ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin Hotărârea nr. 21

din 20 mai 2010, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a retras

aprobarea acordată vicepreședintelui Directoratului V. România SA, H.B., în conformitate

cu prevederile art. 229 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006, reținând în sarcina

acestuia faptele prevăzute la art. 228 lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006, ce constau

în:

a) încălcarea prevederilor

art. 101 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora "Instituțiile de

credit trebuie să-și organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile

unei practici bancare prudente și sănătoase, cu cerințele legii și ale reglementărilor

emise în aplicarea acesteia", întrucât aplicarea prevederilor Ghidului V.B.

Rating - Clienți Retail Ghid de utilizare referitoare la posibilitatea modificării

manuale a ratingului obținut în baza scoringului a condus la: eludarea procedurii

de încadrare a clienților persoane fizice în categorii de performanță financiară,

validată de Banca Națională a României și implicit la expunerea instituției de credit

la risc de credit și de conformitate ridicate; eludarea prevederilor din Procedura

Credite Persoane fizice și ale Strategiei de risc de credit, care stipulează drept

condiție de eligibilitate la creditare a persoanelor fizice obținerea unui rating

de minim 3e, întrucât prin îmbunătățirea manuală a ratingurilor obținute din aplicarea

scoringului s-au creditat clienți cu bonitate necorespunzătoare (rating 4d), mare

parte din expunerea respectivă fiind contaminată de restanțe (39,4%).

b) încălcarea prevederilor

art. 10 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 3/2009, având

în vedere utilizarea unor alte metode decât cele prevăzute de metodologia proprie

validată de Banca Națională a României pentru reevaluarea ipotecilor constituite

în cazul persoanelor fizice, acestea neasigurând determinarea cu acuratețe a valorii

juste a garanțiilor constituite.

c) încălcarea prevederilor

art. 7 alin. (1) și alin. (2) lit. c) din Norma Băncii Naționale a României nr.

17/2003, având în vedere neexercitarea atribuțiilor pe linia identificării deficiențelor

sistemului de control intern și asigurării măsurilor pentru eliminarea acestora,

ceea ce a condus la:

- nerespectarea prevederilor

art. 20 din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003, având în vedere repartizarea

necorespunzătoare a atribuțiilor la nivelul unităților teritoriale. întrucât până

în luna aprilie 2009 administratorilor de cont le-au fost alocate responsabilități

care au generat conflicte de interese, deficiență ce a condus la acordarea de credite

unor debitori cu o capacitate de rambursare necorespunzătoare;

- nerespectarea prevederilor

art. 31 alin. (5) din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003, întrucât în

primul semestru din anul 2009 numeroase unități teritoriale nu și-au îndeplinit

responsabilitățile pe linia exercitării controalelor constând în întocmirea rapoartelor

de autoevaluare (gradul de completare fiind de doar 67%), iar, în unele cazuri,

întocmirea acestora s-a realizat în baza unor verificări necorespunzătoare, asupra

unor eșantioane restrânse, nereprezentative pentru volumul operațiunilor derulate

de structurile respective;

- nerespectarea prevederilor

art. 53 alin. (1) și ale art. 55 alin. (2) din Norma Băncii Naționale a României

nr. 17/2003, având în vedere acordarea de credite de către unele unități teritoriale

verificate cu încălcarea normelor interne și reglementărilor prudențiale în vigoare

referitoare la competențele de aprobare (Sucursalele Arad și Piatra Neamț), la veniturile

acceptate în vederea calculării gradului de îndatorare (Sucursalele Arad, Oradea,

Turnu Severin și Târgu Jiu), utilizarea unor documente care certificau veniturile

realizate de solicitanți, documente ce nu îndeplineau cerințele legale, prezentând

inadvertențe și elemente ce puteau genera suspiciuni cu privire la autenticitatea

lor (Sucursala Bacău), instituția nedesfășurând astfel o activitate de creditare

având la bază criterii sănătoase și bine definite;

- nerespectarea prevederilor

art. 53 alin. (1) din Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003 și ale art.

4

3

din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 3/2007, având în

vedere aprobarea de operațiuni de restructurare a expunerilor înregistrate față

de debitori care nu îndeplineau condițiile de eligibilitate prevăzute în cadrul

normelor interne, aprobarea de restructurări fără să existe o solicitare din partea

clienților și fără efectuarea de analize cu privire la capacitatea de plată a acestora

(la Sucursalele Bacău, Pitești, Iași, Iași 2 și Suceava), restructurarea de credite

acordate unor debitori persoane fizice în alte condiții decât cele stabilite prin

procedura proprie (acordarea unei perioade de grație mai mare decât cea prevăzută

de procedura proprie - Agenția Șoseaua Alexandriei București și Sucursala Buzești),

restructurarea unui credit în baza unor documente justificative ale veniturilor

care prezentau neconcordanțe în raport cu cele analizate inițial la acordarea creditului

(Sucursala Cluj), aprobarea de operațiuni de restructurare a trei credite acordate

de Sucursala Suceava care au produs efecte retroactiv și restructurarea creditelor

acordate unor persoane fizice, deși veniturile realizate de debitori erau insuficiente

acoperirii obligațiilor de plată (Sucursala Bacău).

Împotriva Hotărârii

nr. 21 din 20 mai 2010, H.B. a formulat contestație, solicitând în principal anularea

sancțiunii retragerii aprobării și, în subsidiar, în măsura în care se va respinge

cererea principală, reducerea sancțiunii și înlocuirea acesteia cu oricare din măsurile

prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. a) sau lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006 cu modificările

și completările ulterioare, și anume, avertisment sau amendă între 1-6 salarii medii

nete pe instituția de credit. "

În susținerea contestației,

H.B. a invocat următoarele motive:

sancțiunii de către Banca Națională a României și anume la 20 mai 2010, contestatorul

nu mai deținea funcția de vicepreședinte al Directoratului V. România SA, ca urmare

a demisiei pe care a prezentat-o Consiliului de Supraveghere al V. România SA, de

care acesta a luat act și care și-a produs efectele începând cu data de 27 martie

a României faptul că H.B. și-a depus demisia din funcția de vicepreședinte al Directoratului

V. România SA.

În acest context, „demisia

subsemnatului are semnificația renunțării voluntare la poziția de vicepreședinte

al Directoratului V. România S.A. și pe cale de consecință nu am mai exercitat atributele

de coordonare și direcție a activității V. România SA aferente poziției deținute,

încă din data de 27 martie 2010. Din momentul demisiei, subsemnatul nu mai deține

calitatea de reprezentant legal al V. România SA și nici puterea de a coordona activitatea

V. România SA."

că, potrivit prevederilor art. 225 din O.U.G. nr. 99/2006, Banca Națională a României

„are dreptul de a lua măsuri față de instituția de credit sau față de persoanele

responsabile care încalcă dispozițiile legale și de a dispune sancțiuni în scopul

înlăturării deficiențelor și cauzelor acestora.''

Față de aceste împrejurări,

de drept și de fapt, invocate, contestatorul susține că sancțiunea dispusă de Banca

Națională a României „este excesivă și neîntemeiată și nu își poate atinge scopul

înlăturării deficiențelor și a cauzelor acestora, având în vedere faptul că, prin

însuși actul demisiei," a renunțat la toate atributele de coordonare și direcție

a activității băncii și solicită ca, la luarea hotărârii, să se aibă în vedere prevederile

art. 229. alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006, potrivit cărora, la individualizarea

sancțiunii, se ține seama de gravitatea faptei săvârșite, precum și de circumstanțele

personale și reale ale săvârșirii acesteia, în acest context, subliniază faptul

că, în perioada 2008-2010, „cu concursul" său, V. România SA a început implementarea

tuturor măsurilor necesare remedierii deficiențelor identificate de Banca Națională

a României și consemnate în cuprinsul rapoartelor de supraveghere din perioada 2009-2010,

precum și a recomandărilor acesteia.

Prin Hotărârea nr. 30

din 4 august 2010, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a respins

contestația formulată de H.B. împotriva Hotărârii nr. 21 din 20 mai 2010, reținând

următoarele:

Argumentul contestatorului,

potrivit căruia demisia „are semnificația renunțării voluntare” la calitatea de

vicepreședinte al Directoratului V. România SA, nu-l exonerează de răspundere, cel

puțin pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 234 din

O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările

ulterioare, „aplicarea sancțiunilor se prescrie în termen de un an de la data constatării

faptei, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei.1". După cum

se poate constata, legiuitorul nu distinge cu privire la faptul că persoana în cauză

mai are sau nu, în momentul aplicării sancțiunii, calitatea deținută în momentul

săvârșirii faptelor. Prin urmare, în speță, este pe deplin aplicabil principiul

de drept potrivit căruia, „unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge"

(„ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"). Este esențial de subliniat

faptul că deficiențele constatate s-au produs în timpul exercitării mandatului de

vicepreședinte al Directoratului V. România SA de către domnul H.B. și că, la data

constatării lor, avea această calitate. Ca atare, răspunderea pentru încălcarea

disciplinei bancare incumbă acestuia, în virtutea calității de vicepreședinte al

Directoratului la data săvârșirii neregulilor, fiind irelevant faptul că, la data

aplicării sancțiunii, persoana în cauză nu mai deținea această calitate ca urmare

a demisiei.

Temeinicia și legalitatea

sancțiunii aplicate rezultă din cunoașterea întocmai a intenției legiuitorului,

avută în vedere în momentul emiterii O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de

credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a spiritului ce transpare

din conținutul acesteia. Potrivit art. 108 alin. (3), din actul normativ menționat,

fiecare dintre persoanele prevăzute din acest text, membrii consiliului de administrație

și directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului

unei instituții de credit, precum și persoanele desemnate să asigure conducerea

structurilor care privesc activitățile de administrare și control al riscurilor,

audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum și orice alte activități

care pot expune instituția de credit unor riscuri semnificative, trebuie să fie

aprobați de Banca Națională a României, înainte de începerea exercitării responsabilităților.

Relevante, în acest context,

sunt și prevederile art. 110 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora, „În

afară de condițiile prevăzute de legislația în vigoare referitoare la administratorii

sau, după caz, la membrii consiliului de supraveghere, o persoana nu poale fi aleasă

în consiliul de administrație sau, după caz, in consiliul de supraveghere al unei

instituții de credit, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său în următoarele

situații: (...) b) în ultimii 5 ani persoanei i s-a retras de către autoritatea

de supraveghere aprobarea de a exercita responsabilități de administrare și/sau

conducere într-o instituție de credit, o instituție financiară....". Potrivit

alin. (2) al aceluiași art., „dispozițiile prevăzute la alin. (1) se aplică în mod

corespunzător și directorilor care nu sunt membri ai consiliului de administrație

și după caz, membrilor directoratului. "

Cerințele speciale stabilite

de legiuitor pentru ca o persoană să îndeplinească una dintre funcțiile anterior

menționate, constau în buna reputație și experiență adecvată naturii, extinderii

și complexității activității instituției de credit și responsabilităților încredințate,

precum și în faptul că aceasta trebuie să își desfășoare activitatea „în conformitate

cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase" art. 108 alin.

(1) din actul normativ invocat, acestea reprezentând doar o componentă, alături

de altele asemenea, prevăzute într-un act normativ special în materia instituțiilor

de credit și anume O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea

capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările

și completările ulterioare, dictate de însăși rațiunea pentru care aceasta a fost

emisă - asigurarea stabilității și viabilității sistemului bancar și protejarea

intereselor deponenților.

Instituția abilitată legal

să aprecieze dacă aceste cerințe sunt sau nu sunt îndeplinite este Banca Națională

a României, în virtutea calității de unică autoritate care autorizează, reglementează

și supraveghează prudențial instituțiile de credit, în scopul asigurării stabilității

financiare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii

Naționale a României și ale O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și

adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007,

cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, aprobarea

dată de Banca Națională a României în condițiile legii, nu conferă funcția de administrator/conducător,

această desemnare fiind atributul exclusiv al organelor statutare ale instituției

de credit, după cum, retragerea aprobării nu echivalează cu retragerea acestei funcții.

Aprobarea acordată de Banca Națională a României reprezintă acordul autorității

de supraveghere - dat în condițiile evaluării îndeplinirii cerințelor de legalitate

și de oportunitate - ca o persoană să exercite responsabilitățile aferente funcției,

conform mandatului acordat de organele statutare.

În fapt, aprobarea Băncii

Naționale a României, care poate fi retrasă în cazurile în care persoana nu mai

corespunde condițiilor prevăzute de lege, precum și cerințelor prudențiale, din

perspectiva unei practici prudente și sănătoase, întrunite la momentul acordării

acesteia, echivalează cu un „certificat de bună purtare”. Ca atare, interpretând

sistematic și sistemic textele invocate și având în vedere cele prezentate, este

evidentă intenția legiuitorului de a nu mai permite persoanei căreia i s-a retras,

de către autoritatea de supraveghere, aprobarea de a exercita responsabilități de

administrare și/sau conducere într-o instituție de credit, să dețină o funcție similară

în următorii 5 ani de la aplicarea acestei sancțiuni.

Prevederile legale invocate

anterior, reflectă preluarea celor mai prudente și sănătoase standarde în domeniu,

recunoscute la nivel internațional. Astfel, existența unui „certificat de bună purtare”

din partea autorității competente este necesară, potrivit Metodologiei de implementare

a Principiilor privind o supraveghere bancară eficientă (Comitetul de la Basel,

Principiul 3 Criterii de autorizare, criteriul esențial nr. 8), pentru evaluarea

îndeplinirii cerinței de bună reputație a unei persoane propuse în calitate de administrator/conducător

al unei instituții de credit. În acest sens, documentul Comitetului de la Basel

stipulează că îndeplinirea cerinței menționate presupune, pe de o parte, inexistența

unor mențiuni în cazierul judiciar, iar, pe de altă parte, inexistența unor sancțiuni

din partea altor autorități de supraveghere competente, de natură să facă persoana

incompatibilă cu exercitarea funcției pentru care a fost propusă. Având în vedere

cele prezentate și ținând seama de complexitatea și specificul activității unei

instituții de credit, nu orice persoană pe care acționarii o consideră că are vocația

de a fi conducător/administrator, în sens generic, poate avea calitatea de conducător/administrator

al unei instituții de credit. Pentru aceste motive (rațiuni), legiuitorul a prevăzut

expres obligativitatea obținerii, de către orice persoană care dorește să acceadă

la o funcție de conducere într-o instituție de credit, a aprobării prealabile („certificatul

de bună purtare”) din partea autorității de supraveghere. Actul prin care i s-a

recunoscut unei persoane dreptul de a deține o astfel de calitate este valabil și

produce efecte atâta timp cât el ființează. De aceea, este necesar ca, în măsura

în care autoritatea de supraveghere constată că un conducător/administrator nu a

îndeplinit, sau a îndeplinit necorespunzător atribuțiile conferite de calitatea

astfel recunoscută, să-l sancționeze, inclusiv cu retragerea aprobării acordate,

prin emiterea unui act în acest sens, respectându-se astfel și principiul simetriei

actelor. Totodată, retragerea aprobării de către autoritatea de supraveghere, constituie

un act esențial pentru cariera persoanei în cauză, în cadrul procedurii de colaborare

dintre autoritățile de supraveghere, obligatorii în procesul de evaluare a calității

persoanelor desemnate în funcția de conducători, conform art. 15 alin. (3) din Directiva

nr. 2006/48 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit.

Existența unei astfel de sancțiuni este relevantă pentru autoritățile care solicită

informații despre persoana care intenționează să dețină funcția de conducător/administrator,

din perspectiva reglementărilor interne și internaționale, precum și a principiilor

unei practici financiare bancare prudente și sănătoase.

De reținut este și faptul

că, în conținutul contestației formulate, domnul H.B. nu precizează nici un motiv

care să justifice demisia, ceea ce evidențiază în mod clar intenția acestuia de

a evita sancțiunea retragerii aprobării, care, odată aplicată, atrage, pe cale de

consecință, încadrarea legală în prevederile referitoare la interdicția de a mai

ocupa în următorii 5 ani de la data aplicării sancțiunii o funcție similară. Prin

urmare, este evident că singurul motiv real al demisiei este acela de a eluda dispozițiile

legale invocate. Concludent, în acest sens, este și faptul că în 25 martie 2010

acesta și-a depus demisia, Consiliul de supraveghere al V. România SA s-a întrunit

în 26 martie 2010 și a hotărât ca aceasta să-și producă efectele de îndată, adică

începând cu 27 martie 2010. Or, având în vedere complexitatea și diversitatea atribuțiilor

unui conducător, respectiv vicepreședinte al Directoratului unei instituții de credit,

operațiunile privind predarea gestiunii și a tuturor lucrărilor în curs, erau practic

imposibil de realizat într-o singură zi.

Pe de alta parte, demisia,

ca act juridic unilateral, nu poate înlătura răspunderea pentru faptele petrecute

în timpul exercitării funcției la care se renunță în mod voluntar. Interpretarea

potrivit căreia sancțiunea retragerii aprobării nu ar mai avea obiect ulterior demisiei,

pe motivul că persoana în cauză nu mai deține funcția în considerarea căreia se

aplică sancțiunea, ar duce, inevitabil, la imposibilitatea aplicării sancțiunii

constând în retragerea aprobării, prevăzută la art. 229 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 99/2006, unor astfel de persoane, care au renunțat la funcția deținută anterior

datei la care se aplică sancțiunea. Actul individual al demisiei ar permite astfel,

ca prevederile legii să fie ocolite prin evitarea aplicării de sancțiuni pentru

fapte anterioare acestui act, ceea ce ar duce la lipsirea de efecte, atât a prevederilor

legale, cât și a actului de supraveghere.

Într-o atare împrejurare,

ne-am afla în situația de încălcare a principiului de drept potrivit căruia ,,norma

juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul înlăturării

ei” (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Prin urmare, actele

normative trebuie aplicate în spiritul și litera lor, altfel emiterea acestora nu

s-ar mai justifica.

Sancțiunea a fost aplicată

de Banca Națională a României cu respectarea termenelor prevăzute de art. 234 din

O.U.G. nr. 99/2006, respectiv în termen de un an de la data constatării faptei,

dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei. Solicitarea formulată de

către domnul H.B., în subsidiar, constând în înlocuirea sancțiunii retragerii calității

de vicepreședinte al Directoratului V. România SA cu aceea de avertisment sau cu

o amendă cuprinsă între 1-6 salarii medii nete pe instituția de credit, reprezintă

o recunoaștere implicită a faptului că, în timpul mandatului său s-au produs deficiențele

consemnate în rapoartele de supraveghere încheiate cu prilejul inspecțiilor efectuate

la unitățile V. România SA, de către inspectorii Băncii Naționale a României, împuterniciți

în acest sens, deficiențe pe care nu le contestă. De altfel, rapoartele de supraveghere

au fost semnate fără obiecțiuni, ceea ce reprezintă acceptarea și recunoașterea

explicită a conținutului acestora.

Astfel, este contrazisă

afirmația contestatorului potrivit căreia V. România SA a început implementarea

tuturor măsurilor necesare remedierii deficiențelor identificate de Banca Națională

a României în cuprinsul rapoartelor de supraveghere din perioada 2009-2010, precum

și a recomandărilor Băncii Naționale a României „cu concursul” său, deoarece, așa

cum rezultă din rapoartele de supraveghere aferente acelei perioade, este indubitabil

că instituția de credit în cauză nu și-a desfășurat activitatea în conformitate

cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, înregistrându-se deficiențe

care nu s-ar fi produs dacă persoana în cauză și-ar fi desfășurat în mod corespunzător

responsabilitățile care decurgeau din exercitarea calității de vicepreședinte al

Directoratului V. România SA.

II. Instanța de control

judiciar

1.Calificarea căii de

atac

H.B. fost președinte al

Directoratului V. România S.A. a atacat atât Hotărârea nr. 21 din 20 mai 2010, cât

și Hotărârea nr. 30 din 4 august 2010 ale Consiliului de Administrație al Băncii

Naționale a Romaniei, solicitând anularea acestora, calea de atac promovată de petent

fiind calificată drept „recurs” la termenul de judecată din 30 noiembrie 2011, potrivit

încheierii de ședință de la această dată din dosar fond.

2.Excepția tardivității

recursului

La termenul de judecată

din 3 noiembrie 2011 intimata Banca Națională a României prin apărător a invocat

excepția tardivității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 301 C. proc.

civ., întrucât hotărârile contestate au fost comunicate S.C. V. România S.A. la

data de 2 septembrie 2010 și recurentului la data de 1 septembrie, excepția fiind

reiterată la termenul de judecată din 7 februarie 2012.

Recurentul prin apărător

ales a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată

că excepția tardivității recursului invocată de intimată este neîntemeiată, după

cum se va arăta în continuare:

Art. 301 C. proc.

civ. prevede că „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel”, fiind o aplicare a regulii generale înscrise în

art. 102 alin (1) C. proc. civ. potrivit căreia termenele încep să curgă de la comunicarea

actelor de procedură.

În accepțiunea legiuitorului

„comunicarea” reprezintă momentul în care destinatarul actului contestat ia efectiv

cunoștință de conținutul acestuia.

În speță nu se poate stabili

cu exactitate data la care recurentul B.H. ar fi luat cunoștință de hotărârea Consiliului

Administrației al Băncii Naționale Române din 2010, prin care i s-a respins contestația

împotriva hotărârii din 20 mai 2010 a aceluiași Consiliu, deoarece comunicarea hotărârii

de la această dată s-a făcut la sediul V. România SA însă recurentul nu mai era

angajatul acestei bănci, ca urmare a demisionării din funcția de vicepreședinte

al Directoratului Băncii din data de 25 martie 2010.

Nici comunicarea făcută

la domiciliul recurentului, în Austria, la data de 1 septembrie 2010 nu s-a putut

îndeplini, întrucât adresa acestuia indicată în contestație este incompletă, așa

cum precizează intimata în întâmpinare, astfel că nu în lipsa altor elemente concrete

care să demonstreze data la care recurentul a luat cunoștință de hotărârile contestate,

instanța va constata că recursul acestuia înregistrat la data de 20 septembrie 2010

s-a făcut în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Recurentul B.H. a criticat

pentru nelegalitate și netemeinicie hotărârea din 20 mai 2010 prin care Consiliul

de Administrație al Băncii Naționale Române i-a retras aprobarea acordată în baza

art. 299 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006 pentru ocuparea funcției de vicepreședinte

al V. România SA și hotărârea din 4 august 2010 prin care i s-a respins contestația

formulată împotriva primei hotărâri de către Consiliul de Administrație al Băncii

Naționale Române pentru următoarele motive:

de Administrație al Băncii Naționale Române din 20 mai 2010 și din 4 august 2010

sunt nelegale, deoarece la data sancționării recurentului cu retragerea aprobării

acordate pentru exercitarea funcției de Vicepreședinte al V. acesta nu mai deținea

funcția respectivă, contractul de mandat încetând la 27 martie 2010 ca urmare a

renunțării unilaterale a recurentului, astfel că sancțiunea aplicată este lipsită

de obiect;

recurentului este nelegală deoarece nu se circumscrie scopului stabilit de lege,

în sensul art. 225 al O.U.G. nr. 99/2006, întrucât vizează fapte neimputabile recurentului,

aplicarea sancțiunii intervenind ulterior încetării mandatului încredințat acestuia.

Recurentul a susținut

că dacă ar fi fost responsabil de deficiențele constatate, acestea ar fi putut fi

înlăturate și scopul reglementării s-ar fi atins numai dacă ar fi ocupat, la data

sancționării sale funcția de conducere pentru care i s-a retras avizul, astfel sancțiunea

aplicată nemaiavând un caracter reparator, ci numai represiv, ceea ce contravine

modului de reglementare a respectivei sancțiuni.

S-a învederat că nu subzistă

argumentul intimatei, cum că sancțiunea aplicată urmărește ca-n viitorii 5 ani persoana

în cauză să nu mai poată exercita o funcție de conducere la o unitate bancară, deoarece

oricum ar necesita aprobarea prealabilă a BNR pentru această situație.

3 – Sancțiunea aplicată

recurentului de Consiliul de Administrație al Băncii Naționale Române este nelegală,

având la bază atitudinea subiectivă a conducerii Băncii Naționale Române și privește

fapte care nu sunt imputabile recurentului.

S-a arătat că hotărârea

a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale Române nu prevede concret ce

fapte sunt imputate recurentului, conform dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ.

privind angajarea răspunderii civile delictuale, în același sens fiind și art. 229

alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2006.

Recurentul a susținut

că hotărârea este lovită de nulitate, deoarece face numai aprecieri generale și

principiale, aplicabile întregului sistem bancar de după anul 2008, care nu sunt

susceptibile a fi corectate doar prin altfel de management, exemplificându-se prin

practica C.E.D.O. în materie contravențională, concluzionându-se că recurentul nu

putea fi sancționat decât în baza unei legi care să îndeplinească condițiile de

accesibilitate și previzibilitate (cauza Canoni contra Franței și S. W. contra Regatului

Unit).

Recurentul a exemplificat

cu mai multe fapte reținute în sarcina sa, pentru care a fost sancționat.

În cazul eludării procedurii

de încadrare a persoanelor fizice în categorii de performanță art. 101 alin.

(2) din O.U.G. nr. 99/2006 s-a învederat că nu s-a precizat concret în ce constă

eludarea, la ce persoane fizice se referă, câte persoane se află în asemenea situație,

etc., în condițiile în care conducerea băncii s-a preocupat de instituirea unei

proceduri de încadrare a clienților în categorii de performanță, însă responsabilitatea

implementării acesteia revenea altor persoane, care, de altfel, au fost sancționate;

Pentru încălcarea

art. 10 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naționale Române privind determinarea

justă a garanțiilor reale, pe bază de metodologie proprie, prevăzută în cadrul normelor

interne, s-a arătat că reevaluarea propriu-zisă a ipotecilor era imputabilă persoanelor

care nu au respectat metodologia instituită de conducerea băncii și nu direct conducătorilor

băncii.

În privința asigurării

responsabilității delegate a conducerii operative cu privire la stabilirea politicilor

și procedurilor de control intern s-a arătat că din raportul Băncii Naționale Române

din 21 septembrie 2009 a rezultat că majoritatea deficiențelor constatate în acest

domeniu erau imputabile directorilor de sucursale, sau altor persoane care au fost

identificate în cadrul procedurilor interne de control și care și-au prezentat demisia,

recurentul îndeplinindu-și corespunzător atribuțiile de control ce-i reveneau, potrivit

funcției de conducere exercitate, scopul acestora fiind tocmai identificarea eventualelor

nereguli.

S-a mai susținut că nu

există nici un prejudiciu, întrucât pentru faptele semnalate în cadrul raportului

au fost sancționate de conducerea băncii persoanele vinovate, iar retragerea aprobării

acordate unui fost vicepreședinte al Directoratului nu putea conduce la repararea

prejudiciului, astfel încât, neexistând nici o faptă ilicită concretă săvârșită

de recurent, nici prejudiciu, nu erau îndeplinite condițiile angajării răspunderii

civile delictuale a acestuia.

Recurentul a învederat

că oricum sancțiunea aplicată este excesivă, chiar în raport cu faptele nelegal

imputate, invocându-se dispozițiile art. 225 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și

arătându-se că nu s-a ținut cont de circumstanțele personale (buna reputație, conduită

și realizări, etc) și reale (locul fruntaș ocupat de V. între cele mai prestigioase

10 instituții bancare, dificultățile tuturor băncilor din activitatea de creditare,

reducerea puterii economice a debitorilor) pentru fiecare dintre membrii Directoratului

sancționați existând aceeași motivare.

Ulterior, în notele și

concluziile scrise depuse la dosar recurentul a dezvoltat și alte critici, privind

încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității cu prilejul

soluționării contestației sale de Băncii Naționale Române, etc însă acestea nu pot

fi avute în vedere întrucât s-au formulat cu depășirea termenului legal de motivare

a recursului prevăzut de art. 303 raportat la art. 301 C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea

recursului și anularea Hotărârilor atacate.

4.Apărările intimatei

În temeiul art. 308

alin. (2) C. proc. civ. intimata Banca Națională a României a depus la dosar întâmpinare

dar și note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, concluzii

susținute și prin apărătorul său în instanță.

5.Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia,

după cum se va arăta în continuare:

Situația de fapt

În urma acțiunii de inspecție

a V. România SA desfășurată în perioada 23 noiembrie 2009 – 14 decembrie 2009 de

către reprezentanții Băncii Naționale a României, s-a întocmit raportul de supraveghere

din 11 februarie 2010.

Ca urmare a abaterilor

constatate, s-a dispus sancționarea membrilor Directoratului V. (Președinte și doi

Vicepreședinți) cu retragerea aprobării acordate de către Consiliul de Administrație

al Băncii Naționale Române, adoptându-se că în acest sens hotărârea din 20 mai 2010

în privința recurentului B.H. – Vicepreședinte al Directoratului V. România SA.

Contestația administrativă

formulată de recurent a fost respinsă prin hotărârea din 4 august 2010 a Consiliului

de Administrație al Băncii Naționale Române.

Recurentul a mai fost

sancționat prin ordinul din 3 februarie 2010 al Primviceguvernatorului Băncii Naționale

Române în temeiul art. 229 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006 cu amendă, ca

urmare a faptelor constatate și consemnate în raportul de supraveghere din 21

septembrie 2009 încheiat în urma acțiunii de supraveghere la V. România SA în perioada

3 august 2009 – 28 august 2009.

Argumente pentru respingerea

recursului

Recurentul a exercitat

atribuții de conducere a V. România SA, în baza unui contract de mandat încheiat

cu această bancă.

Pentru a accede la funcția

ocupată – Vicepreședinte al Directoratului V. România SA recurentul a beneficiat

de avizul favorabil acordat de Banca Națională a României în exercitarea atribuțiilor

prevăzute de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind „autorizarea și supravegherea

prudențială a instituțiilor de credit”.

Potrivit art. 108 din

O.U.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 17 din Regulamentul nr. 11/2007 privind autorizarea

instituțiilor de credit, Băncii Naționale a României îi revine atribuția de a atesta,

printr-un aviz conform, obligatoriu a-i fi solicitat , dacă persoanele nominalizate

să exercite activități de administrare și/sau conducere a unei instituții de credit

îndeplinesc condițiile indispensabile ale unei „bune reputații și experiență adecvată

naturii extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților

încredințate” și pentru asigurarea unei activități „în conformitate cu regulile

unei practici bancare prudente și sănătoase”.

Aplicarea principiului

simetriei actelor juridice a impus ca Banca Națională a României să-i revină și

competența retragerii avizului acordat, ca sancțiune disciplinară expres nominalizată

de art. 229 din Legea nr. 99/2006, în cazul săvârșirii unor abateri de către persoana

avizată pentru o funcție de conducere într-o instituție de credit, constând în nerespectarea

reglementărilor specifice domeniului bancar.

Prin urmare, raporturile

convenționale, dintre persoana cu funcție de conducere într-o instituție de credit

și acea instituție, reglementate de contractul de mandat, sunt distincte de raporturile

administrative de supraveghere și control exercitate de autoritatea administrativă

supremă din domeniul bancar pe teritoriul statului român – Banca Națională a României,

(asemănătoare tutelei administrative), în raport cu instituțiile de credit care-și

desfășoară activitatea pe teritoriul României și personalul de conducere al acestora.

Din această perspectivă,

demisia înregistrată de recurentul B.H. din funcția de vicepreședinte al V. România

SA la data de 25 martie 2010, care are semnificația denunțării unilaterale a contractului

de mandat, nu avea nici o relevanță în privința dreptului Băncii Naționale a României

de a-l sancționa pentru abateri de la disciplina bancară, inclusiv prin retragerea

aprobării acordate în temeiul art. 108 alin. (1) din Legea nr. 99/2006, aceasta

reprezentând sancțiunea prevăzută de art. 229 lit. d) din acest act normativ.

Împrejurarea că persoana

sancționată nu mai ocupa, la data aplicării sancțiunii, funcția în cadrul căreia

a săvârșit abateri nu are importanță, dacă sancțiunea s-a aplicat în termenul legal.

În speță, art. 234 din

Legea nr. 99/2006 prevede un termen de un an de la data constatării faptei, (termen

de prescripție), dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârșirii abaterii (termen

de decădere), care au fost respectate de Consiliul de Administrație al Băncii Naționale

Române, competent să aplice sancțiunea disciplinară, conform art. 233 – 234 din

O.U.G. nr. 99/2006.

O altă interpretate ar

conduce la concluzia absurdă că o persoană care a săvârșit abateri nu ar mai putea

fi sancționată când încetează din proprie inițiativă raporturile de muncă încheiate

(prin demisie, transfer etc), ceea ce ar goli de conținut instituția răspunderii

disciplinare, care ar fi lăsată astfel la latitudinea persoanei care a săvârșit

o abatere, situație inadmisibilă într-un stat de drept.

De altfel, din modul cronologic

de desfășurare a evenimentelor – Raportul de control întocmit de Banca Naționlă

Română la 11 februarie 2010, demisia recurentului din 25 martie 2010 și sancționarea

acestuia la 20 mai 2010, rezultă că înregistrarea demisiei a fost o strategie pentru

preîntâmpinarea sancțiunii, după ce a cunoscut abaterile constatate în urma controlului

desfășurat de Banca Națională Română la V.

Nu poate fi primită susținerea

recurentului care vizează lipsa de obiect a sancțiunii aplicate , întrucât nu mai

ocupa funcția pentru care i s-a retras aprobarea , deoarece sancțiunea aplicată

are anume specific și efecte particularizate sistemului bancar în care a funcționat

recurentul, persoana sancționată cu retragerea aprobării nemaiputând ocupa timp

de 5 ani o funcție în consiliul de administrație sau de supraveghere al unei instituții

bancare, conform art. 110 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 99/2006.

În concluzie, sancțiunea

aplicată recurentului nu este lipsită de obiect, ci dimpotrivă, are un pregnant

rol punitiv prin interdicția, pentru o perioadă de timp, a ocupării unei funcții

similare celei în care s-au săvârșit abaterile, dar și preventiv, deoarece obligă

instituțiile de credit ca în interesul siguranței și prudenței ce trebuie să le

caracterizeze activitatea, să evite nominalizarea persoanelor sancționate cu retragerea

aprobării necesare unei funcții de conducere, să ocupe o asemenea funcție.

Aceste argumente sunt

pertinente și în privința criticii care vizează pretinsa necorespundere a sancțiunii

retragerii autorizării, cu scopul stabilit de lege.

Art. 228 alin. (1) din

O.U.G. nr. 99/2006 enumeră la lit. a)-f) faptele care, fiind săvârșite de o instituție

de credit sau de o persoană cu responsabilități de conducere, reprezintă abateri,

constând în încălcarea disciplinei bancare, așa cum se menționează în art. 233

alin. (1) din același act normativ.

Mai ales pentru personalul

cu funcții de conducere în instituțiile de credit exigențele unei bune reputații,

unui profesionalism desăvârșit sunt maxime, pentru a răspunde cerințelor de a proteja

disciplina bancară, relațiile de credit și prin ricoșeu beneficiarii numeroși și

diverși ai creditelor.

Asigurarea încrederii

în instituțiile de credit nu se poate face decât prin disciplină bancară maximă,

seriozitate, competență, profesionalism și nu în ultimul rând corectitudine în raport

cu instituția de credit, cu ceilalți angajați , cu clienții, dar și cu întregul

sistem bancar.

Pentru evitarea unor eventuale

disfuncționalități se recurge la un schimb de informații între instituțiile bancare,

care s-a instituționalizat prin Legea nr. 312/2004, art. 3 alin. (8) lit. a) din

această lege obligând Banca Națională a României să asigure schimbul de informații

cu autoritățile responsabile cu supravegherea altor instituții financiare.

În concluzie, sancțiunea

retragerii aprobării recurentului, de către Banca Națională a României, chiar după

încetarea mandatului acestuia, corespunde întocmai scopului legii, reprezentat de

asigurarea disciplinei bancare, a siguranței raporturilor de creditare, atât prin

îndepărtarea persoanei care a încălcat disciplina bancară, dar și prin evitarea

desemnării acesteia la conducerea unei alte instituții de profil, o perioadă de

timp.

Nefondată este și susținerea

care privește neîndeplinirea condițiilor legale de sancționare (răspundere).

Abaterile reținute în

sarcina recurentului au fost enumerate și descrise în hotărârea din 20 mai 2010

a Băncii Naționale Române iar recurentul nu a contestat săvârșirea acestora, însă

a susținut că nu au fost suficient detaliate sau că pentru respectivele fapte au

fost deja sancționate alte persoane responsabile.

Faptele ce pot atrage

aplicarea sancțiunilor specifice de către Banca Națională Română personalului de

conducere din instituțiile de credit sunt prevăzute de art. 228 din O.U.G. nr. 99/2006,

de Normele Băncii Naționale nr. 17/2003 și de Regulamentul Băncii Naționale

Române nr. 3/2009. Acestea au deci o reglementare legală riguroasă, iar împrejurarea

că formulările au caracter general, lăsând posibilitatea subsumării unor abateri

concrete diferite, fiecărui text care evidențiază un anume tip de abatere, nu poate

constitui motiv de nelegalitate a unei hotărâri a Băncii Naționale Române care aplică

sancțiuni pentru abateri circumstanțiate de textele de lege menționate anterior.

De altfel, nici în contestația

administrativă recurentul nu a negat săvârșirea abaterilor reținute în sarcina sa,

pe care le-a recunoscut și prin semnarea, fără obiecțiuni, a rapoartelor de supraveghere,

instanța exercitând un control de legalitate asupra hotărârii Consiliului de Administrație

al Băncii Naționale Române prin care s-a respins contestația administrativă, conform

art. 275 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006, neputându-se invoca, omisso medio, motive

care nu au format obiectul contestației.

Pe de altă parte, numai

Banca Națională Română poate aprecia asupra aspectelor ce țin de oportunitatea aplicării

sancțiunii și nu instanța de judecată, potrivit textului de lege menționat anterior.

Susținerile recurentului

privind lipsa celorlalte condiții necesare sancționării sale (prejudiciu și legătura

de cauzalitate) sunt nefondate.

Împrejurarea că prejudiciul

material efectiv s-ar fi acoperit deja, prin imputarea sumelor unui grup restrâns

de persoane nu îl exonerează pe recurent de răspundere, întrucât dacă și-ar fi exercitat

corespunzător atribuțiile de verificare și control și nu ar fi săvârșit abaterile

reținute în sarcina sa, acest prejudiciu nu s-ar fi produs.

În afara prejudiciului

material, abaterile recurentului au prejudiciat banca prin tulburarea activității

normale (personal cercetat, audiat, măsuri de sancționare și recuperare a pagubelor)

adăugând atingere principalei valori ocrotite prin reglementările specifice - disciplina

bancară, fiind evidentă legătura de cauzalitate între faptele reținute în sarcina

recurentului și prejudiciul instituției de credit.

Nefondată este și susținerea

recurentului care vizează caracterul „excesiv” al sancțiunii.

Astfel, potrivit art.

229 alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2006, pentru abaterile săvârșite de persoanele din

conducerea unei instituții de credit se poate aplica una dintre sancțiunile prevăzute

de art. 229 alin. (1) lit. c),d) (amendă între 1-6 salarii sau retragerea aprobării).

Cum recurentul a fost

sancționat în baza unor dispoziții legale care erau deja în vigoare și nu s-au modificat

de la preluarea mandatului de vicepreședinte al Directoratului V. România SA, pe

care acesta avea obligația să le cunoască, nu se pune problema lipsei de accesibilitate

și previzibilitate a legislației în domeniul răspunderii conducătorilor instituțiilor

de credit.

Față de gravitatea abaterilor

săvârșite de recurent și urmările acestora, constând într-un risc crescut de fraudă,

împrejurare care a determinat sesizarea de către Banca Națională Română a Direcției

Naționale Anticorupție, ținând cont că recurentul a mai fost sancționat cu amendă,

prin Ordinul nr. 19 din 3 martie 2010 al Prim viceguvernatorului Băncii Naționale

Române, se constată că intimata a aplicat corect recurentului sancțiunea prevăzută

de art. 229 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006.

În cauza C – 146/05, Hotărârea

din 27 septembrie 2007 Collee KG și Finanzanet, par. 40, Curtea Europeană de Justiție

a stabilit că „sancțiunile din dreptul intern trebuie să fie întotdeauna proporționale

cu gravitatea abuzului /abaterii”, încălcarea principiului proporționalității de

către autoritatea/instituția care aplică sancțiuni însemnând „încălcarea limitelor

în exercitarea puterii de apreciere” (Hot. C.E.J. din 27 septembrie 2007, cauza

C – 409/04, par. 58) sau „aplicarea unei măsuri care depășește ceea ce este necesar,

devenind improprie scopului urmărit” (Hot. în cauza C – 45 /06 – Campina).

În speță, sancțiunea aplicată

recurentului este proporțională cu gravitatea abaterilor și individualizată corespunzător

circumstanțelor personale ale acestuia, având în vedere repetabilitatea conduitei

necorespunzătoare unei persoane cu o funcție de conducere într-o instituție de credit.

6.Soluția instanței de

recurs

Constatând că hotărârile

atacate sunt legale, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

art. 20 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 554/2004, Înalte Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

recursului.

Respinge recursul

declarat de B.H. împotriva hotărârilor din 20 mai 2010 și din 4 august 2010 ale

Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României.

Obligă recurentul să plătească

intimatei Banca Națională a României suma de 26.829,88 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie

2012.