ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 918/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 918/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului penal

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 160 din 3 octombrie 2013

a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat

de inculpatul V.A. împotriva sentinței penale

nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului

Vaslui, pe care a desființat-o în parte și, rejudecând:

A redus cuantumul pedepsei

aplicate inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 255 C. pen., raportat

la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. de la 1 an și 6 luni închisoare la 1an închisoare.

A menținut toate celelalte

dispoziții ale sentinței penale apelate.

Pentru a pronunța această

soluție Curtea a reținut că prin sentința penală nr. 132 din 19 iunie 2013.

Prin sentința penală

nr. 132 din 19 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 641/89/2013 al Tribunalului

Vaslui, s-a dispus condamnarea inculpatului V.A., la pedeapsa de 1 an și 6 luni

de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255

C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 alin.

(2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii s-au interzis inculpatului

V.A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul a fi

ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice) și lit. b) C.

pen. (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat).

În temeiul prevederilor

art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 255 alin. (4) raportat la art. 254

alin. (3) C. pen. și art. 6

1

alin. (3) din Legea nr. 78/2000, s-a confiscat

de la inculpatul V.A. suma de 320 RON formată din două bancnote în cupiură de 100

RON, două bancnote în cupiură de 50 RON și patru bancnote în cupiură de 5 RON.

Potrivit art. 91

3

alin. (7) C. proc. pen., după rămânerea definitivă a prezentei sentințe penale suportul

optic CD marca „S.” ce conține înregistrarea audio-video a momentelor de comitere

a infracțiunii deduse judecății se arhivează împreună cu dosarul prezentei cauze

la sediul Tribunalului Vaslui în loc special amenajat, în plic sigilat, cu asigurarea

confidențialității.

În baza art. 189

alin. (1) și art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul V.A. la

plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 750 RON, din care suma

de 350 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat la urmărirea penală

și suma de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat la cercetarea

judecătorească.

Pentru a dispune astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

nr. 695/P/2012 din 21 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului V.A. pentru săvârșirea infracțiunii de dare

de mită prevăzută de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea

nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt, s-a reținut că

la data de 25 august 2012, inculpatul V.A. se deplasa pe DN 24A la volanul autoturismului

marca Z1.

Ajungând pe raza localității

R., comuna F., inculpatul a fost oprit pentru controlul documentelor personale și

ale autoturismului de către o patrulă auto Inspectoratului Teritorial al Poliției

de Frontieră Iași, Sectorul de Poliție Frontieră F. condusă de agentul șef adjunct

de poliție de frontieră N.A.P.

Ca urmare a solicitării

polițistului de frontieră, inculpatul i-a remis acestuia certificatul de înmatriculare

al autoturismului, un înscris intitulat „MOT Test Certificate" care atesta

efectuarea inspecției tehnice periodice, precum și un înscris înseriat care, potrivit

susținerilor verbale ale inculpatului, reprezenta polița asigurării auto obligatorie

a autoturismului marca Z1, asigurare valabilă pentru perioada 12 ianuarie 2012-12

ianuarie 2013.

Întrucât în cuprinsul

respectivei asigurări R.C.A. erau menționate alte nume (și anume, S.C. și S.M.)

decât cel al inculpatului, agentul șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. a

apreciat că înscrisul respectiv prezenta suspiciuni cu privire la realitatea conținutului

său. În acest sens, polițistul a solicitat telefonic unui coleg aflat la sediul

Sectorului Poliției de Frontieră F. verificarea autenticității poliței de asigurare

R.C.A. prin accesarea bazei de date publice administrată de autoritățile britanice

prin intermediul web-site-ului X.

În urma verificării informative

s-a stabilit că autoturismul condus de către inculpatul V.A. nu figura ca fiind

asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse

prin accidente de autovehicule și apreciind că se prefigura săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și de art. 291 C. pen., agentul

șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. s-a decis să întocmească acte de cercetare

penală în acest sens fapt pentru care i-a solicitat inculpatului să-l însoțească

la sediul SPF F. în vederea audierii sale.

Imediat ce l-a încunoștințat

în acest sens, inculpatul V.A. i-a promis în mod aluziv mită polițistului de frontieră,

adresându-i-se: „Haideți șefu' să nu mai ajungem acolo, că dau și eu de o friptură",

polițistul ignorând promisiunea acestuia și reiterându-i solicitarea de a-l însoți.

Ajungând la sediul Sectorului

Poliției de Frontieră F., inculpatul a fost introdus într-un birou (în care se mai

afla și agentul șef adjunct de poliție de frontieră I.E.C.) după care, aducându-i

la cunoștință că urmează a fi cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, agentul șef de poliție de frontieră

N.A.P. i-a solicitat să dea o declarație scrisă cu privire la modul și împrejurările

dobândirii poliței de asigurare R.C.A. a autoturismului marca Z1.

În acel moment, în prezența

martorului I.E.C., inculpatul i s-a adresat agentului șef adjunct de poliție N.A.P.:

„Hai șefu' să rezolvăm problema ca să nu mai ajungem acolo că am copii mici acasă

și că mă grăbesc să plec la o nuntă”.

Conștientizând că inculpatul

îi oferea mită colegului său (care, în momentul intrării în birou îl încunoștințase

că îl oprise în trafic pe inculpat pe care urma să-l audieze pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și că acesta îi oferise mită

pentru a nu-l mai cerceta), martorul I.E.C. a activat funcția de înregistrare audio-video

a telefonului său mobil.

Imediat, inculpatul a

scos din buzunarul drept al pantalonilor niște bancnote împăturite în cupiură de

100 RON pe care le-a așezat sub o mapă de culoare verde aflată în partea stângă

a tăbliei biroului la care stăteau inculpatul și polițistul N.A.P., acest moment

nefiind însă înregistrat video din cauza schimbării de către martorul I.E.C. a poziției

telefonului mobil. După depunerea banilor sub mapă, inculpatul a încercat să-l determine

pe polițistul N.A.P. să accepte primirea acestora: „Haideți, șefu'! Șefu' L. aveți

și dumneavoastră de un șpriț, de o masă și am terminat bâlciul. Deci luni eu mă

duc să-mi iau numere roșii”. În acest context, polițistul N.A.P. l-a întrebat pe

inculpat: „Câți bani ați lăsat acuma?”, acesta răspunzând clar: „Două (...) Două

sute”.

În condițiile în care

polițistul a refuzat primirea banilor, ba mai mult, l-a încunoștințat că oferirea

de bani constituie infracțiunea de dare de mită și că împotriva sa vor fi luate

măsuri legale [„Deci oferirea de bani este infracțiunea de dare de mită. (...) deci

noi luăm măsurile legale (...). Nouă nu ne trebuie nimic, deci nouă nu ne trebuie

bani (...)”.], inculpatul a insistat: „Haideți șefu'! Vă rog eu. Haideți șefu'!

Vă rog frumos. Hai că am trei copii acasă și am și unul în plasament!”.

Întrucât agentul șef adjunct

N.A.P. nu a dat curs rugăminților sale de a nu mai efectua acte de cercetare penală

și de a-i permite să plece („deci noi luăm măsurile care trebuie”) inculpatul a

insistat [„(...) haideți șefu', hai, dați-mi permisu' (...) și gata, nu mai vorbim”]

după care a mai scos din buzunarul drept al pantalonilor alte bancnote pe care,

de asemenea, le-a așezat dedesubtul mapei de culoare verde aflată pe birou, insistând

în continuare ca polițistul să primească banii „Haideți, șefu'! Vă rog frumos. Hai,

că am trei copii acasă și am și (...). Haideți, vă rog! Hai! Că am trei copii acasă

și (...)”.

Cum nici de această dată

polițistul nu a acceptat primirea banilor („Nu-mi faceți greutăți!”), inculpatul

a continuat să încerce să-l determine să renunțe la efectuarea de cercetări prin

rugăminți: „Haideți șefu'! Am încheiat bâlciul. Am încheiat situația. Vă strângem

mâna și sănătate (...). Hai! Hai domnu'! Vă rog frumos! (...) Vă rog frumos, domnu'!”,

fără succes însă întrucât agentul șef adjunct N.A.P. a părăsit biroul cu intenția

de a găsi un martor care să constate existența sub mapă a sumelor oferite de către

inculpat. Totodată, polițistul l-a anunțat pe superiorul său ierarhic, comisarul

de poliție de frontieră M.I., despre oferta de mituire comisă de inculpatul V.A.

Discuțiile mai sus evocate

care au avut loc între inculpat și polițistul N.A.P., precum și momentul în care

inculpatul a pus a doua sumă de bani sub mapă au fost percepute în mod nemijlocit

de către martorul I.E.C. care le-a și înregistrat cu telefonul mobil, acest episod

infracțional fiind stocat în format audio-video în fișierul intitulat „MOV 145”

inscripționat pe suportul optic tip CD marca „S.”, conținutul discuțiilor fiind

redat integral în formă scrisă în cuprinsul procesului verbal încheiat în acest

sens la data de 4 octombrie 2012.

După ce agentul șef adjunct

N.A.P. a ieșit din birou, inculpatul și-a retras banii de sub mapă după care, fiind

întrebat de martorul I.E.C. câți bani îi oferise colegului său („Cât ați dat? Cât

ați vrut să dați?”), acesta i-a răspuns că două sute de RON [„(...) două bucăți.

Două sute de RON(...)”.], în continuare, fiind întrebat de martor de ce și-a retras

banii de sub mapă („Da' ce-ați luat de aicea?”) inculpatul a răspuns: „Știți ce?

Zic să nu (...) am trei copii acasă (...) mi-e frică și de el și de tine (...) no!

Am scos banii (...)”.

S-a menționat că această

discuție a fost stocată în format audio-video și a fost redată în formă scrisă în

cuprinsul procesului-verbal încheiat în acest sens la data de 4 octombrie 2012.

După aproximativ 10 minute

de la plecarea sa, agentul șef adjunct N.A.P. a revenit în birou însoțit de martorul

S.M.I. în prezența căruia polițistul a constatat că sumele de bani depuse de inculpat

sub mapă nu se mai aflau la locul respectiv.

În continuare, inculpatul

a relatat verbal că achiziționase autoturismul de la numitul S.M. și că, în opinia

sa, asigurarea tip R.C.A. pe care o deținea era valabilă, moment în care agentul

șef adjunct N.A.P. l-a încunoștințat că fapta de a conduce pe drumurile publice

din România un autovehicul neasigurat RCA constituie infracțiune. Imediat, martorul

a ieșit din încăpere după care, fiind întrebat de către polițistul N.A.P. dacă este

de acord să dea declarație („M, ce facem? Vă luăm declarație?”), inculpatul i-a

solicitat din nou polițistului să accepte banii și, conștientizând că ar putea fi

cercetat și pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, i-a cerut polițistului

„să nu-i facă vreo figură în acest sens” în sensul de a nu fi organizat un flagrant

care să constate săvârșirea infracțiunii de corupție [„Păi eu (...) am bătut atâtea

drumuri, am și eu oleacă de frică în mine (...) știți cum e cu chestiile astea (...)

eu vă dau așa și-mi iau actele și îi bine !? (...) ne strângem mâna (...) dar vă

spun dinainte, să nu-mi faceți vreo figură că am și eu copii acasă, am patru copii

și nu vreau să pățesc belele!”].

Polițistul refuzându-l

încă o dată („Nu e bine nici așa, nici așa!”), inculpatul V.A. a insistat încă o

dată să-l determine să renunțe la efectuarea de acte de cercetare penală, spunând:

„Îmi dați actele și am plecat, și sănătate întrucât polițistul a refuzat să dea

curs solicitării sale încunoștințându-l că va efectua acte de cercetare față de

el [„Vă cred, da (...) dacă ați săvârșit infracțiune la art. 85 (...) Noi facem

actul de constatare”], inculpatul i s-a adresat din nou, precizând și cuantumul

sumei pe care era dispus să o ofere: [„Șefu'! ș'acum sunt și eu băiat bun (...)

șefu' (...) hai trei milioane (...) și am plecat”], solicitând din nou să fie lăsat

să plece fără a mai fi cercetat [„(...) nu mă mai puneți pe drumuri (...) eu luni

mă duc să-mi iau numere roșii (...)”.].

La un moment dat, agentul

șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. a luat în mâini un Cod Rutier cu intenția

de a-i citi inculpatului definiția infracțiunii prevăzute de art. 85 alin. (4) din

O.U.G. nr. 195/2002 moment în care acesta i-a solicitat din nou să-l lase să plece

și să nu mai citească, motivul solicitării sale de a nu fi cercetat pentru săvârșirea

infracțiunii mai sus menționate fiind evidențiat fără echivoc: „Șefu', să nu mai

citiți de acolo, că-s conștient că (...) mi le dați să plec?”.

Văzând că polițistul N.A.P.

nu ceda rugăminților sale de a accepta banii, inculpatul V.A. s-a asigurat verbal

că martorul I.E.C. este „de încredere” („Nu mă feresc de colegu'?”) și având în

vedere răspunsul susnumitului [„(...) nu mă feresc de colegu”] a insistat din nou

[„Șefu', hai! (...)”], după care și-a introdus din nou mâna dreaptă în buzunarul

drept al pantalonilor de unde a scos mai multe hârtii împăturite (ce s-au dovedit

a fi bancnote) pe care le-a introdus sub Codul Rutier din care, anterior, polițistul

îi citise definiția infracțiunii prevăzută de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002,

cod care se afla pe tăblia biroului. Concomitent, inculpatul a întins mâna dreaptă

către polițistul N.A.P. cu intenția de a pleca: „Să trăiți! (...) O zi bună! (...)”

Întrucât polițistul i-a

atras atenția că nu poate pleca („Domnu'!”), inculpatul și-a reiterat rugămințile

[„Haideți, vă rog frumos, am patru copii acasă (...) direct acasă mă duc (...) și-mi

ieu numere roșii (...)”.], strângându-și de pe birou documentele remise spre control

cu intenția de a-l sugestiona pe polițist să-i permită să plece, fiind însă refuzat

categoric și repetat de acesta [„Nu trebuie să-mi dați bani (...) nu-i voie (...)

nu trebuie să dați bani!”].

Concomitent, văzând că

inculpatul V.A. intenționa să plece, agentul șef adjunct N.A.P. a ieșit din birou

în căutarea martorului S.M.I. care să constate existența sumei depuse de inculpat

sub Codul Rutier. După aproximativ 10 secunde, agentul șef adjunct N.A.P. s-a reîntors

în birou împreună cu martorul mai sus menționat ocazie cu care aceștia au constatat

că sub Codul Rutier aflat pe tăblia biroului nu se mai aflau bancnotele lăsate anterior

de către inculpatul V.A. întrucât, după plecarea polițistului, acesta își retrăsese

banii. Acest moment al retragerii banilor dați cu titlu de mită ca, de altfel, conținutul

întregii discuții dintre inculpatul V.A. și agentul șef adjunct N.A.P. mai sus descrise

a fost perceput în mod nemijlocit de către martorul I.E.C. care a și înregistrat

aceste momente cu telefonul mobil, înregistrarea fiind stocată în format audio-video,

înregistrat pe suportul optic tip CD marca „S.”, al cărui conținut a fost redat

integral în formă scrisă în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 4

octombrie 2012.

Întrucât în biroul în

care se aflau intrau polițiștii de frontieră care efectuau schimbul de tură, pentru

a nu perturba activitatea acestora agentul șef adjunct N.A.P. i-a solicitat inculpatului

să-l însoțească într-o altă încăpere unde i-a solicitat din nou să dea o declarație

scrisă cu privire la modul de dobândire și la situația juridică a autoturismului.

Și de această dată inculpatul

i-a promis mită, spunând: „Haideți să rezolvăm problema, iar dacă sunt prea puțini

două sute de RON mai mult de trei sute nu pot să dau că atâția bani am la mine”.

Fiind refuzat din nou, inculpatul și-a introdus din nou mâna în buzunarul drept

al pantalonilor de unde a scos mai multe bancnote pe care, ținându-le în pumn și

uitându-se circumspect în jur, i le-a oferit de patru-cinci ori polițistului („Haideți

să rezolvăm!”) în scopul ca polițistul să nu mai continue efectuarea actelor de

cercetare penală.

Fiind refuzat, inculpatul

a dat în cele din urmă o declarație scrisă după redactarea căreia agentul șef adjunct

de poliție de frontieră N.A.P. i-a încunoștiințat atât pe superiorul său ierarhic,

comisarul de poliție de frontieră M.I., despre toate promisiunile și ofertele de

mituire comise de către inculpatul V.A., cât și pe colegul să, martorul I.E.C. despre

ultima ofertă de mituire. În consecință, comisarul M.I. a luat legătura cu ofițeri

din cadrul Serviciului Județean Anticorupție Vaslui care, deplasându-se la fața

locului, i-au solicitat inculpatului să prezinte spre examinare bunurile pe care

le deținea asupra sa. Cu această ocazie inculpatul V.A. a scos din buzunarul pantalonilor

un telefon mobil precum și suma de 320 RON compusă din:

- două bancnote în cupiură

de 100 RON;

- două bancnote în cupiură

de 50 RON;

- patru bancnote în cupiură

de 5 RON.

S-a reținut că, fapta

inculpatului V.A. care, la data de 25 august 2012, în baza aceleiași rezoluții infracționale,

a promis și a oferit în mod repetat sumele de 200 RON și, ulterior, 300 RON agentului

șef adjunct de poliție de frontieră N.A.P. din cadrul Inspectoratului Teritorial

al Poliției de Frontieră lași, Sectorul de Poliție de Frontieră F. pentru ca acesta

să nu-și îndeplinească îndatorirea de serviciu constând în întocmirea de acte premergătoare

cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G.

nr. 195/2002 și de art. 291 C. pen. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 255 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și se dovedește cu următoarele mijloace de

probă:

- proces-verbal de consemnare

a denunțului;

- proces-verbal de constatare

a infracțiunilor prevăzute de art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și de

art. 291 C. pen.;

- declarațiile inculpatului

V.A.;

- declarațiile martorilor

N.A.P. și I.E.C.;

- xerocopia fișei postului

deținut de către agentul șef adjunct de poliție N.A.P.;

- înregistrare audio-video

a săvârșirii infracțiunii împreună cu procese-verbale de redare integrală în formă

scrisă a convorbirilor înregistrate;

- solicitarea din 27

august 2012 adresată de către Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră

Iași Biroului Național Interpol, precum și adresa de răspuns din 11 septembrie 2012

proces-verbal de ridicare din posesia inculpatului și de reținere a două bancnote

în cupiură de 100 RON, a două bancnote în cupiură de 50 RON și a patru bancnote

în cupiură de 5 RON;

- dovadă de ridicare din

posesia inculpatului a asigurării auto pentru perioada 12 ianuarie 2012-12

ianuarie 2013;

- proces-verbal de prezentare

a materialului de urmărire penală.

Situația de fapt reținută

în sarcina inculpatului, a fost aceea că la data de 25 august 2012, în repetate

rânduri a oferit bani agentului de poliție de frontieră N.A.P., cu scopul ca acesta

în calitate de agent constatator, să nu își exercite atribuțiile de serviciu corect,

în scopul acoperirii unor fapte de natură penală și contravențională, reținute în

sarcina sa, ca urmare a controlului efectuat în mod legal și temeinic de polițistul

de frontieră, ceea ce constituie elementul constitutiv al infracțiunii de dare de

mită prevăzut de art. 255 C. pen., cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea

nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Această activitate infracțională

a inculpatului a încalcat relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu,

activitate a cărei bună desfășurare a fost incompatibilă cu săvârșirea unor fapte

de corupție asupra funcționarilor.

Fapta prevăzută de legea

penală săvârșită de inculpat a fost mai gravă, întrucât acesta, în repetate rânduri,

în baza aceleiași rezoluții infracționale, a oferit și a promis bani agentului de

poliție de frontieră, pentru a putea să nu fie începută față de acesta o activitate

de cercetare penală.

Agentul de poliție de

frontieră, având gradul profesional de agent șef adjunct de poliție de frontieră,

conform fișei postului, avea dreptul de a face control asupra actelor inculpatului

și a autovehiculului condus de acesta, în preajma frontierei de stat a României

cu Republica Moldova, făcând parte din categoria personalului prevăzut de art. 7

alin. (2) din Legea nr. 78/2000, ceea ce indică un grad superior de pericol social

al faptei prevăzute de legea penală, comisă de inculpat.

Inculpatul, pe parcursul

urmării penale, dar și al cercetării judecătorești, și-a susținut nevinovăția, indicând

că nu a comis infracțiunea reținută în sarcina sa, neoferind în repetate rânduri,

în baza aceleiași rezoluții infracționale, bani agentului de poliție de frontieră.

Ulterior însă, inculpatul

a susținut că ar fi fost forțat, intimidat, amenințat de polițiștii de frontieră,

cu care a luat contact în acea zi, pentru a putea să obțină de la el o sumă de bani,

pe care însă aceștia nu au primit-o, fiind necesară aplicarea art. 68 C. proc. pen.,

privind constrângerea morală la comiterea infracțiunii de dare de mită.

Cele două apărări ale

inculpatului au fost contradictorii, nefiind susținute de materialul probator administrat

în cauză.

Astfel, nici o persoană,

inițial nici chiar inculpatul, nu a susținut că ar fi fost forțat, intimidat, amenințat

pentru a comite această infracțiune.

Martorii audiați, N.A.P.,

I.E.C. și S.M.I., nu au declarat că asupra inculpatului să se fi desfășurat o activitate

fizică sau psihică de intimidare, amenințare sau alte constrângeri, pentru a comite

infracțiunea de dare de mită comisă, prin mai multe acte materiale.

Materialul audio-video,

înregistrat de martorul I.E.C., cu telefonul mobil a indicat faptul că inculpatul

pe durata cât acesta s-a găsit în biroul Inspectoratului Teritorial al Poliției

de Frontieră F., nu a fost constrâns, amenințat de nici o persoană, cu atât mai

puțin de cei doi polițiști de frontieră audiați ca martori.

În acest caz, dispozițiile

art. 68 C. proc. pen., invocate în cauză de inculpat nu au fost primite, nefiind

dovedite prin nici o probă, fiind simple afirmații ale acestuia, pentru a putea

evita tragerea sa la răspundere penală pentru infracțiunea comisă și a ascunde adevărul.

Referitor la înregistrarea

audio-video efectuată în cauză de martorul I.E.C., cu camera video a telefonului

său mobil și transcrisă în întregime, această probă a fost obținută legal, conform

art. 91

6

, alin. (2) C. proc. pen., întrucât acest martor a intrat și

el în discuție cu inculpatul, cât și cu colegul său N.A.P., fiind înregistrat astfel

modul de comitere a infracțiunii de dare de mită de către inculpat.

Această înregistrare s-a

coroborat perfect și cu declarațiile martorilor N.A.P., I.E.C. și S.M.I., care au

confirmat prin declarațiile lor, în întregime și cu exactitate, tot ceea ce a fost

înregistrat audio-video cu telefonul mobil de martorul I.E.C., dar care însă, contravine

flagrant cu declarațiile nesincere ale inculpatului.

Dispozițiile art. 68 C.

proc. pen, coroborate cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. pen., invocate de inculpat

în apărarea sa și pentru afirmarea nevinovăției sale, nu au fost reale, apreciate

fiind doar ca o circumstanță personală, agravantă, față de atitudinea acestuia față

de infracțiunea comisă și rezultatul socialmente periculos produs de acesta.

Astfel, instanța a apreciat

că acuzațiile de natură penală din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Vaslui sunt fondate, dovedite cu probe, urmând a constata vinovăția inculpatului

față de infracțiunea reținută în sarcina sa, și a dispune în consecință condamnarea

sa.

La individualizarea judiciară

a pedepsei, a cuantumului acesteia, instanța, conform art. 72 C. pen., a avut în

vedere pericolul social concret al infracțiunii comise determinat de modul repetat

în care s-a comis, de importanța valorilor sociale încălcate prin comiterea de inculpat

a acesteia.

Sub acest aspect, comiterea

conform art. 41 alin. (2) C. pen., în formă continuată, a infracțiunii de dare de

mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea

nr. 78/2000 față de un funcționar public cu atribuții de control, a reprezentat

o încălcare gravă a legii, care necesită o sancționare penală ca atare.

Relațiile sociale protejate

de legea penală prin incriminarea infracțiunii de dare de mită, în forma sa agravată,

au fost tulburate grav, necesitând o sancționare aspră a celor care comit astfel

de fapte antisociale, mai ales în contextul social-economic și politic intern și

internațional, care impun combaterea tuturor faptelor de corupție, dar mai ales

asupra funcționarilor publici cu atribuții de control, cum este și martorul N.A.P.,

fiind o condiție necesară, asumată de România prin tratatul cu Uniunea Europeană,

element care a necesitat continuarea monitorizării României prin rapoarte periodice

ale Mecanismului de Cooperare și Verificare ale Justiției și prin respingerea României

în a adera la spațiul Schengen.

De asemenea, au fost avute

în vedere la individualizarea judiciară a cuantumului pedepsei și datele personale

ale inculpatului. Acesta a avut o atitudine de nerecunoaștere a faptei, de neasumare

a acesteia, în fața chiar și a evidențelor, a probelor, fapt ce atestă o periculozitate

sporită a inculpatului, care impune o sancționare mai severă a acestuia.

Totodată, inculpatul a

mai suferit în trecut două condamnări penale, fiind condamnat pentru comiterea infracțiunii

de furt calificat și de conducerea unui autoturism neînmatriculat de Judecătoria

Bârlad, la pedepse de 3 ani închisoare și respectiv 1.000 RON amendă penală.

Aceste aspecte au indicat

faptul că inculpatul nu era la prima încălcare a legii penale și, deși s-a dispus

anterior, în două rânduri condamnarea sa pentru diverse infracțiuni, acesta a continuat

să încalce legea penală.

Având în vedere aceste

aspecte, instanța a apreciat că o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, pentru

comiterea infracțiunii de dare de mită este de natură să asigure realizarea scopului

pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

În baza art. 71 alin.

(2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii aplicate prin prezenta sentință

penală, s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1),

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În cauză inculpatul a

comis o infracțiune de dare de mită, iar gravitatea acesteia a relevat că inculpatul

nu are capacitatea de a aprecia asupra unor valori sociale deosebite, importante,

cum sunt relațiile de serviciu, pentru care pentru o bună desfășurare, este necesară

respectarea funcționarilor, a muncii acestora, activități incompatibile cu actul

de corupție, mai ales când este repetat.

Este adevărat că într-o

societate democratică dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală, însă

din moment ce inculpatul nu a avut maturitatea de a respecta buna desfășurare a

activității de serviciu al persoanelor cu funcții de control, pe fondul unei lupte

continue cu corupția la nivel național, s-a impus în mod rezonabil concluzia că

inculpatul nu a fost în măsură să aprecieze asupra modului de guvernare a țării,

prin ocuparea unei funcții implicând exercițiul autorității de stat, sau prin alegerea

sa în autoritățile publice sau în funcții elective publice, care impun prin natura

lor, o conduită morală ireproșabilă, un exemplu pozitiv în societate.

Prin urmare, a fost proporțională

și pe deplin justificată măsura interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64,

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. de instanță pe durata executării

pedepsei.

Raportat la cauza Hirst

contra Marii Britanii și în baza prevederilor art. 71 C. pen., a interzis inculpatului

V.A. pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., față de soluția de condamnare instanța

considerându-l nedemn de exercitarea acestor drepturi.

Referitor la interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., instanța

a arătat că, din motivarea deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curții Europene

a Drepturilor Omului, a rezultat că dreptul la vot garantat de art. 3 din Protocolul

nr. 1 al Convenției nu este absolut și poate face obiectul unor limitări, statele

contractante având o largă marjă de apreciere în materie. Această marjă de apreciere

nu este nelimitată. Restricțiile și limitările în materia dreptului la vot trebuie

apreciate de o instanță independentă în fiecare caz în parte.

Parlamentul nu poate interzice

automat (prin lege) exercitarea unui drept subiectiv fundamental, ca dreptul de

a alege, unei categorii întregi, cum este aceea a deținuților dintr-un stat parte

al Convenției, întrucât acest fapt ar avea efecte arbitrare.

De aceea, a fost necesară

aprecierea instanței în fiecare caz în parte și în contradictoriu, astfel încât

necesitatea și proporționalitatea să poate fi apreciate individual și în contradictoriu.

În cauza Hirst contra

Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord încălcarea dreptului subiectiv

ce exprimă conținutul dreptului la alegeri libere este generată de „Legea britanică

din 1983” ce reglementează alegerile, interdicția de a vota operând ope legis și

față de toți condamnații, instanțele britanice nefiind chemate să se pronunțe pentru

fiecare caz în parte.

Prin urmare, din decizia

instanței europene a rezultat că ceea ce este criticabil este legea ce interzice

automat și nediferențiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane.

Referitor la cauza din

prezentul dosar privind pe inculpatul V.A., instanța a constatat că potrivit

art. 36 din Constituția României cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani

împliniți până la ziua alegerilor inclusiv și că nu au drept de vot debilii sau

alienații mintali, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre

judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale, dispozițiile constituționale

fiind preluate în Legea electorală.

Față de inculpat, instanța

a considerat că scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin executarea efectivă

a acesteia în regim de detenție, fără aplicarea art. 81, art. 86

1

C.

pen., privind suspendarea condiționată sau sub supraveghere a acestuia, care ar

însemna simpla avertizare a inculpatului, pentru ca pe viitor să nu mai comită,

cu intenție, noi infracțiuni.

Deși anterior, inculpatul

a mai fost condamnat, conform fișei de cazier judiciar, acesta a dat dovadă de perseverență

infracțională, alături de modalitatea, condițiile și personalitatea inculpatului,

nu pot duce la încrederea că inculpatul lăsat în libertate, chiar sub supraveghere

sau condiționat, nu ar trece la comiterea de noi infracțiuni, mai ales prin faptul

că acesta a dat pe tot parcursul procesului penal de o atitudine de nerecunoaștere

și de neresponsabilitate a faptelor comise, prin ascunderea cu rea-credință a adevărului

și interpretarea probelor în mod denaturat, cu scopul sustragerii de la răspunderea

penală pentru infracțiunea comisă.

Trebuie să existe un just

echilibru între condamnarea unui funcționar cu atribuții de control, care este condamnat

pentru corupție cu o pedeapsă cu executare în regim de detenție, și o condamnare

a unei persoane care corupe un astfel de funcționar public, care impune o sancționare

la fel de dură.

În temeiul art. 118

alin. (1) lit. b) C .pen., și art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3)

C. pen și art. 6

1

alin. (3) din Legea nr. 78/2000, s-a confiscat de la

inculpatul V.A. suma de 320 RON formată din două bancnote în cupiură de 100 RON,

două bancnote în cupiură de 50 RON și patru bancnote în cupiură de 5 RON.

Potrivit art. 91

3

alin. (7) C. proc. pen., după rămânerea definitivă a prezentei sentințe penale,

suportul optic CD marca „S.” ce conține înregistrarea audio-video a momentelor de

comitere a infracțiunii deduse judecății se vor arhiva împreună cu dosarul prezentei

cauze la sediul Tribunalului Vaslui în loc special amenajat, în plic sigilat, cu

asigurarea confidențialității.

În termenul prevăzut de

art. 363 C. proc. pen., sentința pronunțată de tribunal a fost recurată de inculpatul

V.A. pentru motive de netemeinicie, criticile vizând modul de individualizare a

pedepsei aplicate sub aspectul cuantumului și al modalității de executare.

S-a susținut că instanța

de fond a aplicat o pedeapsă în neconcordanță cu toate criteriile legale aplicabile

și cu persoana inculpatului, având în vedere că nu este cunoscut cu antecedente

penale, iar modul de comportare în societate, caracterizat prin disciplină în muncă

și o viață conformă cu regulile de conviețuire socială, formează convingerea

că inculpatul a comis infracțiunea ca urmare a unui complex de împrejurări care

au contribuit să se abată de la conduita sa obișnuită și scopul preventiv al pedepsei

poate fi realizat prin suspendarea condiționată a executării alături de pericolul

revocării acesteia în condițiile art. 83 C. pen.

Analizând actele și lucrările

dosarului și sentința penală criticată, prin prisma motivelor de apel invocate,

dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele și condițiile

prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Prima instanță, pe baza

probelor administrate în cursul urmăririi penale dar și a celor administrate nemijlocit

în faza cercetării judecătorești, a stabilit în mod corect că elementele de

fapt probate sunt suficiente pentru a permite constatarea unei situații de fapt

complete în derularea acțiunilor și pentru a constitui temeiurile unei condamnări,

situația de fapt reținută fiind însușită și de instanța de apel.

Pe baza probelor ce au

rezultat din ansamblul mijloacelor de probă dispuse și administrate s-a reținut

că inculpatul V.A., la data de 25 august 2012, în repetate rânduri, a oferit bani

agentului de poliție de frontieră N.A.P., cu scopul ca acesta, în calitate de agent

constatator, să nu își exercite atribuțiile de serviciu corect, în scopul acoperirii

unor fapte de natură penală și contravențională reținute în sarcina sa, ca urmare

a controlului efectuat în mod legal și temeinic de polițistul de frontieră.

Față de acuzația formulată

împotriva sa, inculpatul V.A. a avut o poziție oscilantă.

De altfel, inconsecvența

manifestată de inculpat în declarațiile sale, evidența nuanțărilor în informațiile

oferite au fost apreciate drept încercări ale inculpatului de a se sustrage de răspunderii

penale.

Pentru existența infracțiunii

de dare de mită nu are relevanță refuzul sau acceptarea ofertei, ci este suficientă

efectuarea ei de către mituitor, infracțiunea consumându-se odată cu acțiunea de

predate, înmânare a avantajului material (este o infracțiune de consumare anticipată),

moment în care se produce urmarea imediată (starea de pericol pentru buna desfășurare

a activității de serviciu).

Și cum, în speță, întregul

demers a aparținut inculpatului, atitudinea denunțătorului nu este una de sugestionare,

determinare la săvârșirea de fapte penale.

Totodată, particularitățile

cauzei au exclus și ipoteza că s-ar fi exercitat o constrângere a mituitorului,

în condițiile în care se solicită de la funcționar un act ilicit, mituitorul

fiind acela care presează asupra funcționarului, încercând să-l determine cu

bani să-și încalce îndatoririle de serviciu.

Evaluând întreg probatoriul

administrat, Curtea a constatat că elementele de fapt probate confirmă situația

de fapt cu care instanța a fost sesizată prin rechizitoriu, iar aprecierea acestuia

în conformitate cu dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. atestă în mod neîndoielnic

existența infracțiunii sub încadrarea juridică prevăzută de art. 255 C. pen., raportat

la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și vinovăția inculpatului V.A.

Fiind antrenată răspunderea

penală a inculpatului, în ceea ce privește tratamentul sancționator aplicat, Curtea

a reținut următoarele:

În conformitate cu prevederile

art. 72 și ale art. 52 C. pen. în procesul de individualizare, pedeapsa trebuie

să reflecte pericolul social al faptei și al făptuitorului și, în același timp,

să fie de natură să realizeze atât o prevenție generală, cât și reeducarea persoanei

care încalcă norma de drept.

Potrivit acestui principiu

de bază al dreptului penal, stabilirea în lege a naturii și limitelor pedepsei pentru

o anumită infracțiune, precum și aplicarea pedepsei concret determinată pentru infracțiunea

săvârșită, trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret,

determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmările produse, precum

și de situația personală a inculpatului, de periculozitatea acestuia, în așa fel

încât aceasta să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul.

Prin urmare, temeinicia

și legalitatea hotărârilor judecătorești de condamnare sunt date de existența proporției

juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire și aplicare a

pedepsei și culpabilitatea și periculozitatea relevate de probatoriul administrat

în cauză.

În demersul de stabilire

a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, instanța a făcut o corectă adecvare

cauzală a criteriilor generale de individualizare ținând seama de complexitatea

pericolului social al faptei deduse judecății, împrejurările concrete în care a

fost comisă fapta, elementele obiective și subiective ce au condus la săvârșirea

infracțiunii, natura relațiilor sociale lezate, impactul social produs, preponderența

unor astfel de fapte și necesitatea protejării societății în vederea asigurării

unei bune desfășurări a activității de interes public, cuantumul sumei de bani care

a făcut obiectul dării de mită, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului,

atitudinea acestuia față de fapta comisă, posibilitățile reale de reeducare și de

diminuare a riscului încălcării repetate a relațiilor sociale ocrotite de lege.

Însă, prima instanță a

fost în eroare cu privire la antecedența penală a inculpatului, reținând că nu este

la prima încălcare a legii penale (condamnat anterior pentru comiterea infracțiunii

de furt calificat și de conducere a unui autoturism neînmatriculat de Judecătoria

Bârlad, la pedepse de 3 ani închisoare, respectiv 1.000 RON amendă penală).

Astfel, prin raportarea

tuturor împrejurărilor expuse anterior, la lipsa antecedentelor penale (conform

fișei de cazier judiciar), Curtea a apreciat că aplicarea unei pedepse într-un cuantum

mai redus este de natură să asigure o proporție echitabilă între gradul de pericol

social al faptei și profilul socio-moral al inculpatului.

Sub acest aspect, hotărârea

primei instanțe a fost reformată.

În ceea ce privește modalitatea

de executare a pedepsei aplicate inculpatului, Curtea a constatat că, în mod just,

instanța de fond a apreciat că scopul acesteia nu va putea fi atins fără executarea

efectivă, chiar prin instituirea unui control permanent asupra conduitei inculpatului

și îndeplinirii obligațiilor impuse din partea unei autorități, a unei monitorizări

constante, care să vizeze responsabilizarea cu privire la propriul comportament.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs inculpatul, criticând soluția ca netemeinică și nelegală și solicitând

achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., deoarece lipsește latura subiectivă a infracțiunii.

În subsidiar, a solicitat

reindividualizarea pedepsei, arătând că în mod greșit nu au fost reținute dispozițiile

art. 73 lit. b) C. pen.

Inculpatul a solicitat

aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Au fost invocate cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

2

și pct. 12 C.

proc. pen.

Înalta Curte, analizând

hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare invocate, constată că recursul

formulat este fondat, dar din alte motive decât cele invocate de inculpat.

În cauză nu se poate reține

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., deoarece

sunt întrunite toate elementele de ordin subiectiv și obiectiv pentru reținerea

infracțiunii de dare de mită.

Nu se poate susține că

inculpatul nu a avut intenția de a promite și oferi mită, atâta vreme cât acesta

a insistat în mod repetat și anterior momentului conducerii la secție și ulterior

în cadrul secției de poliție unde a și plasat suma de 200 RON sub o mapă ca organul

constatator să ia suma de bani și să renunțe la sancționarea sa.

În hotărârea pronunțată

însă s-a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece au fost reținute dispozițiile

art. 41 alin. (2) C. pen., deși nu au existat mai multe acte materiale comise la

diferite intervale de timp, ci doar modalități diferite ale elementului material

– promisiunea și oferirea de bani - ale infracțiunii de dare de mită sub forma unității

naturale.

În ceea ce privește aplicarea

dispozițiilor legii penale mai favorabile, Curtea constată că în apel a fost aplicată

o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, 1 an închisoare, minimul

special fiind de 6 luni închisoare, în condițiile în care minimul special al aceleiași

infracțiuni (art. 290) din noul C. pen. este de 2 ani. Ca atare legea veche este

mai favorabilă.

Deși parchetul a solicitat

eliminarea din încadrarea juridică a agravantei prevăzută de art. 7 alin. (2) „fapta

de dare de mită săvârșită față de una dintre persoanele prevăzute în alin. (1) sau

față de un funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută

la art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani”, Înalta Curte constată

că și în cazul în care aprecierea privind legea penală mai favorabilă se face global

sau pe instituții autonome, această agravantă prevăzută de art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 78/2000 care nu se mai regăsește în Legea nr. 78/2000 așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 286/2009, privind noul C. pen. nu poate fi interpretată ca fiind

o instituție autonomă în raport de calificarea juridică a faptei în infracțiunea

de dare de mită. Mai mult, această agravantă, nu conducea decât la majorarea maximului

pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de dare de mită și având în vedere

că în cauză pedeapsa este orientată spre minim, o înlăturare a acesteia din încadrarea

juridică nu ar produce nici un efect din perspectiva legii penale mai favorabile,

pentru că la stabilirea acesteia trebuie văzută situația concretă din speță și nu

trebuie procedat la o comparare in abstracto a celor două norme.

În ceea ce privește solicitarea

inculpatului de reindividualizare a pedepsei, Curtea constată că este incident cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., doar atunci când

s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Cum în cauză pedeapsa

aplicată este una legală, Înalta Curte nu poate proceda la o reindividualizare a

ei, pentru că nu există un caz de casare care să permită o asemenea soluție.

Având în vedere aceste

considerente, Curtea în baza art. 385

15

pct. 1 lit. d) C. proc. pen.

va admite recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 160

din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Va casa, în parte, decizia

penală atacată și sentința penală nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui,

secția penală și rejudecând:

Va înlătura dispozițiile

art. 41 alin. (2) C. pen. din încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului,

menținând pedeapsa de 1 an închisoare.

Va menține celelalte dispoziții

ale hotărârilor atacate.

Onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, în sumă de 50 de RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 160 din 3 octombrie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia

penală atacată și sentința penală nr. 132 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Vaslui,

secția penală și rejudecând:

Înlătură dispozițiile

art. 41 alin. (2) C. pen. din încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului,

menținând pedeapsa de 1 an închisoare.

Menține celelalte dispoziții

ale hotărârilor atacate.

Onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, în sumă de 50 de RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 13 martie

2014.