România SA recurentul a beneficiat de avizul favorabil acordat de Banca Națională a României în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind „autorizarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit”. Potrivit art. 108 din O.U.G.

nr. 99/2006 coroborat cu art. 17 din Regulamentul nr. 11/2007 privind autorizarea instituțiilor de credit, Băncii Naționale a României îi revine atribuția de a atesta, printr-un aviz conform, obligatoriu a-i fi solicitat , dacă persoanele nominalizate să exercite activități de administrare și/sau conducere a unei instituții de credit îndeplinesc condițiile indispensabile ale unei „bune reputații și experiență adecvată naturii extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților încredințate” și pentru asigurarea unei activități „în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase”.

Aplicarea principiului simetriei actelor juridice a impus ca Banca Națională a României să-i revină și competența retragerii avizului acordat, ca sancțiune disciplinară expres nominalizată de art. 229 din Legea nr. 99/2006, în cazul săvârșirii unor abateri de către persoana avizată pentru o funcție de conducere într-o instituție de credit, constând în nerespectarea reglementărilor specifice domeniului bancar. Prin urmare, raporturile convenționale, dintre persoana cu funcție de conducere într-o instituție de credit și acea instituție, reglementate de contractul de mandat, sunt distincte de raporturile administrative de supraveghere și control exercitate de autoritatea administrativă supremă din domeniul bancar pe teritoriul statului român – Banca Națională a României, (asemănătoare tutelei administrative), în raport cu instituțiile de credit care-și desfășoară activitatea pe teritoriul României și personalul de conducere al acestora.

Din această perspectivă, demisia înregistrată de recurentul B.H. din funcția de vicepreședinte al V. România SA la data de 25 martie 2010, care are semnificația denunțării unilaterale a contractului de mandat, nu avea nici o relevanță în privința dreptului Băncii Naționale a României de a-l sancționa pentru abateri de la disciplina bancară, inclusiv prin retragerea aprobării acordate în temeiul art. 108 alin. (1) din Legea nr. 99/2006, aceasta reprezentând sancțiunea prevăzută de art. 229 lit. d) din acest act normativ. Împrejurarea că persoana sancționată nu mai ocupa, la data aplicării sancțiunii, funcția în cadrul căreia a săvârșit abateri nu are importanță, dacă sancțiunea s-a aplicat în termenul legal.

În speță, art. 234 din Legea nr. 99/2006 prevede un termen de un an de la data constatării faptei, (termen de prescripție), dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârșirii abaterii (termen de decădere), care au fost respectate de Consiliul de Administrație al Băncii Naționale Române, competent să aplice sancțiunea disciplinară, conform art. 233 – 234 din O.U.G. nr. 99/2006. O altă interpretate ar conduce la concluzia absurdă că o persoană care a săvârșit abateri nu ar mai putea fi sancționată când încetează din proprie inițiativă raporturile de muncă încheiate (prin demisie, transfer etc), ceea ce ar goli de conținut instituția răspunderii disciplinare, care ar fi lăsată astfel la latitudinea persoanei care a săvârșit o abatere, situație inadmisibilă într-un stat de drept.

De altfel, din modul cronologic de desfășurare a evenimentelor – Raportul de control întocmit de Banca Naționlă Română la 11 februarie 2010, demisia recurentului din 25 martie 2010 și sancționarea acestuia la 20 mai 2010, rezultă că înregistrarea demisiei a fost o strategie pentru preîntâmpinarea sancțiunii, după ce a cunoscut abaterile constatate în urma controlului desfășurat de Banca Națională Română la V. Nu poate fi primită susținerea recurentului care vizează lipsa de obiect a sancțiunii aplicate , întrucât nu mai ocupa funcția pentru care i s-a retras aprobarea , deoarece sancțiunea aplicată are anume specific și efecte particularizate sistemului bancar în care a funcționat recurentul, persoana sancționată cu retragerea aprobării nemaiputând ocupa timp de 5 ani o funcție în consiliul de administrație sau de supraveghere al unei instituții bancare, conform art. 110 alin. (1) lit. b) din O.U.G.

nr. 99/2006. În concluzie, sancțiunea aplicată recurentului nu este lipsită de obiect, ci dimpotrivă, are un pregnant rol punitiv prin interdicția, pentru o perioadă de timp, a ocupării unei funcții similare celei în care s-au săvârșit abaterile, dar și preventiv, deoarece obligă instituțiile de credit ca în interesul siguranței și prudenței ce trebuie să le caracterizeze activitatea, să evite nominalizarea persoanelor sancționate cu retragerea aprobării necesare unei funcții de conducere, să ocupe o asemenea funcție. Aceste argumente sunt pertinente și în privința criticii care vizează pretinsa necorespundere a sancțiunii retragerii autorizării, cu scopul stabilit de lege. Art. 228 alin. (1) din O.U.G.

nr. 99/2006 enumeră la lit. a)-f) faptele care, fiind săvârșite de o instituție de credit sau de o persoană cu responsabilități de conducere, reprezintă abateri, constând în încălcarea disciplinei bancare, așa cum se menționează în art. 233 alin. (1) din același act normativ. Mai ales pentru personalul cu funcții de conducere în instituțiile de credit exigențele unei bune reputații, unui profesionalism desăvârșit sunt maxime, pentru a răspunde cerințelor de a proteja disciplina bancară, relațiile de credit și prin ricoșeu beneficiarii numeroși și diverși ai creditelor. Asigurarea încrederii în instituțiile de credit nu se poate face decât prin disciplină bancară maximă, seriozitate, competență, profesionalism și nu în ultimul rând corectitudine în raport cu instituția de credit, cu ceilalți angajați , cu clienții, dar și cu întregul sistem bancar.

Pentru evitarea unor eventuale disfuncționalități se recurge la un schimb de informații între instituțiile bancare, care s-a instituționalizat prin Legea nr. 312/2004, art. 3 alin. (8) lit. a) din această lege obligând Banca Națională a României să asigure schimbul de informații cu autoritățile responsabile cu supravegherea altor instituții financiare. În concluzie, sancțiunea retragerii aprobării recurentului, de către Banca Națională a României, chiar după încetarea mandatului acestuia, corespunde întocmai scopului legii, reprezentat de asigurarea disciplinei bancare, a siguranței raporturilor de creditare, atât prin îndepărtarea persoanei care a încălcat disciplina bancară, dar și prin evitarea desemnării acesteia la conducerea unei alte instituții de profil, o perioadă de timp.

Nefondată este și susținerea care privește neîndeplinirea condițiilor legale de sancționare (răspundere). Abaterile reținute în sarcina recurentului au fost enumerate și descrise în hotărârea din 20 mai 2010 a Băncii Naționale Române iar recurentul nu a contestat săvârșirea acestora, însă a susținut că nu au fost suficient detaliate sau că pentru respectivele fapte au fost deja sancționate alte persoane responsabile. Faptele ce pot atrage aplicarea sancțiunilor specifice de către Banca Națională Română personalului de conducere din instituțiile de credit sunt prevăzute de art. 228 din O.U.G. nr. 99/2006, de Normele Băncii Naționale nr. 17/2003 și de Regulamentul Băncii Naționale Române nr. 3/2009.

Acestea au deci o reglementare legală riguroasă, iar împrejurarea că formulările au caracter general, lăsând posibilitatea subsumării unor abateri concrete diferite, fiecărui text care evidențiază un anume tip de abatere, nu poate constitui motiv de nelegalitate a unei hotărâri a Băncii Naționale Române care aplică sancțiuni pentru abateri circumstanțiate de textele de lege menționate anterior. De altfel, nici în contestația administrativă recurentul nu a negat săvârșirea abaterilor reținute în sarcina sa, pe care le-a recunoscut și prin semnarea, fără obiecțiuni, a rapoartelor de supraveghere, instanța exercitând un control de legalitate asupra hotărârii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale Române prin care s-a respins contestația administrativă, conform art. 275 alin. (3) din O.U.G.

nr. 99/2006, neputându-se invoca, omisso medio, motive care nu au format obiectul contestației. Pe de altă parte, numai Banca Națională Română poate aprecia asupra aspectelor ce țin de oportunitatea aplicării sancțiunii și nu instanța de judecată, potrivit textului de lege menționat anterior. Susținerile recurentului privind lipsa celorlalte condiții necesare sancționării sale (prejudiciu și legătura de cauzalitate) sunt nefondate. Împrejurarea că prejudiciul material efectiv s-ar fi acoperit deja, prin imputarea sumelor unui grup restrâns de persoane nu îl exonerează pe recurent de răspundere, întrucât dacă și-ar fi exercitat corespunzător atribuțiile de verificare și control și nu ar fi săvârșit abaterile reținute în sarcina sa, acest prejudiciu nu s-ar fi produs.

În afara prejudiciului material, abaterile recurentului au prejudiciat banca prin tulburarea activității normale (personal cercetat, audiat, măsuri de sancționare și recuperare a pagubelor) adăugând atingere principalei valori ocrotite prin reglementările specifice - disciplina bancară, fiind evidentă legătura de cauzalitate între faptele reținute în sarcina recurentului și prejudiciul instituției de credit. Nefondată este și susținerea recurentului care vizează caracterul „excesiv” al sancțiunii. Astfel, potrivit art. 229 alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2006, pentru abaterile săvârșite de persoanele din conducerea unei instituții de credit se poate aplica una dintre sancțiunile prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. c),d) (amendă între 1-6 salarii sau retragerea aprobării).

Cum recurentul a fost sancționat în baza unor dispoziții legale care erau deja în vigoare și nu s-au modificat de la preluarea mandatului de vicepreședinte al Directoratului V. România SA, pe care acesta avea obligația să le cunoască, nu se pune problema lipsei de accesibilitate și previzibilitate a legislației în domeniul răspunderii conducătorilor instituțiilor de credit. Față de gravitatea abaterilor săvârșite de recurent și urmările acestora, constând într-un risc crescut de fraudă, împrejurare care a determinat sesizarea de către Banca Națională Română a Direcției Naționale Anticorupție, ținând cont că recurentul a mai fost sancționat cu amendă, prin Ordinul nr. 19 din 3 martie 2010 al Prim viceguvernatorului Băncii Naționale Române, se constată că intimata a aplicat corect recurentului sancțiunea prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. c) din O.U.G.

nr. 99/2006. În cauza C – 146/05, Hotărârea din 27 septembrie 2007 Collee KG și Finanzanet, par. 40, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că „sancțiunile din dreptul intern trebuie să fie întotdeauna proporționale cu gravitatea abuzului /abaterii”, încălcarea principiului proporționalității de către autoritatea/instituția care aplică sancțiuni însemnând „încălcarea limitelor în exercitarea puterii de apreciere” (Hot. C.E.J. din 27 septembrie 2007, cauza C – 409/04, par. 58) sau „aplicarea unei măsuri care depășește ceea ce este necesar, devenind improprie scopului urmărit” (Hot. în cauza C – 45 /06 – Campina). În speță, sancțiunea aplicată recurentului este proporțională cu gravitatea abaterilor și individualizată corespunzător circumstanțelor personale ale acestuia, având în vedere repetabilitatea conduitei necorespunzătoare unei persoane cu o funcție de conducere într-o instituție de credit.

6.Soluția instanței de recurs Constatând că hotărârile atacate sunt legale, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Înalte Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului. Respinge recursul declarat de B.H. împotriva hotărârilor din 20 mai 2010 și din 4 august 2010 ale Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României. Obligă recurentul să plătească intimatei Banca Națională a României suma de 26.829,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2012.